Miscellanea
Marian Drăghici
Revista Literară la Chişinău
Articol publicat în ediția Viața Românească 3/2016
Revista Literară la Chişinău (1/noiembrie 2015; 2/decembrie 2015). La Chişinău apare, din noiembrie trecut, Revista Literară, lunar al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, condus/realizat de Arcadie Suceveanu (director), Teo Chiriac (redactor-şef), Adrian Ciubotaru (redactor şef-adjunct) şi Grigore Chiper (secretar de redacție). Concepție grafică, Romeo Şveț. Am înşirat întreaga echipă redacțională, să ne luăm pălăria în fața lor; citind primele două numere ale Revistei Literare, eu am făcut-o deja, cu fiecare pagină, nu doar pentru profesionalimul “la vârf”, cât, nu mai puțin, pentru curajul civic exemplar şi spiritul de echipă ce transpar din programul publicației, acesta asumat în editoriale de Teo Chiriac şi Adrian Ciubotaru, ambele valorizând idei, preluate şi nuanțate, din interviul acordat de Arcadie Suceveanu poetei Irina Nechit. Voi spune din capul locului ce e mai important de spus, anume că nu se resimte la lectura Revistei Literare nicio diferență de calitate, sau valoare, sau bun gust, ca echilibru interior al construcției, scriitură, nivel estetic şi diversitate stilistică, între noua apariție şi oricare dintre suratele ei de prestigiu de pe ambele maluri ale Prutului. Cum, de altfel, era de aşteptat, având în vedere numele înşirate mai sus, la care se adaugă, bineînțeles, colaboratori de acelaşi renume, ca Eugen Lungu, Ghenadie Nicu, Leo Butnaru, Mircea V. Ciobanu, Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun, Andrei Țurcanu, Val Butnaru, Vasile Malanețchi sau, deja amintită, Irina Nechit. Între aceştia, unul şi unul, se distinge contribuția lui Răzvan Voncu, la rubrica „Basarabia literară”, cu analize din perspectivă integratoare, unificatoare, a fenomenului literar românesc.
În numărul 1, Arcadie Suceveanu spune în interviu: „Mulți ani la rând am încercat să impunem proiectul unui săptămânal de cultură şi literatură. Cum se poate ca o Uniune a Scriitorilor să fie lipsită de un organ de presă care să-i aparțină în mod real şi care să o reprezinte în mod autentic? Am căutat şi mai căutăm susținere financiară la mai multe instituții, dar nicăieri nu am găsit sprijin şi înțelegere. Abia acum, beneficiind de finanțarea parțială a unui proiect prezentat la Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE al României şi suplimentând această sumă cu bani de la bugetul USM, am putut demara această revistă lunară, care cu timpul s-ar putea transforma într-un săptămânal. Tirajul ei e de o mie de exemplare. Cui îi e adresată? Tuturor cititorilor interesați de viața literară vie, de noua paradigmă a literaturii contemporane, de fenomenele literare de pe alte meridiane. Mizăm în primul rând pe un cititor avizat, decomplexat, dornic să descopere un demers cultural-literar modern, pe deplin sincronizat cu literatura română şi cu alte literaturi europene.” Teo Chiriac în editorial: „Revista literară urmăreşte promovarea valorilor literare şi stimularea creației artistice în limba română într-un spațiu care necesită în permanență sprijin educațional şi cultural pentru a-şi menține identitatea şi integritatea, tot mai amenințate de diverse mişcări politice, ostile spiritului național.” Şi tot el, răspunzându-şi argumentat la întrebarea „La ce bun o revistă a Uniunii Scriitorilor ?”: „Pentru mine, existența acesteia este necesară din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, o publicație a USM va constitui un factor de comunicare mai bună între scriitori, obligându-i să participe mai intens la viața uniunii lor de creatori. În al doilea rând, ea va stimula competiția firească a valorilor literare. În felul acesta, va câştiga nu numai breasla scriitorilor din republică, ci şi prestigiul țării în ansamblu. În al treilea rând, printr-o politică editorială echidistantă, Revista Literară va încerca să apropie generațiile de scriitori şi grupurile literare care, în ultimele decenii, s-au distanțat nu doar doctrinar şi estetic, ci şi umoral, creând tensiuni inacceptabile în breaslă.” Nu e intenția mea să comentez programul noii surate de peste Prut, totuşi, nu vă pare familiar „tabloul” prezentat de Teo Chiriac? Suntem la Chişinău sau la Bucureşti? Eu cred că la Bucureşti. Iar Teo Chiriac nu e Teo Chiriac, ci, mutadis mutandis, Gabriel Chifu. Fără ca „iluzia” aceasta să ştirbească cu nimic din motivația, realismul şi justețea principială a noului redactor-şef. Dimpotrivă. Pur şi simplu scriitorul de limbă română, învechit în bune-rele, indiferent de generație, trăieşte cu aceeaşi mentalitate, oriunde s-ar afla. Excepțiile să mă scuze. Iar dura realitate istorică în care evoluează, în care evoluăm, este năucitoare, în varii grade de in-suportabilitate, cu diferențe specifice. Or, a crea patrimoniu cultural, prin cărți şi reviste – recunoaşte orice muritor informat şi de bună credință, dacă specia asta mai există – este un act civic de primă importanță, la Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, Oradea, Constanța, Satu Mare sau Zalău. Aşa şi cu noua Revistă literară. Nici mai mult, nici mai puțin. A se vedea mai la vale.
