Tur de orizont

 Orizontul spectatorului de teatru e vast, în aceste zile de început de an (cele la care ne vom referi, nu cele în care va apărea referința asta), pentru că au fost multe premiere, la multe teatre, din Bucureşti şi din țară, mult mai multe decât un spectator obişnuit poate să vadă, ba chiar decât cele pe care le-ar putea acoperi un reporter de teatru, cum mă consider.

tnb
adică Teatrul Național Bucureşti, în frunte, cu:
Recviem de Matei Vişniec, autor care a şi fost ales între timp de senatul Uniter pentru un premiu, premiul pentru cel mai jucat autor român. Recviem-ul e o piesă de stil Vişniec, deşi cu inflexiuni brechtiene, care pot fi, însă, doar o impresie, provocată de orice apariție a unui front dezorganizat de soldați. De data asta, Matei Vişniec ne pune în față o armată moartă şi pe generalul ei. Numai că aici generalul armatei moarte pregăteşte o intrare triumfală în capitala uneia dintre țările combatante, căreia îi aparțin soldații morți cu care se confruntă. Şi chiar se confruntă, pentru că toți revendică o ordine care să-i favorizeze, unii pentru că au fost estropiați, alții pentru că ei n-au dezertat şi aşa (mult) mai departe. Este spectacolul grotesc de dincolo de ceea ce, de obicei, se vede, menit să caricaturizeze ceea ce se întâmplă şi se vede, un triumf al morții, o victorie a armatei moarte în locul celei a armatei vii. O parodie la textele sau chiar piesele eroice despre război. Ar fi un manifest împotriva războiului, dacă n-ar fi şi o meditație asupra vieții şi a morții zadarnice pentru aşa zisele culori ale patriei. Lucian Boia are undeva un text şfichiuitor la adresa datului vieții pentru patrie, din punctul de vedere al omului de azi, care nu mai e cel mai de preț capital (apud Lenin dacă țin eu bine minte), ci, dimpotrivă, viața e pentru omul de azi cel mai de preț capital. Alexandru Dabija a pus în scenă textul lui Vişniec, alert şi fără lungimi, solicitând spectatorul în toate cele vreo două ore fără ceva cât a durat spectacolul.
Lut de Marijke Schermer, o autoare olandeză contemporană cu Matei Vişniec, este o dramă de familie, întunecată, cam ca multe altele care ne-au mai venit din zona aceea geografică, foarte abil scrisă, cu un final neaşteptat şi sugerat foarte subtil. Spectacolul, regizat de Vlad Massaci, ne pune în fața a patru actori de mare forță, Irina Movilă, într-o maturitate creatoare evidentă, Claudiu Istodor, un foarte fin interpret al artistului care se stăpâneşte în fața tuturor istericalelor companioanei sale de viață, Mircea Rusu, versatil şi nesigur, dar schimbat după o vreme, înfățişând două fețe ale unui aventurier şi Natalia Călin, plină de umor şi tăioasă față de cel ticălos. O lume înconjurată de mlaştină şi lut prinde viață în Sala Atelier şi te lasă cu impresia că nu ai pierdut cele vreo două ore cât te-ai cufundat în ea.
În sfârşit O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, după un roman de Mark Haddon, adaptare de Simon Stephens, s-a jucat cu succes şi pe Broadway. Dar asta nu trebuie să ne impresioneze. Bobi Pricop, un regizor din noua generație de directori de scenă, realizează un spectacol de-a dreptul admirabil, în care, poate pentru prima oară, proiecțiile video joacă un rol important, sunt un decor viu, mişcător, îşi trimit personajele în lumi fantastice, abia întrezăribile altfel. M-am întrebat cum ar fi fost tot schimbul acesta de replici între adolescentul cu sindromul Asperger, o variantă de down, genial la matematică, dar cu manifestări uneori ciudate în viața de toate zilele, fără proiecțiile cosmice sau în vis care schimbă o scenă fatalmente limitată în spațiu. Spectacolul, jucat de Ciprian Nicula, un tânăr de mare viitor, Emilian Oprea, Carmen Ungureanu, Ana Ciontea şi Rodica Ionescu, fiecare dintre aceştia actori stăpâni pe mijloacele lor, în stare să treacă de la un personaj la altul, cum li se cere în Întâmplarea ciudată…, te lasă cu impresia că ai fost o clipă lungă alt om, că ai trăit tu însuți, alături de cei de mai sus, datorită autorilor video Dan Adrian Ionescu şi Mizdan (sic), într-o lume care, cu toate dramele ei, te-ar mai reține dacă s-ar putea.

ODEON
Alexandru Dabija s-a încumetat să realizeze o dramatizare a celebrului roman al lui Jaroslav Hašek, Švejk. Bravul soldat trece şi aici prin aventuri, doar că spectacolul, fatalmente, trebuie să mai reducă din poveste, limitându-se la câteva părți şi personaje din primul volum. Spectacolul nu este unul reuşit, Pavel Bartoş, în Švejk, are haz, haz au şi ceilalți interpreți, Cezar Antal plecat de la Piatra Neamț, sau Mircea Constantinescu, dar ritmul dramatic suferă, poate şi pentru că romanul acesta e unul fundamental epic, sau poate pentru că originalitatea prozei nu trece pe scenă. E un caz ciudat în care nu poți să spui de nici unul dintre interpreți că-şi greşeşte partitura, nici că sunt, de pildă, decoruri şi costume neinspirate şi totuşi, în final, rămâi cu o anume insatisfacție. Poate să fie şi din cauză că, fiind un mare admirator al romanului şi personajului său atât de caracteristic unei lumi şi unei epoci, nu mai găseşti pe scenă chiar tot ce făcea farmecul cărții.

