Oglinzi şi lecturi

În 1957, în cursul său inaugural de la Sorbona, Etiemble propunea o ipoteză de cercetare pe care o va numi „invariant”, nimic altceva decât punctul de plecare pentru viitoarea teorie elaborată de Adrian Marino, unul dintre discipolii săi. Astfel, dorind să țină o prelegere referitoare la preromantismul în Europa la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în care era absolut necesară o trecere în revistă a câtorva teme predilecte ale literaturii romantice (natura, iubirea-pasiune, peisajul ca stare de suflet, ruinele şi trecerea timpului), Etiemble nu-şi alege citatele necesare din lirica preromantică europeană, ci din poezia chineză precreştină, precum şi din cea din epoca Song. Iar concluzia la care ajunge ilustrul cercetător şi comparatist este că, „dacă toate temele preromatismului european din secolul al XVIII-lea pot fi explicate apelând la citate din poezia chineză dinaintea creştinismului şi din primele douăsprezece secole ale epocii creştine, înseamnă că, într-adevăr, există forme, genuri, invarianți, pe scurt există omul, literatura”. În consecință, invariantul va fi definit, ulterior, drept un element universal şi comun pentru literatură şi / sau pentru gândirea literară. Desigur, momentul acesta a stârnit vii discuții şi aprinse controverse printre comparatişti. Însă tot el a determinat apariția unor noi orientări în literatura comparată, nu atât – sau nu întotdeauna! – la nivelul teoriei propriu-zise, cât mai cu seamă la acela al practicii, esențial devenind, din această perspectivă, studiul nemijlocit al textelor literare din epoci diferite sau aparținând unor spații culturale nu o dată îndepărtate.
Fără să-şi propună să susțină vreo direcție teoretică şi fără să adopte puncte de vedere polemice, recentul volum al Elisabetei Lăsconi, Cărți pereche în literatura română şi universală (Editura Meronia, Bucureşti, 2016), reprezintă un veritabil manual aplicat de literatură comparată şi un necesar ghid pentru cei pasionați de fenomenul comparatist. Cartea aceasta s-a născut, după cum autoarea însăşi mărturiseşte în Fantezii comparatiste, textul plasat la finalul volumului şi subintitulat În loc de încheiere, „dintr-o mare iubire față de literatura română şi din pasiunea constantă față de literatura universală”. Iar acest lucru este evident încă din primele pagini sau după parcurgerea doar a cuprinsului (impresionant în sine, materialul abordat acoperind o arie vastă, începând cu literatura secolului al XIX-lea – discutată în prima parte a cărții, Întemeieri şi capodopere: basm cult, nuvelă şi roman –, continuând cu secolul al XX-lea, preocuparea din partea a doua şi a treia a volumului, Aventurile prozei scurte: povestire, nuvelă, micro-roman şi Perioada interbelică: triumful romanului, şi încheind cu o secțiune dedicată lui Mircea Eliade, Prozatorul celor două perioade, interbelică şi postbelică).
Elisabeta Lăsconi citeşte cu o extraordinară plăcere şi bucurie literatura lumii, mai ales pe cea contemporană. Dar reciteşte deopotrivă marile cărți româneşti şi universale, demonstrând, în fiecare studiu inclus în acest documentat şi complex tom, că, în domeniul culturii, nu există adevăruri unice şi definitive; şi că literatura este – şi va rămâne mereu, atâta vreme cât vor exista cititori pasionați – tărâmul permanentelor redescoperiri. Redescoperiri ale lumii şi, fără îndoială, redescoperiri de sine. Cartea aceasta devine, aşadar, o veritabilă călătorie în şi prin(tre) cărțile preferate ale autoarei, care străbate, alături de cititorul ce va fi imediat prins în mrejele demonstrațiilor sale, întreaga literatură universală, privită în punctele ei esențiale. Căci Elisabeta Lăsconi face, chiar fără să-şi fi propus acest lucru, şi o inedită istorie a fenomenului literar românesc şi străin, alegând, desigur, acele opere care, privite în (şi prin) oglinda comparațiilor mereu inspirate, pot oferi noi şi noi lecții de literatură (dar şi de viață!) celor interesați.
