Maxim Dumitraş - marele neajuns. Din urmă

 Există bărbați, artişti, femei, creatori şi alte ființe din regnul acesta boieresc de viață – omenetul! – al căror statut ontic este să fie solitari. Să fie înaintați la gradul excepțional de singuri. O enzimă în plus din ADN-ul lor sau îmbârligătura inextricabilă a cromozomilor le asigură izolarea totală. Autarhism (vgr. autárkeia, d. autós=însumi şi arkéo=îmi ajunge, mi-e destul). O cuprindere hipnotică şi administrativă a propriului eu. Prietenoasă ca un gând de mărire. Şi fertilă precum autonutrirea („sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el” – Ion Barbu, Nastratin Hogea la Isarlîk). Exigența e unică: să nu fie nimeni în preajma lor. Sau niciodată să nu fie cumva, ajunşi din spate de hoardele de imitatori, epigoni, troli sau duşmani ce-i fugăresc. Nu! Ei trebuie să fie, practic, de neajuns. Să-şi fie lor înşile suficienți. Fiindcă ei fac parte din secta celestă a neajunşilor din urmă!
Maxim Dumitraş s-a născut în anul 1958 şi anul acesta împlineşte 58 de ani. Nu ştiu exact ce mistică numerologică îi îmbogățeşte destinul de artist, dar ştiu că omul acesta nu s-a rătăcit în labirintul vieții şi nu a făcut niciodată compromisuri de pricepere a tainelor lumii; nu a pregetat niciodată în fața dez-tăinuirii (de genul, las’ că mă scol mai târziu ca să purced la aflare!). Şi mai ştiu că puterile sale urieşeşti (are o forță pe care îmi permit s-o numesc rebreniană, nu doar pentru că ținuturile de ivire a marelui prozator şi a lui Dumitraş sunt magnetic legate, acolo, la poalele Munților Rodnei, unde, oricând, amatorii de scorneli, basne şi fandaxiuri siropoase pot susține că se ascunde o adâncă taină, se compun, se unesc, converg nişte energii telurice fantastice!)… aceste puteri, deci, îl ajută pe Max Dumitraş să-şi caute definirea. Şi s-o găsească. De care, paradoxal – pentru că trebuia să fie aici, ca în cazul oricărui artist bântuit de geniu, şi un act de défi – până la urmă el nici nu are nevoie. Se simte atât de confortabil în această plutire şăgalnică, în acest zbor planat între constrângerile taxonomice – căci Dumitraş este şi sculptor, şi pictor, şi născocitor, şi bărbat, şi tată, şi lider civic, şi autoritate administrativă… ba chiar se poate spune că este unicul şi adevăratul ministru al Artei, Spațiului şi Mediului din Sângeorz! – încât performanțele sale aglutinate într-un singur caliciu semantic sunt de-a dreptul uluitoare. Ies din tiparul vremii şi al obişnuinței. Au depăşit demult, cum ar zice el, „încercuirea” într-o singură definiție.
Max Dumitraş cunoaşte ca pe propriul gând geografia locului, configurația zonei din jurul Sângeorzului (unde conduce Muzeul de Artă Comparată!), ştie fiecare palmă de pământ, fiecare văioagă, fiecare vâlcea, fiecare zăvoi sau luminiş de pădure, fiecare râpă şi fiecare colț de rai ale acestui spațiu magic. Dar, pe lângă muzeul cu o activitate efervescentă (au loc expoziții, simpozioane şi evenimente artistice sau tabere de creație!), spațiul dedicat artei se tot lăbărțează în jurul localității. Astfel că, încet, dar sigur, se strecoară – fără să le rănească nici măcar un pic – în peisajele a căror măreție e stupefiant de lipicioasă de ochi, cu coastele rupte, cu pădurile de mesteceni, cu fumurile firave ițite din hornurile caselor proptite pe coame şi cu oile care, zărite din depărtare, sunt aidoma unor bobițe albe de spumă, în mişcare.
