Poemul noocratic sau despre marea sfărâmare

Titlul noii cărți a lui Liviu Ioan Stoiciu mă obligă la o reconsiderare a celor deja spuse despre cărțile lui precedente din perspectiva acestui nous/noos pe care îl ia ca titlu şi îl şi explică, după dicționar, în loc de moto – („NÓUS s. n. (fil.) rațiune, spirit. (< fr. nous); organul cunoaşterii şi contemplației, principiul inteligibil al sufletului, unde se produce extazul; noțiune care desemnează substanța de sine stătătoare, generatoare a mişcării, vieții, ordinii din lumea materială. [< gr. nous – spirit, rațiune, minte, inteligență]”) –, cu un soi de exasperare, ca şi când ar arăta cu degetul o cheie de lectură pe care au ocolit-o comentariile de până acum ale criticilor.
Reluând câteva linii de lectură, să spun aici din nou că depistasem deja în Poemul animal. Crepuscular (2001) un soi de nelinişte față în față cu lucrarea/lucrătura implacabilă a limbii. Istoria de echivocuri a deja-rostitelor-întâmplări-ale-ființei era parcursă cu un mecanism de bruiat locuri comune, dar şi cu încăpățânarea, secret încântată de propriile performanțe expresive, de a propune o nouă ordine. Liviu Ioan Stoiciu simte acut „pericolul prăbuşirii din interior”, diagnostic pus în urma unei îndelungi anamneze. Umoarea poemelor sale e bacoviană, dar paleta geme sub petele de culoare, scrâşnetul metafizic e policrom. Contrapunctarea viscerală a enervării creierului abandonat intemperiilor veacului – mereu suspect şi agonic – e şi ea firavă. În Singurătate cu elefanți la Cantonul 248, poetul introduce tema orfanității biografice, secondată de cea funciară, nevindecabilă, a poetului. Fire capricios inadaptabilă, omul-fără-loc pe care îl adăposteşte îşi descrie destinul „prăpăstios”, vinovat de tonurile sumbre răsfrânte asupra lumii. Consecvența, paradoxal, le îmblânzeşte, le netezeşte colții. Scriitorul înaintează în vârstă şi în onoruri, deopotrivă, iar viața literară îi oferă, exasperant de des, motive de consternare. Portretul pe scurt pe care îl schițam altădată era cam aşa: LIS e singuratecul scufundat de bună voie în forfota zilei şi a istoriei, izolatul căutând aglomerările umane cele mai pestrițe, marginalizatul reuşind să ocupe mereu un loc în față, în centru, scepticul fluturând albele flamuri ale lumilor ideale, ca un romantic târziu şi proaspăt, deopotrivă, morocănosul în stare de mari gesturi de prietenie şi solidaritate, nebunul pe înțelepciunea căruia poți conta, înțeleptul cu nebunia căruia te poți alia. O dată cu Pam-param-pam (Adjudu vechi) (2006) iese la iveală o altă față. Nu mai puțin rebelă, nu mai senină, însă una oarecum împăcată, care, în fine, are un loc. Împroprietărită. La vârsta crepusculară, copilăria revine ca loc destinal şi cauză a peregrinărilor succesive, iar LIS se lasă invadat de toate „madlenele”, fie ele şi cu gust amărui. Re-locuirea „casei” (în sens de loc al originii) de altădată se petrece urmând scenariul unei stranii vânători, eurile trădate sunt prăzi ale re-memorării, dar şi fantome bântuindu-l/hărțuindu-l pe cel de acum.
Nous mă duce, inevitabil şi manipulatoriu, aş zice, cu gândul la Camil Petrescu. „Seria de gesturi şi momente” ale trecutului îngăduie personajelor acestuia permutări şi comutări sub imperiul unei „exigențe actuale”. Somnolând neproductiv în cazul celor „fără frunte”, aceste mărunțişuri îşi actualizează valențele, revin în actualitate şi fondează prezentul la cei care depăşesc „gândirea normală”, neadecvată, în scheme, pentru a accede la ceea ce Camil Petrescu numeşte „cunoaştere noosică”, singura cu memorie. Personalizarea este accentuată într-un proces dinamic de reconsiderare a timpului revolut. Poetul din Nous poate spune dimpreună cu eroul camilpetrescian că începe să vadă altfel, subiectivizarea – „ochii mei, prin care văd lumea, sunt, mai mult ca oricând, cum n-au fost niciodată, numai ai mei, şi înapoia lor sunt eu, numai eu…” – atrăgând după sine o acuitate a ochiului deschis spre lume pe măsura celui întors înăuntru. „Personalitatea, spune Camil Petrescu, este o dedublare care e realizată prin depăşirea eului biologic şi printr-o eliberare interioară a noosului de interesul eului biologic, eliberare din subiectivitate care se traduce printr-o degajare în cunoaştere, în judecată şi în comportare, față de crisparea oarbă cu care eurile biologice cunosc, judecă şi se comportă” (Doctrina substanței). Autoanaliza e trează, netă şi „netedă ca moartea”, adică ruptă de orice pre-judecăți şi pre-concepte, imprevizibilă şi adecvată concretului, cu acea atenție mărită care dă sens şi forță afectivității. Remarc în volumul cel nou al lui LIS frecvența cuvintelor din familia gând-gândire, alături de înțeles, suflet, rău, moarte şi coborâre. Pe această pantă descendentă, ochiul şi mintea înregistrează, într-o calmă tonalitate epică, tablouri dintr-o existență, aşezându-şi instrumentarul într-o zonă neutră („am crescut / doar cu mine însumi, dezamăgit, supărat, trist, pierdut pe / o cale care n-are nici o legătură, / nu mă mai uit în urmă, nici în sus, să cer ajutor. / Merg la întâmplare, fără / gânduri de reabilitare a mea în fața propriilor ochi, nu / mai e nimic de făcut, am îmbătrânit / încetul cu încetul, am coborât sub mine însumi, sunt un sub”), a dezvrăjirilor, de unde poate fi promisă o ordine, iluzorie şi crizică, haosului: „Nu v-am zis, băi, ce / e mai important: azi am descoperit portița de ieşire a / sufletului din corp, pe cuvânt de onoare…”; „s-a lăsat peste tot, ca o apă înghețată, iar / deznădejdea…”; „În ultima vreme am dat semne / alarmante de slăbiciune / şi de împuținare. «Că tot ceea ce era sigur a devenit / îndoielnic»”.