Punctul forte al celor două ediții la care mă refer este enunțat în editorialul lui Adrian Ciubotaru, din decembrie. Nu doar literatură va publica Revista literară, ci – pe lângă „contribuții din domeniul culturii şi educației naționale” – noua revistă va fi o extensie a angajării politicului în viața cetății, o tribună a conştiinței naționale în act. „În Republica Moldova, Unirea a fost considerată, timp îndelungat, preocuparea exclusivă a elitelor intelectuale. Unionismul a devenit, astfel, marca elitelor şi toți cei care şi-au dorit un loc în Panteon – parveniți culturali, dar şi politici – au făcut obligatoriu figură de unionişti. Uneori până la exces, alteori până la ostentație, dar întotdeauna fără talent, banalizând ideea. Astăzi, unionismul renaşte, devenind de această dată, ceea ce ar fi trebuit să fie de la bun început: un deziderat al mulțimii.” În acelaşi istoric număr, din decembrie, putem citi Declarația Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova privind Reunificarea cu România. Fiind vorba de un document istoric deja mediatizat, reproduc aici doar pasajul final: „În situația în care un sfert de secol de independență a Republicii Moldova a însemnat, de fapt, o mişcare din neunde spre nicăieri, datoria noastră ca intelectuali, ca oameni ai cetății, este să atragem atenția întregii populații a Republicii Moldova asupra singurei căi de izbăvire – integrarea în Europa, prin reunificarea celor două state româneşti, Republica Moldova şi România, într-un singur stat. Aşa să ne ajute Dumnezeu!” Amin!
Nu insist asupra excelenței textelor publicate în Revista Literară, am facut-o deja vorbind sau scriind (cam) despre fiecare dintre cei regăsiți în sumar, cu diverse prilejuri, inclusiv în paginile VR. Compartimentul critic al publicației este redutabil. Contribuțiile unor Eugen Lungu, Mircea V. Ciobanu, Grigore Chiper, Ghenadie Nicu, Andrei Țurcanu, Alexandru Burlacu merită, cred, o notă aparte (nu neapărat în această ordine). Ca şi proza lui Nicolae Popa, poemele Irinei Nechit sau ale Marcelei Benea, aceasta din urmă mult mai puțin circulată decât ultratalentata Irina, drept pentru care citez aici două poeme ale domniei sale, pe cât de rafinat-delicate, pe atât de curat-expresive: „Cu strălucire rănită/ soarele abia se târăşte/ pe creasta înaltului deal/ neatinsă/ iarba creşte direct din oase curate./ Lacrimi întârziate – roua ce /nu cunoaşte un alt obraz/ decât mormântul tău.” (Noiembrie, la Bursuceni), şi: „Sus luna scăzută/ ca şi cum cineva ar tăia-o cu ața/ ca pe o mămăligă de aur/ jos un om al străzii/ în stația de troleibuz/ pe o bancă/ încearcă s-adoarmă.// Îi va readuce somnul în vis/ căminul matern/ sau un gol îl va ține suspendat/ imponderabil şi fără speranță ?// jumătate de lună – o casă şi ea / mergătoare pe cer/ rece/ neprimitoare/ tăiată de o tainică ață/ necruțătoare ca viața/ omului singur/ întins pe o bancă/ bolnav/ în stația de troleibuz: Bulevardul Traian (În stația de troleibuz). Farmecul notelor de călătorie semnate de Leo Butnaru, aici sub forma unui Jurnal de Italia, este recunoscut. Tot Leo semnează traduceri din lirica lui Boris Pasternak, cu o prezentare minuțios-empatetică. Contribuția cercetătorului Vasile Malanețchi se arată deosebit de prețioasă. Nu mai puțin, în alt plan, adevărate opere de artă, fotografiile lui Nicolae Răileanu, un pendant, peste Prut, al maestrului Ion Cucu. Nu voi omite din această enumerare fatal incompletă trei medalioane, dedicate romancierului Constantin Stere, fondatorul Vieții Româneşti, de Alexandru Burlacu, lui Paul Goma la 80 de ani, de Andrei Țurcanu, respectiv Svetlanei Aleksievici, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, din 2015, de Emilian Galaicu-Păun.