Aici, pe dealurile din Dosul Gârciului, arta contemporană capătă o impetuoasă utilitate. Aici, Max a pătruns în esența exemplarității mediului. Pentru că, reuşind să recupereze o parte din pământul familiei, generos (ce altceva putea face un artist?), s-a gândit să-l pună la dispoziția tot a artiştilor, ca spațiu de exprimare, o tabără de creație. Aşadar, a pus să se construiască, în spiritul tradiției locului, câteva case țărăneşti unde să locuiască invitații din taberele de sculptură, apoi a chemat artişti plastici de la noi şi din străinătate, pe care i-a găzduit, provocându-i să înfrumusețeze locuințele tradiționale româneşti, după modelul celor din zonă, cu lucrări de artă ieşite din mâna lor. De la ghivecele cu muşcate, realizate de ceramişti, până la sobele din casă, apoi, de la decorațiunile din jurul ferestrelor şi până la sculpturile şi instalațiile de pe deal sau din curtea caselor – toate înseamnă trei lucruri. Trei lucruri aflate într-un raport de interdependență dincolo de fizică, e meta-fizică, în afara ei: libertate de creație, după aceea, împreunarea nu doar spirituală, ci chiar organică, cu natura şi, last but not least, plecăciunea în fața tradiției. Izbânda în asigurarea continuității acesteia.
De regulă, artiştii plastici care coclaurizează spațiul, îl transformă în topos, pe care-l subsumează conştiinței lor, trăiesc slobod în mijlocul virginității acestuia, îi sorb cu un nesaț aproape inconştient incomensurabila lui puritate, într-un soi de metabolism al perfecțiunii, artiştii aceştia sunt cumva parcă mai aspri. Mai crânceni. Mai rugoşi. Natura, pădurea, plaiul, ploaia, vântul, mirosurile tari ale pământului sau parfumurile eterice ale văzduhului, viețuitoarele, curgerea apei şi a norilor pe cer, freamătul codrului şi unduirile ierbii…totul îi face mai aprigi, mai elementari, mai abrazivi. Mai rădăcinoşi, aşa. Împrumută ceva din instinctul de simplitate, de nesupunere şi de slobozenie al sălbăticiunilor. N-au şi nici nu vor căpăta vreodată exercițiul moliciunii de caftan înfiretat cu năravuri, cu bâzdâc şi paraxenie pe care-l poartă răsfățații saloanelor metropolitane, încărcate până la îmbuibare de esențe halucinatorii. Şi nici nu vor fi loviți vreodată în moalele nervului lor creator de kieful plămădit cu atâta migală a pierzaniei, în incintele anaerobe pan-etilizante.
Maxim Dumitraş este un astfel de personaj, a cărui imensă grijă de a călca în lume nu este egalată decât de căldura gesturilor de a mângâia părinteşte mediul, spațiul pe care-l orânduieşte şi de a-şi ocroti prietenii, de a le transmite un pic din modestia sa, o fărâmă din discreția cu care el nu trăieşte şi nu creează, ci împărățeşte această lume.
Nu cred să fi întâlnit în lumea culturală, în general şi a artei plastice, în special, în aceşti ani de criză a mişcării, de monotonie a acțiunii şi de băltire în muşița conjecturală a proiectelor doar imaginate în ataraxia astâmpărului, deci, nu cred să fi întâlnit un personaj atât de dinamic, atât de tensionat în combustiile ce au loc în genuinul ființei sale creatoare şi încărcat cu un ne-preget aşa de intens, încât singura întrebare pe care îți rămâne să ți-o mai pui este: când oare apucă să se mai odihnească mâinile, mintea şi nezăbava acestui om?