Poemul care dă titlul volumului e mai degrabă abscons, ghem de ambiguități şi valențe libere: „Înfăşurată în pânză de umezeală, în / zeci de metri de pânză, mumie: mă sperii, cucoană, / nu te sufoci? […] Sunt / pățită, stau pregătită, înfăşurată în pânză, dată / cu mirodenii – un vestigiu / al unei antichități de senzație, cu limbă de plasmă. Cu / simțire tainică. / Nous.” I-am păstrat doar sugestia noosică, fără a intra în hățişul sensurilor posibile. Rețin însă câteva scene din această perspectivă sub, neliniştitoare în ciuda măştii senine pe care o poartă. Iată una cu ceva din Sorescu, cel din Ecuatorul şi polii: „Acum / sunt într-un plan pe care l-am părăsit, nu ştiu cum: / sunt eu şi nu sunt. / Înțelegi starea mea mentală? / Fac experiențe pe propria-mi piele, trec prin mine / pentru a ajunge de la Dumnezeu la / lucruri... Mă aşteaptă alte călătorii. Ți-am stricat o / seară care ar fi putut să fie plăcută, nu? / Te iubesc.” Şi pentru LIS, verbul înseamnă „formidabilă / cădere în sine / cu captare de cosmos”, ca în Nimic nu merită?: „Pereți coşcoviți, vopsea cojită, piei / jupuite în jur – nimic nu / mai merită? Îmi tot dai întâlnire în acest loc şi / iată ce rămâne în urma / noastră, suntem particule fenomenale care / se anihilează reciproc, / eliberând energie cu influențe nefaste – urmează marea / sfărâmare: unii se vor parfuma / cu scorțişoară, alții o vor mânca. Marea sfărâmare / a scorțişoarei? Râzi cu mâna / pe burtă, credeam că e vorba de cu totul / altceva, de ceva cosmic, / nu vii din Lumea Veche? Mi-ai pus gând rău? Tu, figură / golită pe dinlăuntru, / bondoacă, numai filtre, în care eu torn pe / furiş tot felul de licori de amor…”. Între vedenii jucăuşe („Se întoarce din drum, închide şi deschide / ochii, e adevărat, nu i se pare? Vaca paşte pe malul / râului morții. – Ai uitat acolo vaca, în / buruieni, din copilărie, de la 11 ani? Nu mai ține / minte exact câți ani avea / atunci când a uitat-o, dar cum de şi-a amintit tocmai / acum de vaca asta, la bătrânețe?”; „Se răsuceşte în mormânt cartoful, / zice. Îl auzi? Ți / se răsuceşte ție cuvântul cartof în creier la / această oră. E 4, lasă-mă să / dorm. Ah, / urâciunea pustiirii – când dormi”) şi vedenii macabre („Stăteam / întins pe o masă rece, de piatră, la morgă, / gol, era curent, când am / auzit din uşă: îl vezi ce cuminte pare că e? Nici / n-ai bănui că e plecat / pe lumea cealaltă să vadă cum e. După care am / perceput nişte / plânsete şi am simțit o mare părere de rău, ca un / sfredel în stomac — şi am deschis / ochii”), „ni / se face lehamite, ni se pârjoleşte, mistuie, nimiceşte, / sufletul îşi ia adio de la fiecare / şi dispare în spatele unor geamuri murdare…” Când „viața omului este / jilavă”, iar „nălucile” şi „lucrurile necurate” îşi fac de cap, abia mai lăsând locul unor „mici licăriri”, devenit „cuib al / fricii”, poetul mai încearcă o firavă soluție: „Nu mai gândi în afară, / gândeşte înlăuntru – de o parte, moartea, de cealaltă parte… / Nu mai ştii”, copleşitoare fiind vestea finală: „Vine frigul”.
Cred că Nous este unul dintre cele mai bune volume ale lui Liviu Ioan Stoiciu şi unul de vârf în recuperarea stilului înalt al poeziei române de azi.