În "contact" cu Vasile Dan sau "Ars poetica" la pachet

 După o serie de volume cu versuri, apoi cu editoriale şi cronici de carte apărute în revista pe care o patronează, Vasile Dan, amfitrionul revistei Arca din Arad, ne reaminteşte că este în primul rând poet. Recenta apariție editorială, Lentila de contact, Arad, Ed. Mirador, 2015 (la peste zece ani de la ultimul volum de poeme noi – exceptând antologiile) este un corpus de poeme trecute şi prin furcile caudine ale Turnirului de Poezie de la Barcelona, 2014, unde a câştigat triumfal şi „Cununa de lauri” (ex aequo cu Aurel Pantea, amfitrionul Discobolului din Alba-Iulia).
Ca la orice corpus de texte, împăturirea semnificantă este între început şi sfârşit (care trebuie să fie cârligele convingătoare la lectură). Sintagma „lentila de contact” din titlu este încorporată organic în structura volumului.
Întreg arsenalul poetic este între primul poem „Lentila de contact” ca o ars poetica şi ultimul poem „Sunt un poet sceptic”, o altă profesiune de credință, întru definirea poetului şi a rolului poeziei pentru sine şi misia în fața cititorului (cel care dă sens existențial poemelor).
Întregul volum poate fi o ars poetica, într-un poliedru de ipostazieri, în definiri nuanțate prin fiecare poem în parte, precum succesiunea modulelor din „Coloana” brâncuşiană.

Lentila – ca obiect ce mediază privirea, ab ovo, este privirea poetului – mediere pentru sine însuşi, la linia de contact dintre lumea interioară şi cea exterioară transfigurată întru interiorizare. La palierul următor, într-un cvartet poet-poezie-cititor-lume, această poezie are dublă valență ca mediator: la contactul dintre poet şi cititor, iar când lectorul şi-o asumă, dintre cititor şi lume.
Poezia e convertită astfel în „bastonul alb” cu care lectorul pipăie realitatea din jur întru (re)cunoaştere. Ca şi filosofia, e o formă de cunoaştere meta-fizică, dincolo de perceperea imediat-concretă, ca trecutul şi viitorul în prezentul sâmburelui de ghindă eminescian: „Eram la mijloc între cei de dinaintea mea/ şi cei ce mă urmau orbi/ ținîndu-mă de mînă fără să ştie/ ca pe un baston alb”.
Identificându-se cu metafora, poetul preia simbolic caracteristicile fizice ale sticlei (străvezie şi casabilă), în condiția de poet: exprimându-se pe sine, îşi pune interiorul la vedere când se oferă oamenilor, devenind astfel vulnerabil: „Într-o bună zi am devenit deodată de sticlă:/transparent şi fragil peste măsură”.
Contactul direct cu caldarâmul – realitatea brută – fără transfigurare artistică, ar fi stângăcie poetică, cu versuri false, când lentila de contact s-ar sparge în banale cioburi de sticlă, ca oglinjoara dezvrăjită din poveste: „Mă puteam sparge uşor, dacă voiam,/ de caldarîm la cea dintîi poticneală”.

Ultimul poem întregeşte autodefinirea de mântuitor prin poezie, până la dăruirea ultimă, prin viața întrupată în totalitatea sa trinitară: minte, corp şi suflet, „poemul meu îl poate salva de ceva în ultima clipă./ Cumva ca într-un transplant de organe rar compatibile. ”
Poezia se converteşte în combustie interioară sacrificială („Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el” - în lumea asta ca un Isaarlâk!), o experimentare din „cartea tibetană a morților”: „ O parte vie din mine cel nevăzut/ trece atunci direct în el.//Ori precum morții îngropați în cer, în Tibet,/dați la vulturi.” Se reiterează motivul intarsiat şi-ntr-un titlu de volum, „pielea poetului”, ca jupuire de sine, cu tragismul lui Prometeu hrană vulturilor. Ca să se înfrupte din trupul de semizeu al poetului, cititorul trebuie să fie vultur, să se ridice la zborul spre acele înălțimi.
În coexistența întru devorare şi autodevorare constă tragismul poetului şi al jertfei creatorului întru creație.