Acesta este, în parte, patrimoniul cultural despre care vorbeam, național şi european ca filiație, ținută, substanță, viziune.
Corolar sumarei prezentări, sper de bun augur, nimic nu mi se pare mai potrivit ca îndemnul realist al criticului şi istoricului literar Răzvan Voncu: „Prin urmare, cred că ar fi util pentru toată lumea ca, indiferent de orientările personale, scriitorii români din Basarabia să reînceapă a fi solidari unii cu alții, cu interesele breslei, şi cu interesul național. Dacă nu o vor face, vor trece prin ceea ce au trecut scriitorii români din cealaltă parte a Prutului. Fără a avea însă suportul unei culturi naționale bine consolidate şi a unui nivel de trai acceptabil.”
Un îndemn şi, limpede ca bună ziua, avertisment, deopotrivă! De auzit şi reținut pe ambele maluri ale Prutului, în orice colț de provincie românească. Inclusiv la Bucureşti.
În numărul 1, Arcadie Suceveanu spune în interviu: „Mulți ani la rând am încercat să impunem proiectul unui săptămânal de cultură şi literatură. Cum se poate ca o Uniune a Scriitorilor să fie lipsită de un organ de presă care să-i aparțină în mod real şi care să o reprezinte în mod autentic? Am căutat şi mai căutăm susținere financiară la mai multe instituții, dar nicăieri nu am găsit sprijin şi înțelegere. Abia acum, beneficiind de finanțarea parțială a unui proiect prezentat la Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE al României şi suplimentând această sumă cu bani de la bugetul USM, am putut demara această revistă lunară, care cu timpul s-ar putea transforma într-un săptămânal. Tirajul ei e de o mie de exemplare. Cui îi e adresată? Tuturor cititorilor interesați de viața literară vie, de noua paradigmă a literaturii contemporane, de fenomenele literare de pe alte meridiane. Mizăm în primul rând pe un cititor avizat, decomplexat, dornic să descopere un demers cultural-literar modern, pe deplin sincronizat cu literatura română şi cu alte literaturi europene.” Teo Chiriac în editorial: „Revista literară urmăreşte promovarea valorilor literare şi stimularea creației artistice în limba română într-un spațiu care necesită în permanență sprijin educațional şi cultural pentru a-şi menține identitatea şi integritatea, tot mai amenințate de diverse mişcări politice, ostile spiritului național.” Şi tot el, răspunzându-şi argumentat la întrebarea „La ce bun o revistă a Uniunii Scriitorilor ?”: „Pentru mine, existența acesteia este necesară din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, o publicație a USM va constitui un factor de comunicare mai bună între scriitori, obligându-i să participe mai intens la viața uniunii lor de creatori. În al doilea rând, ea va stimula competiția firească a valorilor literare. În felul acesta, va câştiga nu numai breasla scriitorilor din republică, ci şi prestigiul țării în ansamblu. În al treilea rând, printr-o politică editorială echidistantă, Revista Literară va încerca să apropie generațiile de scriitori şi grupurile literare care, în ultimele decenii, s-au distanțat nu doar doctrinar şi estetic, ci şi umoral, creând tensiuni inacceptabile în breaslă.” Nu e intenția mea să comentez programul noii surate de peste Prut, totuşi, nu vă pare familiar „tabloul” prezentat de Teo Chiriac? Suntem la Chişinău sau la Bucureşti? Eu cred că la Bucureşti. Iar Teo Chiriac nu e Teo Chiriac, ci, mutadis mutandis, Gabriel Chifu. Fără ca „iluzia” aceasta să ştirbească cu nimic din motivația, realismul şi justețea principială a noului redactor-şef. Dimpotrivă. Pur şi simplu scriitorul de limbă română, învechit în bune-rele, indiferent de generație, trăieşte cu aceeaşi mentalitate, oriunde s-ar afla. Excepțiile să mă scuze. Iar dura realitate istorică în care evoluează, în care evoluăm, este năucitoare, în varii grade de in-suportabilitate, cu diferențe specifice. Or, a crea patrimoniu cultural, prin cărți şi reviste – recunoaşte orice muritor informat şi de bună credință, dacă specia asta mai există – este un act civic de primă importanță, la Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, Oradea, Constanța, Satu Mare sau Zalău. Aşa şi cu noua Revistă literară. Nici mai mult, nici mai puțin. A se vedea mai la vale.
