Eseu
Alexandra Ciocârlie
Actualitatea ruinelor
Articol publicat în ediția Viața Românească 5/2016
În călătoria sa în Italia din 1931, Tudor Vianu pare să fi fost mai puternic impresionat de oraşele cu puternică amprentă medievală, renascentistă sau barocă decât de cele marcate de urmele antichității. În capitolul Antichitate şi Ev Mediu din volumul Imagini italiene (1933), el începe prin a se delimita de ideea încetățenită că civilizația modernă descinde din cea antică, pe care a moştenit-o*. În opinia sa, în urma unor plimbări arheologice, orice vizitator poate constata o cumplită surpătură pe linia timpului între Roma veche şi cea modernă, în mare măsură renascentistă şi barocă. Reticent față de antreprenorii de ruine, Vianu priveşte cu scepticism lucrările din Forul lui Traian şi vechiul For Roman menite să restabilească edificiile primitive de sub straturile adăugate de-a lungul timpului. El pune în discuție eficiența efortului arheologilor de a înlocui clădirile prin ruine, cu o curioasă deviere față de avântul constructiv al secolelor precedente, reorientare posibilă prin întâlnirea dintre spiritul romantic, iubitor al trecutului şi spiritul cercetării ştiințifice precise: rezultatul acestei strădanii nu este o lume reînviată, ci una care nu dovedeşte decât adânca ei dezbinare de lumea noastră. Fără a încerca şi în vechile foruri sentimentul continuității neîntrerupte trăit în bisericile şi palatele medievale, Vianu are impresia, dimpotrivă, că antichitatea apare moartă cu adevărat: Arcurile, coloanele retezate şi termele reprezintă mărturii ale unei vieți care nu mai are nicio legătură cu a noastră. Ispitit mereu în Italia să pună în balanță epoca antică şi cea medievală, constată moartea uneia şi prospețimea celeilalte. În excursiile anterioare la Padova, Assisi şi Siena a simțit că formele de viață au rămas aproximativ aceleaşi sute de ani şi că noile conținuturi au găsit calea adaptării la vechile forme, fapt explicat prin tipismul medieval. Cu reguli stricte şi cu un ritual rigid pentru toate manifestările vieții, acesta a făcut clipele timpului asemănătoare unele cu altele şi a menținut continuitatea lumii medievale, uşor de sesizat în ceremoniile religioase, în sărbătorile populare şi în festivitățile universitare. Plecat la drum ca într-un joc al afinităților elective, convins că nu călătorim pentru a ne instrui, cât pentru a ne regăsi în posibilitățile noastre tainice şi multiple, Vianu se simte legat de studiosul medieval sau romantic prin tradiție spirituală, prin legământul de fidelitate față de spiritul Occidentului umanist. În schimb, el nu descoperă nimic familiar în mărturiile Romei antice şi trece prin for ca printr-o lume fantomatică unde cultura a fost redată naturii: Amintirile romane nu se produc decât ocolind prin Renaştere. Drumul direct către ele este pe toată suprafața surpat. Printre monumentele redevenite piatră când vechea ordine şi armonie s-au înapoiat în haosul elementelor amorfe într-o dezordine a sfârşitului iremediabil şi tragic, el contemplă cu destulă răceală prăbuşitul cimitir al civilizației romane. Oarecum surprinzător, călătorul Vianu nu percepe, parcă, reverberațiile în timp ale antichității cu aceeaşi acuitate ca şi comparatistul interesat de acest subiect.
O impresie diferită i-au lăsat ruinele din capitala Italiei unui alt om de litere român care le-a văzut în aceeaşi perioadă. Invitat la Roma în mai 1927 la o adunare a P.E.N.-Clubului în calitate de preşedinte al Societății Scriitorilor Români, Liviu Rebreanu a fost izbit de două aspecte complementare ale lumii peninsulare: omniprezența vestigiilor trecutului şi energia implicării în prezent a celor angajați în reînnoirea țării după primul război mondial. Însemnările de călătorie în Italia incluse în volumul Metropole. Berlin. Roma. Paris (1931) menționează în repetate rânduri această dublă apartenență temporală. De altfel, ele se deschid şi se închid cu o observație similară. La sosirea în regiunea Veneției, scriitorul, atent la semnele permanenței, dar şi la cele ale actualității, contemplă din tren solul mlăştinos care arată doar ici-colo urmele multimilenare ale Mării Adriatice şi remarcă numaidecât că în aer e însă o lume nouă pe care o respiri, o simți, o trăieşti (p. 59)**. La plecare, îndreptându-se din nou spre Veneția, el se desparte cu regret de străvechea capitală, totodată focar al modernității: Roma rămâne în urmă, cu colinele ei eterne, cu umbrele ei tulburătoare, cu zbuciumul ei de creație a lumii noi (p. 107).
