Dan Hăulică sub pecetea harului

S-a lansat la începutul anului (la Galeria Dialog, sub redacția doamnei Ruxandra Garofeanu) un frumos volum închinat lui Dan Hăulică, strălucitul critic de artă care ar fi împlinit pe 7 februarie 84 de ani.
Albumul-catalog al expoziției găzduite de Galerie, purtând titlul Spirit ?i solidaritate, un itinerar plastic ales de Dan Hăulică, a fost prezentat cu pătrunsă smerenie ?i totodată cu a?teptatul entuziasm omagial de vechea ?i devotata colaboratoare a criticului care este Ruxandra Garofeanu, ea însă?i critic remarcabil ?i, ceea ce interesează aici, neobosită ?i destoinică promotoare a artei române?ti. Au lucrat împreună timp de decenii, cum bine se ?tie, într-un fericit tandem, la pregătirea sutelor de expoziții vernisate de Dan Hăulică.
Atât expoziția (întotdeauna de neînlocuit, deoarece, cum iară?i bine se ?tie, una este reproducerea ?i altceva originalul), cât ?i catalogul-album constituie o binevenită recuperare a operelor pe care, cu intuiție sigură ?i iubire totală, le-a selectat însu?i criticul (omagiat astfel prin chiar omagiul adus de el arti?tilor predilecți) în deceniile când atâția arti?ti ai tainicelor identificări afective îl solicitau să le prezideze vernisajele, deplin încrezători în fina ?i bine cumpănita lui înțelegere, formulată calm, cu grija de a surprinde cât mai exact sensul căutărilor rodnice, pe un ton cald, învăluitor, persuasiv.
Să amintim câteva glose memorabile selectate de doamna Ruxandra Garofeanu, paragrafe dense dintr-o posibilă antologie (atât de necesară, mai ales în cazul unui autor care nu ?i-a adunat în volume textele a?a-zis ocazionale). Antologia ar cuprinde cele mai rezistente pagini ale criticului, numite în album Inscripții.
Despre Vasile Gorduz, bunăoară, în Ateliere de arti?ti din Bucure?ti: „ O pasăre obi?nuită, un miel ce pare împiedicat, de talie tot mai exiguă, de luat în mână fără de sforțare, se introduc în atelier, cordial, nu pentru o cre?ă pitorească, ci pentru a rosti un regn care e dincolo de duio?ii animaliere, străbătut de un har ce se lipse?te de însemne stilistice anume căutate”.
Despre percepția artistică prin excelență a lui Dacian Andoni, extrem de sensibil la solicitările cele mai variate ale Creației, o altă inscripție: „Era, dacă vreți, în dialog, ?i într-un dialog care fertiliza lecția maestrului său, a lui Constantin Flondor, în primul rând o întoarcere spre multiplicitatea naturii, spre un fel de poezie reavăn exuberantă a vegetalului, de pildă, ?i mi-am permis în acele faze ale creației sale să subliniez că perspectiva lui Dacian Andoni, care era eminamente cre?tină, plină de umilință, de cuviință adâncă față de bogăția firii, a creației, era în acela?i timp obsedată de respectul față de diversitatea firii”.
Sau inscripția despre George Apostu, prietenul la înmormântarea căruia n-a pregetat să meargă, în pofida avertismentelor de neconvenabilitate primite (transmise?) de un coleg de breaslă (agent de influență?) chipurile bine intenționat: „Enigma e a vieții, în raporturile ei cele mai simple – steiul aparține seriei Tatăl ?i Fiul. Mereu reluat, nicicând istovit, ciclul une?te arhitectonicul de înalte praguri monumentale cu o căldură inefabil persuasivă. Dincolo de orice suficiență atletică, trunchiul cre?te spre noi cu o amploare de catapeteasmă”.
Sau inscripția despre Ion Bitzan, împreună cu care a prezentat o concentrat miniaturală expoziție la Ambasada din Bucure?ti a Argentinei, țara lui Borges, scriitorul care concepea, cum ştim, raiul sub forma unei biblioteci: „Ceea ce vrea să ne transmită, prin creația sa infinit de variată, este miracolul pe care l-ar putea trăi în apropierea cărților sau în actul propriu-zis al lecturii. Este miracolul pe care copilul îl simte în fața acestui unic obiect, cartea, una ?i totu?i multiplă, de vreme ce se deschide în sine, în succesiunea paginilor sale nenumărate. Nu e nimic scris pe ele! va fi exclamat cineva, la închiderea expoziției lui Ion Bitzan de la New York. Se vădea astfel interesul cu care publicul a savurat nesfâr?ita varietate a invențiilor artistului. Fie nu este nimic, fie este totul: un facsimil al virtualităților înflăcărate”.
