Premiile Oscar şi învățăturile lor

 De mult timp n-am asistat la o atât de plină de controverse, contraziceri, contestări, paradoxuri şi absurde situații precum cea de a 88-a ediție a premiilor Oscar. Cam totul a început de la problema, falsă desigur, a reprezentativității creatorilor de altă culoare decât cea albă în listele preliminare de nominalizări. Amenințări, boicot, recriminări pe de o parte, apoi angajamente, noi reguli de calificare la nominalizări, absurde, dar menite să instaureze o pace, şi ea, temporară. Mai spectaculoase, cred, au fost la ceremonia decernării mult râvnitelor statuete, cererile tinerelor afro-americane de sponsorizări din partea bogaților albi prezenți la sărbătoare.
Ceremonia Oscarurilor, exemplu didactic de industrie ajunsă la vitrina spectatorilor lumii, datorită miliardelor vehiculate, chiar şi cu cele mai proaste filme, a demonstrat însă că rigorile calității sunt mai puțin urmate în favoarea produselor cu impact comercial bine definit.
Cel mai bun film a fost Spotlight, regia Tom McCarthy, film care ne trimite, vrem, nu vrem, la Toți oamenii preşedintelui, regia Alan Pakula (1976), focusat pe afacerea Watergate, ce a adus sfârşitul omului politic Richard Nixon. Tom McCarthy atacă şi el o problemă dureroasă, trecută ani de zile sub tăcere de instituții şi personalități, muşamalizată la diverse niveluri, cu implicații extrem de grave în viața comunității. Ancheta ziariştilor de la The Boston Globe se află în prim-planul construcției cinematografice semnate de McCarthy, iar pedofilia practicată de 6 procente dintre preoții catolici, crimă ascunsă sub cortina a numeroase complicități, devine o subtemă mascată de ipocrizia socială, clericală, politică sau medicală. Dăruirea, determinarea şi profesionalismul ziariştilor implicați în anchetă obturează fericit horrorul conținut în agresiunile sexuale ale preoților catolici asupra copiilor sau tinerilor. Puțin spectaculoasă, munca celor de la The Boston Globe se conturează într-o lecție de presă, comparabilă, după patru decenii, cu aceea din filmul amintit, al lui Pakula. Lecția este cu atât mai revelatoare cu cât nu este vizat atât fenomenul antisocial în sine, cât complicitatea membrilor societății civile, inclusiv vinovăția juriştilor, polițiştilor, oamenilor bisericii care au permis proliferarea pedofiliei. Un film de văzut, nu doar din cauza virtuților sale conținute în mesaj (o crimă nu are termen de prescripție).
Doi importanți cineaşti ai Hollywoodului, Steven Spielberg şi Quentin Tarantino, cu filmele lor Podul spionilor şi Cei opt odioşi au câştigat pentru aceste opere doar câte un premiu Oscar, decernat actorului Mark Rylance şi compozitorului Ennio Morricone. În filmul lui Spielberg, Tom Hanks joacă rolul avocatului deturnat de la afacerile de asigurări la apărarea personajelor incomode, precum spionul rus Abel (Mark Rylance) sau pilotul capturat de ruşi Garry Powers. Aici, Mark Rylance face într-adevăr un rol de referință, economic până la ariditate, capabil să descopere profesionalismul unei meserii ingrate, cu premii traduse doar în gramele de plumb ale gloanțelor ce vor pune capăt existenței celebrului spion Rudolf Abel.
Ennio Morricone a ajuns la 87 de ani cel mai vârstnic deținător de Oscar, deşi isprăvile sale anterioare l-ar fi recomandat mai demult juriului Oscarurilor (cu circa 6500 de membri). Compozitor care a lucrat cu Pasolini şi Bertolucci, cu Gilo Pontecorvo ( Bătălia pentru Alger ) şi Sergio Leone, cu o filmografie impresionantă (peste o sută de titluri), il maestro, care alături de Nino Rotta şi Henri Mancini a revoluționat componenta muzicală a filmelor europene, Ennio Morricone este, în sfârşit, recompensat pentru o operă, dacă nu revoluționară, cel puțin greu de uitat. Mai bine mai târziu, decât post-mortem...
Filmul lui Tarantino, Cei opt odioşi, adună vânători de recompense, mafioți şi gangsteri avant la lettre, configurând liniile şi personajele istoriei ca o imensă farsă, ca o fabulă cu multiple morale şi pretinse adevăruri. Odioşii lui Tarantino nu sunt prea departe de eroii westernurilor spaghetti, ilustrate cu atâta dezinvoltură europeană de Sergio Leone sau Sergio Corbucci. Nostalgia westernului, fie el în formatul clasic, vezi Ford sau Hawks, fie în formatul mai modern prin construcție, morală sau finalitate, vezi, mai ales, Clint Eastwood, dar şi cineaştii niponi, pare a fi atributul major al celui mai recent Tarantino, cineast mereu imprevizibil pentru neofiții filmului, dar uşor de lecturat de către cinefilii cu mii de ore petrecute în cinematografe.
Nu am comentat cel mai discutat film nominalizat, The Revenant, care i-a adus actorului Leonardo DiCaprio statueta mult visată, nu din cauzelor acuzelor de plagiat dintr-o operă de Andrei Tarkovski, absolut inutile şi deloc relevante. Autenticitatea dorită de autori nu este o calitate în sine, după cum nici Herzog, la vremea lui, n-a convins pe mulți cu al său Fitzcarraldo. De altfel, filmul lui Iñarritu n-a mai câştigat premii cu greutate, în afara celui de imagine conferit unui mare maestru al imaginii, Emmanuel Lubezki.
La finele lunii trecute s-au decernat şi premiile Gopo şi cele ale Uniunii Cineaştilor din România. Contestate de unii, chiar candidați la premii, lăudate de alții, cele două serii de evenimente sunt într-o nedorită concurență. Unificarea lor ar aduce multe plusuri în judecarea sine ira et studio a valorilor cinematografiei româneşti.