Punctul forte al celor două ediții la care mă refer este enunțat în editorialul lui Adrian Ciubotaru, din decembrie. Nu doar literatură va publica Revista literară, ci – pe lângă „contribuții din domeniul culturii şi educației naționale” – noua revistă va fi o extensie a angajării politicului în viața cetății, o tribună a conştiinței naționale în act. „În Republica Moldova, Unirea a fost considerată, timp îndelungat, preocuparea exclusivă a elitelor intelectuale. Unionismul a devenit, astfel, marca elitelor şi toți cei care şi-au dorit un loc în Panteon – parveniți culturali, dar şi politici – au făcut obligatoriu figură de unionişti. Uneori până la exces, alteori până la ostentație, dar întotdeauna fără talent, banalizând ideea. Astăzi, unionismul renaşte, devenind de această dată, ceea ce ar fi trebuit să fie de la bun început: un deziderat al mulțimii.” În acelaşi istoric număr, din decembrie, putem citi Declarația Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova privind Reunificarea cu România. Fiind vorba de un document istoric deja mediatizat, reproduc aici doar pasajul final: „În situația în care un sfert de secol de independență a Republicii Moldova a însemnat, de fapt, o mişcare din neunde spre nicăieri, datoria noastră ca intelectuali, ca oameni ai cetății, este să atragem atenția întregii populații a Republicii Moldova asupra singurei căi de izbăvire – integrarea în Europa, prin reunificarea celor două state româneşti, Republica Moldova şi România, într-un singur stat. Aşa să ne ajute Dumnezeu!” Amin!
Nu insist asupra excelenței textelor publicate în Revista Literară, am facut-o deja vorbind sau scriind (cam) despre fiecare dintre cei regăsiți în sumar, cu diverse prilejuri, inclusiv în paginile VR. Compartimentul critic al publicației este redutabil. Contribuțiile unor Eugen Lungu, Mircea V. Ciobanu, Grigore Chiper, Ghenadie Nicu, Andrei Țurcanu, Alexandru Burlacu merită, cred, o notă aparte (nu neapărat în această ordine). Ca şi proza lui Nicolae Popa, poemele Irinei Nechit sau ale Marcelei Benea, aceasta din urmă mult mai puțin circulată decât ultratalentata Irina, drept pentru care citez aici două poeme ale domniei sale, pe cât de rafinat-delicate, pe atât de curat-expresive: „Cu strălucire rănită/ soarele abia se târăşte/ pe creasta înaltului deal/ neatinsă/ iarba creşte direct din oase curate./ Lacrimi întârziate – roua ce /nu cunoaşte un alt obraz/ decât mormântul tău.” (Noiembrie, la Bursuceni), şi: „Sus luna scăzută/ ca şi cum cineva ar tăia-o cu ața/ ca pe o mămăligă de aur/ jos un om al străzii/ în stația de troleibuz/ pe o bancă/ încearcă s-adoarmă.// Îi va readuce somnul în vis/ căminul matern/ sau un gol îl va ține suspendat/ imponderabil şi fără speranță ?// jumătate de lună – o casă şi ea / mergătoare pe cer/ rece/ neprimitoare/ tăiată de o tainică ață/ necruțătoare ca viața/ omului singur/ întins pe o bancă/ bolnav/ în stația de troleibuz: Bulevardul Traian (În stația de troleibuz). Farmecul notelor de călătorie semnate de Leo Butnaru, aici sub forma unui Jurnal de Italia, este recunoscut. Tot Leo semnează traduceri din lirica lui Boris Pasternak, cu o prezentare minuțios-empatetică. Contribuția cercetătorului Vasile Malanețchi se arată deosebit de prețioasă. Nu mai puțin, în alt plan, adevărate opere de artă, fotografiile lui Nicolae Răileanu, un pendant, peste Prut, al maestrului Ion Cucu. Nu voi omite din această enumerare fatal incompletă trei medalioane, dedicate romancierului Constantin Stere, fondatorul Vieții Româneşti, de Alexandru Burlacu, lui Paul Goma la 80 de ani, de Andrei Țurcanu, respectiv Svetlanei Aleksievici, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, din 2015, de Emilian Galaicu-Păun.
Acesta este, în parte, patrimoniul cultural despre care vorbeam, național şi european ca filiație, ținută, substanță, viziune.
Corolar sumarei prezentări, sper de bun augur, nimic nu mi se pare mai potrivit ca îndemnul realist al criticului şi istoricului literar Răzvan Voncu: „Prin urmare, cred că ar fi util pentru toată lumea ca, indiferent de orientările personale, scriitorii români din Basarabia să reînceapă a fi solidari unii cu alții, cu interesele breslei, şi cu interesul național. Dacă nu o vor face, vor trece prin ceea ce au trecut scriitorii români din cealaltă parte a Prutului. Fără a avea însă suportul unei culturi naționale bine consolidate şi a unui nivel de trai acceptabil.”
Un îndemn şi, limpede ca bună ziua, avertisment, deopotrivă! De auzit şi reținut pe ambele maluri ale Prutului, în orice colț de provincie românească. Inclusiv la Bucureşti.