Desigur, după cum chiar autoarea subliniază, „comparatismul clasic presupune cercetarea unor influențe ori paralelisme” şi evaluează „forța de iradiere a unor personalități sau curente”, ca şi prezența unor modele acceptate conştient sau nu. Însă cartea de față, compusă din patruzeci de eseuri, reprezintă, ca s-o cităm tot pe Elisabeta Lăsconi, „mai degrabă fantezii comparatiste ce sugerează apropieri, afinități, analogii şi coincidențe între o narațiune din literatura română şi alta din literatura universală”. Autoarea ignoră în mod voit deosebirile de specie şi gen, ca şi de valoare ale scriitorilor, de apartenență la o epocă ori la o cultură. Cu toate acestea, Cărțile pereche nu reprezintă deloc şi în absolut nici un fel o lucrare facilă; şi nici un text supus, într-un mod sau altul, simplelor apropieri formale. Nu e, aşadar, nicidecum o gratuită fantezie, ci o modalitate de lectură care fascinează şi convinge deopotrivă cititorul interesat de mereu posibilele apropieri între literaturi.
Comparatiştii ştiu prea bine că Paul Van Tieghem preciza, încă din 1931, că, în domeniul complex al literaturii comparate, nu te poți hazarda în orice direcție, subliniind, de asemenea, că există un cod de principii, reguli şi metode fără de care ipoteza asemănării dintre operele literare rămâne nedemonstrată sau nedemonstrabilă, nedepăşind nivelul purei speculații. Elisabeta Lăsconi este pe deplin conştientă de toate acestea, reuşind să se ferească, mereu cu grație, de apropierile forțate sau de ipotezele riscante. Dar ea ştie, de asemenea, că, în calea oricărui demers comparativ, există şi un alt risc, anume acela de a supralicita importanța influențelor sau a paralelismelor. Prin urmare, punând față în față, efectiv ca în nişte oglinzi paralele ale lecturii şi receptării, cărți foarte diferite, cum ar fi, de pildă, Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi şi Necuviinciosul maestru de ceremonii Kotsuké no Suké de Jorge Luis Borges sau Sărmanul Dionis de Eminescu şi Noaptea, cu fața spre cer de Julio Cortázar, ori Două loturi de I. L. Caragiale şi Dama de pică a lui Puşkin, autoarea descoperă întotdeauna corect dominanta tematică sau stilistică, fără a umbri din originalitatea textelor supuse analizei, ci obligându-ne să constatăm cum, odată cu precizarea diferenței specifice de viziune şi de expresie, opere având un fond aparent ireconciliabil îşi luminează, uneori în mod uimitor, reciproc valoarea.
Daniel-Henri Pageaux considera că, de fapt, a citi şi a reciti sunt cele două practici care definesc abordarea comparatistă a două sau mai multe texte literare. Tocmai de aici rezultă fenomenul denumit de cercetătorii recenți ai fenomenului „lecturi în du-te-vino”, adică acele lecturi „laterale” care validează şi dinamizează comparația, furnizând baza sintezei, un ansamblu de direcții ori de axe care să permită trecerea între texte, precum şi comunicarea între acestea. Este exact ceea ce reuşeşte să facă, în această carte, Elisabeta Lăsconi. Nu o dată, propunând ipoteze aparent riscante, cum ar fi apropierea dintre Povestea porcului de Ion Creangă şi Măgarul de aur al lui Apuleius. Ce ar putea avea în comun nişte texte atât de diferite ca structură şi ca factură, s-ar putea întreba cei obişnuiți doar cu evidența unor apropieri aparente. Iar Elisabeta Lăsconi răspunde, aici, prin însuşi titlul studiului cu pricina: „Povestea sufletului ispitit de iubire” – punctul de contact şi de implicit dialog textual al acestor creații care abordează, fiecare în felul său, eternele imagini ale lui Eros şi Psyche... Iar exemplele pot continua, câtă vreme Moara cu noroc de Slavici e pusă alături de Casa blestemată a lui Vicente Blasco Ibañez pe temeiul unui semn comun, şi anume ceea ce autoarea numeşte „Casa răului”, Ultimul Berevoi al lui Vasile Voiculescu îşi găseşte corespondentul perfect în Aducătorul de ploaie imaginat de Hermann Hesse în Jocul cu mărgele de sticlă; sau Ion de Rebreanu e citit prin aceeaşi grilă utilizată pentru descifrarea semnificațiilor unui extraordinar text al lui John Steinbeck, şi anume romanul Către un zeu necunoscut: „Om, pământ şi zeu ascuns”.