Ascultați-l! „Am lucrat pe anumite cicluri, începând cu locuirile care pleacă din tradiția populară, de la coşniță, folosind nuiele, lut şi am ajuns astfel la un alt ciclu: verigile. Veriga este un concept propriu – în fiecare țară din Europa am expus câte o verigă. Imaginar, aceste verigi se vor întâlni cândva şi vor forma un lanț al prieteniei, ele fiind simboluri ale relației pământ-cer, a trecerii dintre cele 2 spații. De mulți ani, lucrez la un alt ciclu care se numeşte Absențe încercuite – un fel de sculptură care se detaşează de pe soclu – precum Brâncuşi ataca problema zborului, dar suprafața sculpturală era legată de soclu, eu încerc să mă despart de soclu şi sculptura să plutească, să fie suspendată, şi să încercuiesc o porțiune a văzduhului – uneori absența încercuită încercuieşte artistul. Şi mai am un ciclu, de deal-vale pe care îl reprezint prin forme minimale: plec de la ideea dealului în contradicție cu un alt plan, cel al văii... şi obțin aceeaşi dualitate prezentă în lucrările mele, ca principiile prime de bine-rău.”
Această neobosită vibrație a creației, unitatea ciclurilor pe care le-a făurit cu mâinile sale se regăsesc natural în oricare dintre lucrările sale, luată autonom. Care, nota bene, sunt atât de bine ambientate în spațiul liber, încât extragerea lor şi aşezarea în finitudinea unei incinte, oricât de generoasă şi spațioasă ar fi aceasta, pare că poartă vina unui posibil sacrilegiu.
Mă gândesc la „Verigile” sale, acele închisnovate tratamente şi contorsiuni ale lemnului sau ale marmurei, de regulă, „drapate” în alb, iar pe suprafețele de interior, în albastru. În acest punct, aici, la acest albastru, se petrece o indiscutabilă pasă de magie. Are loc un răgaz al logicii, care dezvoltă ipoteze multiple. Fascii semantice conjecturale. Fiindcă este nu doar culoarea predilectă a casei năsăudene, ci şi cea a cerului, după care Îl ghicim pe Atotputernicul şi Făuritorul lumii („Oh God, how much blue do you spend that we cannot see you” – glăsuieşte o splendidă metaforă a lui Odysseas Elytis, Nobelul în literatură din 1979... aşadar, trebuie să fie ceva acolo!). Şi, nu în ultimul rând, poate să fie nostalgia mării închipuite, pe care orice ființă montană o are în hemoglobina visului. Iată, deci, o triplă să-i zicem „funcționalitate” aperceptivă, a acestor realmente iscusite încatenări ale unui spațiu discontinuu, secvențial, pe care nu doar că-l imaginează artistul, ci îl şi trăieşte. Dar la modul unitar. Aglutinat.
Apoi, mă gândesc la „Punțile” ce fac legătura între sacru şi vizionar, între real şi ireal, între scop şi acțiune. Altfel şi anecdotic spus, între Maxim şi Dumitraş!
După aceea, mă gândesc la „Absențe”... Se ştie că în artă e mai uşor de imaginat şi, implicit, de reprezentat, golul, decât plinul. Negativul decât pozitivul. Nadirul decât zenitul. Minusul decât plusul. Elipsa decât adaosul. Răul decât Binele. Absența decât prezența. Ş.a.m.d. Ei bine, Maxim Dumitraş face din acest spectaculos balans al axelor ortogonale o veritabilă „problemă filosofică”, un fecund câmp de cercetare, prin construirea, din aproape-n aproape, a unei adevărate hermeneutici a ideii de lipsă, de vid spațial. Dar nu e vorba de neantul sterp, neproductiv, steril, neroditor, ci este „absența încercuită”, determinant-generativă. „Golul – consideră artistul – este o formă plastică. Ține şi de metafizică, şi de religie, şi de sculptură, şi de poezie şi, credem, şi de muzică. Nu tu încercuieşti, nu există exteriorul cercului. Dacă ai scris cercul (mandala) în pământ, ai anulat tot pământul care nu este cuprins în ea, adică l-ai unit cu cerul, cu divinul. Nu mai există acum decât absența încercuită. Singura reală. Singura realitate, adevăr şi viață”. Şi continuă: „(...)Cercul nu are uşă, trebuie să intri în cerc cu cercul tău cu tot. Şi omul este o absență încercuită...”.