MIC
La Teatrul Mic, nu demult părăsit de directorul său, Mihai Dinvale, un spectacol de Peca Ştefan, Anul dispărut, ne trimite în eterna actualitate (cel puțin pentru cei care au trăit atunci) a anului 1989. Autorul pleacă de la ideea că la orice întrebare de tipul „ce ați făcut în 1989”, toată lumea răspunde imediat referindu-se la zilele revoluției din decembrie, ca şi cum până atunci ar fi fost un gol. De aici o construcție ingenioasă, caracteristică teatrului pe care acest autor tânăr îl practică, inserând interviuri şi scene rapid-semnificative între scene mai lungi despre viața unor oameni obişnuiți dintr-un cartier bucureştean în acei ani de lipsuri şi mizerie de toate felurile. E o foarte bună radiografie a unei lumi chinuite de necazuri mari şi de propriile sale necazuri mici, de familie, toate însă influențate de exteriorul toxic al totalitarismului comunist, de un Ceauşescu stând deasupra capetelor tuturor ca o sabie a lui Damocles. Spectacolul, pus în scenă de Ana Mărgineanu, îi are ca protagonişti pe: Maria Ploae, Gheorghe Visu, Ilinca Manolache, Viorel Cojanu, Isabela Neamțu, Virgil Aioanei, Cuzin Toma şi Mihaela Rădescu, fiecare în rolul său adăugând valoare unei producții interesante şi incitante.

Teatrul Tineretului Piatra Neamț
La Piatra Neamț, unde de multă vreme teatrul a fost închis pentru renovare, am văzut două spectacole ale unui tânăr regizor extrem de mobil şi extrem de talentat, Vlad Cristache. El nu este deloc la început, are un palmares deja serios de spectacole reuşite, dar nu a depăşit vârsta de la care nu mai poate fi considerat tânăr.
Revanşa, o piesă italienească de Michele Santeramo, e o poveste din sudul cizmei, unde oamenii o duc greu, personajele sunt țărani, dar tot greul se rezolvă într-un happy end asupra căruia te poate preveni, cel mult, seninătatea cu care unul dintre ei, principalul, Vincenzo, primeşte toate loviturile soartei. Vlad Cristache a construit o scenă acoperită cu paie, simbolizând poate şi mizeria şi, pur şi simplu, mediul unde se petrec toate. Actorii tineri proaspăt sosiți la Piatra Neamț compun, alături de câțiva veterani, tot tineri şi ei, o trupă sigură pe ea. Mircea Postelnicu, Sabina Brânduşe, Rareş Pîrlog, Ecaterina Hâțu şi Dragoş Ionescu merită să fie văzuți pentru compozițiile din aceste roluri, unde nimeni nu pare a fi secundar. Şi nici nu este. O caracteristică a sudului: un fapt care se putea transforma într-o dramă întunecată care să răbufnească în familia respectivă peste zeci de ani, minimum douăzeci, dacă se petrecea în nord, în Ibsen de pildă, aici se rezolvă în cel mai amiabil mod, cu un fel de clin d’oeil din partea autorului si a regizorului.
Dar spectacolul cel mai plăcut de la P. Neamț a fost Aproape, în original Almost, Maine, de John Cariani. Spectacol de un umor şi o spiritualitate delicată rar întâlnite pe o scenă. Un prolog, un interlog (sic), şi un epilog, plus şase alte – să le zicem – tablouri înfățişează, în intenția autorului american, viața dintr-un aproape oraş (de aici titlul) din Maine, statul cel mai nordic al SUA, cu oameni – spune autorul – renumiți pentru o anume asprime, dar şi pentru onestitatea lor. Pe scenă avem câteva întâmplări de dragoste între oameni foarte tineri, cu o excepție poate, de o poezie deloc ostentativă, care trece foarte bine în sală. Tablourile cu log în coad au, pe lângă personaje, nişte povestitori, un fel de cor antic deloc antic şi de demult, care imprimă ritmul spectacolului, dar îi dau şi o coloratură de umor fin. Şi aici, tinerii nou-veniți fac minuni de vitejie scenică, alături de un matur, Daniel Beşleagă, ceilalți sunt, ca să nu-i uităm: Florin Hrițcu, Alexandra Suciu, Sabina Brânduşe, Nora Covali, Corina Grigoraş, Dragoş Ionescu, Mircea Postelnicu. Începutul şi sfârşitul stau ca două ghilimele între care sunt puse toate aceste mici întâmplări, hazlii la urma urmelor, dar trimit şi cu gândul la versurile Piaff-ice: j’irai jusqu’au bout du monde si tu me le demandai… Or, în prolog, doi tineri stau pe o bancă sub ninsoare, timizi la început, apoi se apropie, se strâng în brațe, iar ea spune că acum sunt cel mai aproape unul de altul, iar el îi replică, nu, suntem foarte departe… Înțelegi că el se gândeşte la tot Pământul care stă între ei, dacă te uiți din partea cealaltă, iar ea chiar pleacă în direcția opusă, spre a se întoarce în epilog, spre bucuria şi hazul spectatorilor, obosită de acest ocol al Pământului în… câteva - nu multe - zeci de minute. Azi nu mai e nevoie de 80 de zile, ca la Jules Verne! Spectacolul lui Vlad Cristache e plăcut, plin de umor delicat, parcă dintr-o altă lume decât aceea, violentă, în care trăim.