Sau inscripția din chiar catalogul-album, care inserează arta, dintr-o perspectivă înalt filozofică, în rosturile lumii, mereu vulnerabilă ?i totu?i mereu biruitoare prin demnitatea ei neabătută: „Ce ne rămâne de făcut este să ne explicăm integru identitatea, aruncând punțile pentru un edificiu al memoriei, care să ne conțină pe toți, salutar ?i suplu. Tenace, rezistând mileniilor, puterea ei misterioasă, puterea imaginarului, ne susține rațiunea noastră de a fi, în destinul fundamentul al speței, în mândria de a supraviețui dezastrelor”.
În sfâr?it, două emoționante evocări omagiale, una de Coriolan Babeți, cealaltă de Andrei Ple?u, în care se poate percepe un ecou al sintaxei ?i al adjectivului din stilul prietenului mai mare cu care cei doi s-au întâlnit cândva şi de la care au avut atâtea de învățat. „Decenii la rând – î?i aminte?te Coriolan Babeți – arti?tii no?tri de toate vârstele, de toate calibrele ?i speciile stilistice au visat să fie binecuvântați, confirmați, inaugurați, botezați, analizați sau prezentați de Dan Hăulică. Verbele sunt nenumărate ?i fiindcă există o arrière pensée biblică, un model adamic în această dorință ce a urmat despărțirii artistului de umbra sa, criticul. E un model biblic deoarece Creatorul nu i-a predat lui Adam creația cu numele ei cu tot, gata numită, ci i-a cerut să o numească. Am fost de față de destule ori când până în ultima clipă a?tepta încordat apariția sa charismatică precum a unui Deux ex machina care putea să salveze orice alt scenariu de vernisaj posac într-un happening al minții unui autentic zburător. Era în actul acestei alianțe dintre criticul nostru cel mai râvnit ?i arti?tii no?tri de relief, de la Ion Pacea, Alin Gheorghiu, Ion Bitzan, Geta Brătescu, Viorel Mărginean, la Paul Gherasim, Horia Bernea, Ion Grigorescu sau Horia Pa?tină, o dorință de a se auzi numiți de vederea esențială. Oficiant de vocație, prin na?terea în zodia Vărsătorului, el a primit ?i duhul de a se adresa mulțimilor de iubitori ai artei, care, oricât de diverse ?i amorfe, rămâneau întotdeauna respectuoase, reduse la o tăcere pătrunsă de darul ascultării”.
?i, în chip de încheiere, întâlnirile dintre Dan Hăulică ?i Andrei Ple?u: „Dan Hăulică mi-a fost profesor. M-a publicat generos în extraordinara revistă Secolul 20 (cu totul implauzibilă în contextul în care apărea). M-a îndatorat cu prietenia lui. Cultiva analogia imprevizibilă, emotivitatea romantică, epitetul fluvial. Totul scăldat într-o atmosferă de cultură, nutrită din lecturi infinite, de un dialog rafinat în artele plastice, de un infailibil bun gust. Până în ultima clipă l-am îndrăgit ?i l-am admirat pentru ceea ce mi se părea o nobilă inadecvare. Reu?ise, parcă, să răstoarne raportul dintre registrul culturii ?i cel al vieții. Viața era, pentru el, simplă materie primă pentru o construcție a spiritului. Cu alte cuvinte, nu putea asuma nicio experiență existențială, dacă nu era prompt ?i integral convertită în experiență estetică ?i intelectuală. Un ata?ant anacronism părea să fie marca destinului lui: era, într-un ev al internetului, al corporațiilor, al pieței, un mesager straniu al cărții ?i al muzeului. O pasăre rară, o apariție exotică, un supraviețuitor. Acum, abia acum (după dispariția lui, n.n.) sunt pregătit să-l reîntâlnesc. Gesticulația lui intelectuală, cea care uneori mă făcea să zâmbesc (nu fără o constantă tandrețe) îmi apare, tocmai acum, în exemplara ei actualitate. Nu vom supraviețui culturalmente fără să luăm aminte la modelul lui, la afecțiunea lui febrilă, dezinteresată, pentru tărâmul valorilor, la pasiunea lui slujitoare, la intensitatea cu care se investea în orice întreprindere spirituală în care credea cu adevărat. Era un ministru al frumuseții, adică un suveran administrator al ei. A-l lua pe Dan Hăulică drept model înseamnă a nu pierde timp ?i energie cu futilități a?a-zicând la zi, a prefera spiritului critic entuziasmul, a face ceea ce faci cu deplină adeziune interioară”.