De altfel, însuşi Tudor Vianu, cel mai ilustru comparatist român, proceda oarecum asemănător, el fiind şi cel care a impus modelul comparativ ce vizează literatura română şi marile literaturi ale lumii, subliniind contribuția literaturii noastre la dezvoltarea celei universale. Autorul a refuzat, se ştie, să accentueze în mod exagerat influențele străine, stabilind, de fiecare dată, în studiile sale, acele analogii atât de generoase cu interpretarea. Iar într-o importantă conferință ținută la Budapesta, în 1955, Literatură universală şi literatură națională, Vianu a pledat pentru deschiderea de perspectivă oferită de literatura universală, căreia îi fixa drept scop „să întărească în auditori conştiința unității de cultură a lumii”, a realității schimburilor culturale şi a interacțiunii culturale dintre popoare, evidențiind şi diferența viziunii sale față de comparatismul practicat în prima jumătate a secolului XX (unul de tip factologic, prezentând operele literare ca pe o simplă țesătură de influențe străine). Excelentă cititoare ea însăşi şi un veritabil spirit erudit al zilelor noastre, Elisabeta Lăsconi face din această carte un binecuvântat spațiu al dialogului între culturi, autori şi opere, punând alături texte cunoscute sau mai puțin cunoscute, precum Istoria unui galbân de Vasile Alecsandri şi Memoriile unei bancnote de Joaquim Paço d’Arcos, pentru a evidenția coordonata picarescă în literatura română şi cea portugheză, dar şi pentru a sublinia modificările la nivelul personajului picaresc pe care două literaturi (considerate în general „marginale”) le aduc în acest domeniu: acum, protagonistul nu mai este „cineva”, ci „ceva”: un galben sau, de ce nu, o bancnotă...
Multă vreme, problema cea mai importantă a comparatistului a fost să facă o distincție cât mai clară între influențe şi paralelisme. Cu toate acestea, s-a dovedit că determinismul istoric nu este întotdeauna o regulă, astfel că, în ultimele decenii mai ales, paralelismele sunt explicate pe baza afinităților spirituale între scriitori din literaturi diferite, mai cu seamă deoarece teoria afinităților elimină abuzul de sursologie. Apropierile pe care le face Elisabeta Lăsconi în această lucrare care se citeşte pe nerăsuflate, ca un adevărat text romanesc, se explică, după cum afirmă chiar ea, prin acel „spirit al veacului” analizat de Lovinescu; însă unele rămân inexplicabile. Iar autoarea nici nu-şi propune să le explice sau să le clarifice (cu toate că unora li s-ar putea aplica teoria jungiană a sincronicității). Şi foarte bine face, căci, procedând astfel, reuşeşte să păstreze întregul farmec al oglindirii şi al nesfârşitelor reflectări şi schimbări de perspective care realmente cuceresc cititorul.
Abordând, cu ani în urmă, chiar dacă din alte unghiuri, realități culturale asemănătoare, Alexandru Ciorănescu sublinia, pe bună dreptate, faptul că literatura comparată, apărută în plină epocă romantică, s-a întemeiat pe două tendințe diferite: pe de o parte, una care crede în „unicitatea gândirii omeneşti” şi, prin urmare, a eventualei sale exprimări artistice (şi care preferă să analizeze opera în sine), în vreme ce comparatismul, aşa cum este el înțeles în ultimii ani, consideră opera ca fiind mai curând o transmisie ori un proces de transmisie şi o examinează în devenirea ei. Prima tendință este un studiu static al literaturii, pe când cea de-a doua îi interpretează mereu aspectul dinamic; aşa se întâmplă şi în volumul Elisabetei Lăsconi, care, fascinată de literatura bună – clasică ori contemporană, română sau străină – şi de jocul complicat al apropierilor neîntâmplătoare, propune cititorului inedite grile de lectură ce dezvăluie, pe nesimțite, semnificații nebănuite ale (aparent) celor mai cunoscute texte. Inedită combinație între oglindă şi lectură, acest volum al său ne face să recitim marile cărți cu un ochi mereu proaspăt, uitând toate clişeele criticii literare, pentru a descoperi, la capătul unui asemenea demers, marile adevăruri ale literaturii; şi, nu o dată, pentru a înțelege câteva lucruri esențiale (şi) despre noi înşine.