Umbrele curcubeului

Colaboratoarea noastră din Alba Iulia, universitara doamnă Sonia Elvireanu, autoare de comentarii critice, ne surprinde, şi nu tocmai, cu un viitor volum de versuri, Umbrele curcubeului, trimis pe mail. Citit cap-coadă întregul “arc en ciel” impune – secvență cu secvență, “umbră” după “umbră” – prin coerența interioară, prin forța calmă, pâlpâitoare, plină de amenitate a suflului, cu o notă de prospetime remisă din trăirea personalizată într-o zonă a sensibilității orfice în care se storsese cam totul. Invocarea prezenței celui iubit şi pierdut e, din succesiunea tablourilor, subtil tulburătoare în evanescența ei neconsumabilă, parcă fără sfârşit. Simplitatea rafinată, acuratețea detaliului, sunt de admirat. Pe scurt, este şi poezia Soniei Elvireanu un ecou-mărturie a adevărului experiat de cei spirituali, că “moartea nu există, omul nu poate muri”. 
Ce simplă, frumoasă poezie, şi ce dulce ecou!  (M.D)


Umbrele curcubeului


***

Fire de nisip mi se răsfiră în păr,
luna le cheamă la ea
să le aştearnă liman marea ei de beție,
marea mea şi-a pierdut vălul purpuriu,
l-au tras în adânc peştii, poate l-au înhățat
stelele pentru calea lactee,
îl învăluie în albul începutului,
ca într-o ceață buimacă,
vălul de foc se răsfiră în cer,
îl mistuie dorul pământului,
îi adulmecă mireasma în umbra de pe lună
şi se preface în curcubeu.

***

Printre ierburi, albăstrele şi maci,
mângâierile verii pe câmpia încinsă,
tălpile albăstrite în miresme de praf,
mătasea florilor firave de pe câmpie,

trupurile răsturnate-n răcoarea
culorilor, ispitele ierburilor
tremurătoare, unduiri sidefii,

umbrele noastre răsfrânte pe fața norilor
se destramă în forme ciudate,
se sting în ploile verii,
se reîntorc în apele Mureşului,
tulburi, să-i limpezească adâncul.

***

Te-ai destrămat în eter, ai încolțit
în pământ, pe o stea,
te-ai furişat în arborele vieții,
fă-mi un semn că exişti undeva,
oricât de departe,
să ştiu că lumea ta te înalță,
că durerea-ți nebună s-a stins printre cei vii,
dă-mi un semn că ți-e bine, undeva în alt timp,
raiul să nu sece în mine, să-l simt aici pe pământ.

***

Sunt un mărăcine în câmp,
vântul mă clatină, dar nu mă smulge,
soarele mă dogoare, dar nu mă arde,
doar amintirile mă smulg şi mă ard,
mă pradă în singurătate

***

Depărtările coboară lin pe prundiş,
îşi desfac colțurile ruginite de atâta privit,
se cuibăresc în moliciunea frunzelor de pe maluri,
în sălciile plutitoare îşi fac cuiburi de ape,
se reazămă de cotituri şi se întind la soare,

îşi leapădă stelele îndrăgostite prin ierburi,
zac în aşteptare să le îmbrățiseze pământul,
să le prindă în culcuşul lui îmbibat de miresme,
sărutul tău să le înfioare, să se nască iar depărtări.

***

Lacrimi picură din izvorul ascuns printre stânci,
singurătatea creşte pirul sub merii înfloriți,
diminețile răsfiră surâsul tău în oglinzi.

Ziua se-ntinde peste mărăcini,
pe iarba topită nicio umbră,
s-a încuibat pustiul în buruienile arse,

pe deal, silueta tremură pe drumul alb
şi fără sfârşit dintre cruci,

în mâini, cununa de albăstrele,
câmpia înmiresmată,
ofranda înfiorată a însingurării.

***

Liniştea frunzei îmi potoleşte arsura,
gânduri tulburi se agață ciorchine de vânt,
adulmecă semnele strecurate în scoarțe,
în ziduri, dintr-un straniu apus,

ochii se adâncesc în azur, încețoşată privirea
mă pierde între tăcere şi arşiță.