În definirea poetului se activează o dedublare în poetul însuşi, în acelaşi trup, o identificare ca de gemeni univitelini, spiritualiza(n)tă: „eu mă uit în ochii lui care sînt ochii mei/ şi văd un copil născut in vitro precum singurul fiu/ al lui Dumnezeu”.
Dublul întregeşte un eu amfibiu: „el stă pe pământ uscat, eu plutesc pe o mlaştină ca o plantă/ migratoare cu rădăcinile în apă”, într-o ipostaziere sui generis a androginității prin apă şi pământ. E nunta între apa amniotică a naşterii întru moarte şi pământul morții întru naştere.
Însăşi personalitatea poetică este necesar conflictuală: coexistența unui eu al scrisului, „omul de hârtie”, uşor, deasupra, în levitație, cu dublul său, cel de pământ, greu, „ancora lui”, care-l leagă de pământ (în ciclul În nacelă).
Acest eu în levitație intră biologic în eul de pământ, ca un duh întru îndumnezeire (doar darul poetic e un har divin).
Cerneala simpatică înființează lucrurilor nevăzute, scrise acolo latent, care ies la iveală prin pana poetului, capabil să nască acel nenăscut.

Levitația (motiv frecvent) este forma liberă de plutire, antonimul gravitației ce îngrădeşte libertatea, te face sclav pământului, ca legarea de glie a iobagului „Lipsa gravitației e singura libertate pe care o poți în sfîrşit obține.” (Oglindă fluidă I).
E un atribut firesc şi al poeților, cu capacități paranormale de fachiri ai cuvântului, levitând prin puterea poeziei (acea stare de catharsis teoretizată de Aristotel). Călcăm „toți numai desculți în levitație.” (Mesă): a fi desculț (doar cu tine însuți) constituie o condiție chiar sine qua non pentru contactul direct cu spiritualitatea.

Tema creației din poemul Mireasa, prin alegoria nunții, este o altă ars poetica. Se oficiază actul nuntirii cu acea coală albă, în singurătatea creativă „cu fiecare cuvînt/ fierbinte pe fața ei albă, rece, inconsistentă de nea./ Îi topeam cu propria mea răsuflare chipul înzăpezit.” O mireasă virgină – imacularea din albul rochiei de mireasă, implicit şi-n metafora zăpezii (ca Fecioara Maria), care are latent, maternal, în pântecele său poemul, nenăscutul, pe care el îl va naşte, scriindu-l pătimaş.

În unele cronici despre volum, se foloseşte pentru scriitura sa verbul „oficiază”, legat de un „ceremonial al incertitudinii” (Răzvan Voncu), ori de un ritual, „anamorfic” (Aurel Pantea), într-o disoluție a formelor definită drept caracteristică.
Această imprecizie şi estompare a contururilor – margini poate fi tot o ideogramă de ars poetica, poezia născându-se din ambiguitate, precum cunoaşterea din îndoială.
Impresia de oficiere se datorează, în parte, şi limbajului grav, în frac, solemn, ca şaptezeciştii, cu o „dicție ceremonioasă” (semnalată încă din 1995, de Laurențiu Ulici).
Prozismul din poemele lui Vasile Dan imaginează epicizând o altă realitate, în care nu se regăseşte nimic din cotidian, familiar, ori biografic, ci este o lume ireală, halucinantă prin transfigurările metaforice, o hyperrealitate arzândă, tensiona(n)tă.

Grija pentru un discurs al esențelor (de intelectualism competitiv la turniruri!) nu are nimic de a face cu nonşalanța în blugi şi mimarea derizoriului de la optzecişti, ori demitizarea în ironie persiflantă postmodernistă (unde a fost parcă abuziv aşezat, dintr-un capriciu al modei – dă bine să fii postmodernist!). Implicit, nu e interesat nici de mondenitate (dovadă şi că publică un volum la distanță în timp de o generație), ori de succesul de librărie, de box office „Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc./ Nici tirajul vîndut al cărții noi de poeme”(Sînt un poet sceptic).
Rămâne consecvent stilului său elegant cizelat, devenit propriu, stăpânit cu siguranță de profesionist, fără tentația experimentului nesigur, pe nisipuri mişcătoare.
Volumul este o „parte din întreg”, prin care Vasile Dan se autoconstruieşte ca un poet grav, rafinat, de ținută intelectuală. Configurează o stilizare emblematică a motivelor poeziei sale, printr-o atitudine meta-fizică în fața existenței, o matrice stilistică şi ideatică atemporală şi aspațială, dincolo de orice modă poetică.