La ce ne mai trebuie inutilul?

E o întrebare licită, nu?, măcar pentru cei puțini care şi-o mai adresează uneori. Într-o civilizație aproape înecată de criză, în care gâfâim alergând de dimineața până seara după cele utile, ne mai dorim poate câte o răsuflare fără rost, de dragul respirației? Sunt întrucâtva sceptică. Pentru că încerc să gândesc logic. Cineva scrie o carte despre utilitatea inutilului(1). Câteva zeci, sute, posibil mii de oameni o citesc. Dar cine o cumpără şi o citeşte? Nu cumva tocmai cel căruia ideea din titlu îi surâde? Nu cumva cel care tânjeşte după inutil în aglomerarea zilnică de obiecte? Cel abandonat utilului şi care are impresia că în el stă tot binele lumii va deschide o astfel de carte? Ba bine că nu. Întrucât inutilul nu trebuie să existe, iar când îl vede îmbrățişat de careva, disprețul îi ajunge ca singură emoție.
Şi aşadar, când scrii o carte despre inutilitate ce şanse poți avea să convingi de binele ei pe cel care nici măcar nu-i recunoaşte existența? Se pot găsi, fără îndoială răspunsuri, dar cam fără vlagă, arbitrare. E posibil, de exemplu, ca eu să scriu o cronică în favoarea inutilității şi, dintre cititorii mei obişnuiți, să se găsească câțiva, doi, trei (dar tot la fel de bine poate să nu se aleagă niciunul), sclavii utilității, care după lectură îşi vor pune întrebarea dacă inutilitatea nu ar putea ocupa cel puțin 1% din viața lor. La fel, inutilul se poate preda la un curs despre Aristotel, care considera că filosofia este arta practicată de dragul cunoaşterii, nu în folosul a ceva. Sămânța inutilului s-ar putea prinde în solul mental al vreunui tânăr în formare. Chiar şi cu riscul de a fi clasat curând de către ceilalți ca visător, neadaptat, om de nimic.
Un optimism ascuns îşi scoate cornițele ca să depună mărturie că nu e totul pierdut. În primul rând, vor exista mereu câțiva „mohicani” care vor mai crede în actul gratuit. În al doilea rând, în cursul unei existențe, e aproape imposibil să ne imaginăm un om fidel sută la sută utilității, fără un moment de cădere în inutilitate, ca într-o depresie scurtă, eliminată curând de vânjoasa materialitate a lucrurilor, fără o clipă de nebunie, fie şi cedând prin a cumpăra un lucru „de nimic”, un tablou, care va sfârşi peste vreun an aruncat la coşul de gunoi, strivit, cum ar fi, de propria inutilitate.
E greu de închipuit o ființă umană care toată viața să nu fi admirat un apus de soare, să nu fi mirosit cu generozitate un crin, să nu-şi fi lăsat privirea să zburde printre ramurile înflorite ale copacilor primăvara, şi astfel să nu fi căzut un minut în „capcana” inutilității. O va face poate când se va îndrăgosti prima oară. Iar dacă nu se va putea opri din fuga după bani şi avere la maturitate, când are copii de crescut, se va opri în intervalul unei crize existențiale făcute spre 50 de ani. Ce am făcut pentru sufletul meu, se va întreba (sper eu) omul acela? Dar răspunsul va fi foarte departe de a fi mulțumitor. Şi atunci, acel cineva va „înnebuni” şi va iubi inutilitatea. Va învăța cum să piardă vremea, va reuşi să se mai îndrăgostească o dată, va pleca într-o vacanță de unul singur, sau de ce nu?, va dormi şi va visa liniştit.