***

Printre hârtii de tot soiul, câteva rânduri,
un parfum răcoros, din ce vremuri, Doamne,
atât a rămas dintr-o viață, cuvântul,

chipuri ireale, în fotografii înstrăinate
nu vor să stea în album, au unghii şi zgârâie,

lucrurile nu mai au nume, doar amintirile
se înghesuie să capete unul, să te învăluie în real.

***

Piatra tace, nu geme, îşi înghite strigătul disperat,
piatra pe care calc şi-a lipit durerea de talpa mea,
o iau cu mine oriunde m-aş duce, se strecoară în inimă
ca o pulbere otrăvită, încerc să respir, mă sufocă,
mă trage înapoi cerul, mă dezmiardă lumina,
îmi cântă frunzele, îmi țes haină să nu mă pătrundă
răceala din piatră, piatră - rana din inima ta.

***

În alb se încrustează cuvintele,
săgeți de pescăruşi în larg,
țintesc adâncul verde-albastru,
pe spinările peştilor urcă durerea,
în arsura nisipului, o urmă violetă pe țărm.

***

Umbre - paşii tăi fragili, fulgerați de neînțelegere,
Umbre - vorbele tale închise în cupa tăcerii,
Umbre - ochii tăi trişti privind departe, în tine,
Umbre - brațele tale îmbrățişând lumea,
Umbră - inima ta încetând să mai bată,
Umbră - iubirea ta în singurătate.

***

Lumina, vălul ei de mătase
se preface în floare,
risipindu-şi miresmele ca miezul gustos
din fructele verii,
nicăieri nu e mai albă, mai albastră, mai lină,
decât în ochii mei întorşi spre Apus,
s-a aşezat în celule şi doare
albul, albastrul, strivit de umbrele
palide ce-şi caută loc în artere,
senin dimineața îmi pătrunde în oase,
absoarbe cenuşa să renască celula
bolnavă de tine, să te prindă pe veci
în mătasea luminii.

***

Clipele, vârtej de zăpezi printre
tenebrele dinlăuntru, spaima
rostogolind pietrele de pe muntele meu,
firul de iarbă de care mă reazăm
pe rădăcina copacului,
punte peste hăul dintre lumile
în care se zbate ființa să fie formă şi nume,
absența, iedera în diminețile solitare
decorând pustiul în zori.

***

Răsăritul mi se strecoară prin pori,
se aşază pe pajiştea din adânc,
mană cerească creşte în trup,
inima mi se face cristal,
sângele are mireasmă de floare,
plămânii respiră aerul diafan,
creşti în celulele regăsite:
curcubeu.

***

Deasupra norilor albi, peste care-am plutit de atâtea ori
împreună, am aruncat ancora în infinit,
ne-a copleşit eternitatea, răsturnată în marea Egee,
strecoară-te în albastru şi cântă psalmul vieților noastre
îngemănate în timp, vocea ta se va aşeza lin pe punte,
te va regăsi lunecând peste apele sidefii spre insula sacră,
iar psalmul va dăinui printre sfinți şi măslini.

***

În umbra cascadei din insula Orléans,
ne-am logodit în vara lui 2008,
veneam de foarte departe, tocmai din Est,
în marea aventură de peste ocean

mi-ai prins la gât colierul de perle,
la treizeci de ani de la prima logodnă,
şi am intrat în noua poveste
pe stânca de la Cap Diamant

ne-am oglindit în Fântâna şoaptelor
de pe țărmul fluviului Saint-Laurent,
murmurul apei şi dragostea
ne-a alintat în amurg

ne-am reîntâlnit pe faleză,
bătaia inimii ne-a recunoscut
în aripi de îngeri ne-a învelit,

am lăsat țărmul în aşteptare, oraşul însingurat,
nu ne-am întors, iar el ne-a uitat

doar fluviul ne-a urmat înspre ocean,
iar crucea s-a înfipt în pământul din Est.