După aceea, mă gândesc la nenumăratele „Locuiri” (mă opresc doar la „Locuirea spiritului”, „Locuirea lui Iov” şi „Locuirea pentru Apostu”... da, ştim, Max îşi trage virtuțile din sămânța acestora din urmă şi, atenție! e vorba nu de „locuință”, ci de „locuire”, pentru că aceasta nu este o trebuință, ci este o trebuire, sesizați, cred, discreta diseminare semantică!). Ele sunt obiecte bizare ieşite din blocul de marmură sau plămădite din nuiele, pământ şi pigment (fie alb, fie bleu) sau din coşuri de prins peşte (lease, ostrețe), cărora Dumitraş le dă o altă coloratură virtuală, o altă teleologie estetică şi un alt îndemn cathartic. O exhortație particulară. Apoi, ciclul „Deal-vale”, bijuterii de-o delicatețe infinită, din porțelan, bronz şi lemn, un fel de replică vizuală a unui concept filosofic, un arhetip al geografiei noastre spirituale, pe care Blaga l-a iubit aşa cum a iubit lumina. Apoi, „Păsările”, un ciclu cu nu doar perfecțiunea şi grația minimalistă a umbrei şlefuite (unde obiectul e atât de polisat, că „trebuie” să-l scapi din mână, redând astfel exact imposibilitatea păsării de a fi înzălogită, zborul implicit al acesteia, adică menirea, dar vorbim şi de exemplarul acela fabulos din lemn, uriaş, ce străjuieşte, din 2006, intrarea în oraşul Bistrița!). Sau „Cămăşile” din andezit, pe care-l face să curgă, trimițându-ne în illo tempore-le lui, atunci când era doar magmă fluturând ca un stindard al increatului incandescent. Sau „Privirile interioare”, meditații în piatră în care aproape că forma dispare şi se ascunde, solemnă, dincolo de esență. Sau „Țipuritul” din Negreşti-Oaş, un complex informal de marmură ce parcă chiar țipureşte.
Ori acea absolut extraordinară „Pietà”, dăruită în 2006 aşezării Fuerteventura (Spania), unde esențializarea formei umane – „poziția” Pietà a devenit deja clasică – iese din canonul articulat pe imagologia creştină şi atinge culmile unei axiome cvasi-filosofice privind angularitatea. Marmura roşie din care este întrupată Mater Dolorosa (nu mai insistăm asupra simbolisticii culorii!) şi cea neagră, care-l reprezintă pe Fiul adorat, sunt perfect şlefuite, încât în ea se reflectă însăşi lumea. Cu toate ocultele ei...
Şi aşa mai departe, opera lui Max – care nu stă deloc locului, adică, în acelaşi loc şi nu se-nvață minte niciodată! – este o succesiune de intervaluri care dau unul într-altul, se varsă din unul în celălalt, fără sfârşit. Exact, adică la fel de infinit, ca şi un poem de Ion Mureşan, prietenul Muri şi conspiratorul cu care, în timpul praznicelor de pomenire a veşniciei, Max face negoț de năluci.
Mitologiile lui Maxim Dumitraş – acest „diplomat al candorii”, cum foarte nimerit îl numeşte Octavian Barbosa – sunt socotințe ale realului, rânduieli ale unui vizionarism la purtător, un vertij lucid, cu plăsmuiri născocite selenar de însăşi mintea sa, care, aşa cum spuneam mai devreme, nu se învață niciodată!
Sunt calibrări succesive ale unei rezonanțe particulare a sa – repet: unice! – cu Cosmosul, reglajele fine ale unei sincronizări de karme, de forme şi de plămade misterioase. De aceea, Max este un neajuns. Un reper ce nu poate fi atins. Pentru că ochiul său – acela chipurile banal, despre care însă tratatele de anatomie spun că e imposibil de transplantat, fiindcă ar trebui reconectate peste 800.000 de filete nervoase – ei bine, ochiul acela al lui, întors mereu înspre sine, spre înlăuntru, doar el ştie când, în ce moment fabulos, în ce arc de secundă ocultă, în ce străfulgerare a Timpului (fie el bezmetic sau ghiduş!), se întoarce odată brusc, altminteri. Invers. Şi priveşte afară, la lume.