Totuşi, problema adevărată nu e dispariția inutilității din societatea actuală. Ea subzistă în noi ori în afara noastră, şi-şi face loc într-o ipostază ori alta. Ceea ce roade mai adânc este că inutilul nu mai are utilitate, că nu ne mai trebuie, pentru că nu mai reuşim să distingem între două feluri de utilitate, aşa cum ajungem să nu ne mai gândim că omul nu e numai trup, ci şi suflet. Inutilul serveşte bunăstării celui de-al doilea. Şi tocmai de acest folos nemăsurabil, dar deopotrivă incomensurabil, uităm tot mai des şi mai grav. Inutilul util nu face însă altceva decât să crească umanitatea din noi. Utilitatea inutilului, scrie Nuccio Ordine, în cartea cu acelaşi titlu, este tot ceea ce ne ajută să devenim mai buni. Calității nu i se poate însă pune rigla sub ochi, ca să ne dăm seama cât ne ridică ea temperatura sufletului. Mai mult, privind lumea din perspectiva inutilului, putem detecta nefolosul adevărat, care este de fapt al celor utile. Dar cine nu distinge între două inutilități şi două utilități, nu va înțelege vreodată că lumea se poate vedea şi în culori.
Suntem, din păcate, sugrumați de noua imagine a reuşitei în viață, care e aceea a individului ce câştigă mult, ce ajunge într-o funcție mai bine situată social etc. Efortul de a fi, deşi în sine deasupra oricărei proprietăți, e cu atât mai greu de făcut. E nevoie poate de o structură aparte, e necesar poate să fi primit o educație solidă în spiritul valorilor, ori, pur şi simplu, experiențe personale să te întoarcă la cele ce contează. Pare o luptă dificilă şi de unul singur? Ei bine, nu e chiar aşa. Filosofia, literatura, arta deschid uşile multor „prieteni”. Şi nu e vorba nici măcar de a-ți orienta privirea spre trecut ca să scapi de tentațiile materialiste ale prezentului. E vorba de a-ți lua drept călăuză valorile dintotdeauna şi de a nu cădea victima „modei” unui timp istoric.
Nu ştiu cât argumentele mele, exersate aici în cuvinte fără fapte, au vreo putere de convingere. Mă tem că nici nu mi-am propus să conving pe cineva, ci numai să limpezesc oarecum o problemă actuală, care mă nelinişteşte profund. Chiar dacă, din fericire, mă consider în afara pericolului de plonjare în materialism. Mă gândesc şi la voi, cititorii, mai ales acum la final, când voi ceda spațiul cuvântului unor spirite importante ale istoriei occidentale. „Martorii” sunt puşi laolaltă de Nuccio Ordine, adineauri amintit. Împotriva pretenției actuale că cel care nu are nu există, că ştiința fără profit e inutilă, exagerată şi nefericită, o lume fără literatură, scria Llosa, e o lume fără dorință, fără idealuri, o lume a automatelor, lipsită de ceea ce îl face om pe om. Mult înapoi în timp, poetul Ovidiu spunea că nu există nimic mai util decât artele inutile. Montaigne refuza însăşi inutilitatea, considerând că tot ce există are un rost şi o utilitate. Visătorul Leopardi credea că într-un secol al utilitarismului, a atrage atenția asupra inutilității devine o chestiune capitală. Mult mai drastic, Théophile Gautier considera urât tot ce este util, iar utilitatea o „latrină”. Căci pentru un poet, faptul că primul vers rimează cu al doilea constituie cea mai profundă utilitate, chiar dacă nu serveşte la nimic. Baudelaire numeşte omul util, hidos. Garcia Lorca consideră o imprudență să trăieşti fără poezie şi nebunie. Eugéne Ionesco vede utilul ca o greutate ce cade inutil în om. Pentru Italo Calvino esențial e numai ceea ce e gratuit. Şi lista ar putea continua, şi în carte, şi în mintea fiecăruia. Nu vreau să concluzionez cumva, dar nu pot încheia fără credința personală că cea mai teribilă prăpastie pentru ființa umană dată Cezarului este dezumanizarea. Iar o dată căzut din tine, nu mai eşti niciunde!