De cum ajunge pe pământ italic, Rebreanu vede locuri impregnate de istorie, prilej de a rememora episoade faimoase de odinioară: lângă Trasimene întrezăreşte parcă umbrele legionarilor lui Flaminius nimiciți de Hanibal, la Orvieto evocă etruscul Volsinii distrus cu două mii de ani în urmă de romani. Peste tot, are impresia că se adânceşte în venerabile volume vii de istorie în această călătorie care continuă într-un trecut mai puțin descifrat, cu mistere mai multe, în vremuri de vrajă (p. 61-62). În prima noapte petrecută la Roma, ascultă tumultul străzii de la fereastra camerei de hotel cu senzația că peste viața modernă plutesc umbrele unor vieți demult dispărute şi totuşi prezente: zei, oameni, monumente răsăreau în negura fermecată, fiecare cu imaginea mai clară ca oricând, strălucind într-o existență nouă, eternă (p. 65). Convins că prima plimbare în Roma trebuie să fie fără țintă pentru că orice sistematizare te-ar face să vezi numai lucruri cunoscute de acasă, el porneşte la întâmplare prin oraşul unde fiece fir de nisip e îmbibat de un trecut glorios, e un petec de istorie, o perpetuare conştientă în prezent a timpurilor, spre deosebire de atâtea alte locuri în care trecutul, un morman de taine indescifrabile, te lasă să treci nepăsător (p. 67). Oriunde îşi aruncă privirile el remarcă urmele civilizației latine, de la colina Monte Citorio înălțată toată numai din dărâmăturile clădirilor antice la Panteonul scufundat în pământ față de nivelul inițial, cu zidurile rămase intacte din vremea strălucirii romane (p. 67- 68). De altfel, observând că mai toate lăcaşurile de cult includ rămăşițe păgâne, ceea ce contribuie peste voia triumfătorului, la gloria învinsului, scriitorul e de părere că s-ar putea încerca a se reconstitui o istorie a Romei antice numai din fragmentele ce se găsesc zidite în trupul bisericilor creştine (p. 82). Înconjurat de urmele ubicue ale unui trecut ilustru, Rebreanu încearcă o strângere de inimă când descoperă statura modestă a Capitoliului, dezamăgire corectată doar prin desfăşurarea în minte a unui film istoric rememorând evenimentele strălucite petrecute în acel loc: pe măsură ce astfel amintirea reînviază fapte şi întâmplări moarte de mii de ani, proporțiile realității cresc neîncetat până ce colina devine aievea munte (p. 73). Incapabil însă de a remedia prin puterea închipuirii şi imaginea jalnică a Forului Roman din care a rămas doar o vale adâncă de ruine dezolante, el este copleşit de cea mai dureroasă decepție când se confruntă cu nesfârşita tristețe a acestui loc: Câteva colonade în picioare, frânturi de piatră ici-colo, departe, cât vezi cu ochii... Atâta a rămas din strălucirea Romei! (p. 75) Vizitatorul descumpănit nu acceptă pe deplin lămuririle entuziaste ale unui ghid care caută să-i arate palatele şi templele de odinioară în bolovanii şi columnele prăbuşite: în inima mea însă se zbate zădărnicia zădărniciilor (p. 75). De fapt, la un moment dat, chiar însoțitorul recunoaşte cu amărăciune că, după ce a fost slăvit timp o mie de ani în templul înălțat în cinstea lui, Jupiter a dispărut cu totul, astfel că de n-ar fi muzeele, i-ar fi murit şi amintirea (p. 77). În interpretarea lui Rebreanu, ajuns într-una din destinațiile predilecte ale conaționalilor lui încă de pe vremea lui Asachi, tocmai condiția de român profund ataşat de cetatea strămoşilor săi poate explica, în chip paradoxal, decepția puternică resimțită în fața Forului. Pentru români, spune el, adevărata Romă este oraşul antic a cărui amintire le-a redat, târziu, mândria națională, iar ei se duc acolo ca acasă, la casa părintească de parcă de la Traian până azi nimic nu s-ar fi schimbat. Ca atare, realitatea trecerii timpului, materializată în ruine, riscă să îi dezamăgească: ştim că Forul Roman nu mai este decât o colecție de vestigii arheologice şi totuşi sufletul nostru aşteaptă altceva... (p. 77). Ulterior, pornit într-o nouă explorare a ruinelor, prozatorul începe să le descopere şi măreția. E adevărat, la Regia el vede doar urmele unor subzidiri, iar în locul unde a fost Umbilicus Urbis, centrul închipuit al oraşului de odinioară şi deci al lumii, găseşte numai o grămăjoară de cărămizi conice (p. 78). În schimb, el se arată copleşit de arcul de triumf al lui Constantin intact parcă n-ar fi avut de înfruntat şasesprezece secole sau de picturile murale din casa Liviei, păstrate admirabil, care te despăgubesc pentru dezolarea ce ți-au aglomerat-o în suflet toate ruinele catalogate (p. 79). Uitându-şi impresia inițială de dezolare, Rebreanu se lasă convins de această dată de pledoaria însoțitorului său că zona antică nu se oferă călătorului grăbit, ci trebuie să o descoperi bucată cu bucată, să o reconstitui cu sufletul tău ca pe urmă să-ți dăruiască toate bucuriile. Legat încă de la sosire de oraşul vechi, chiar prea îndrăgostit de el, scriitorul ajunge să simtă că ruinele impregnate de viața de odinioară îi vorbesc, parcă, nemijlocit. În cele din urmă, el admite plin de admirație că Roma antică reprezintă cea mai formidabilă acumulare şi declanşare de energie omenească înmagazinată în pietre spre a deveni un rezervoriu pentru alte vremuri (p. 80).
Pe de altă parte, într-o țară presărată cu însemnele trecutului, regimul fascist, instaurat de cinci ani la data voiajului lui Rebreanu, practică un adevărat cult al tinereții. Cucerit de verva localnicilor, călătorul român notează de fiecare dată manifestările elanului juvenil caracteristic. Încă din tren, el apreciază gentilețea conductorului tânăr, atât de diferită de grosolănia feroviarilor români şi sârbi, precum şi disponibilitatea unui milițian în cămaşă neagră de a sări în ajutorul pasagerilor, cu o energie tânără şi ocrotitoare (p. 60). Mai târziu, când îşi va aminti gestul celui din urmă, va considera că tinerețea aceea calmă, sigură pe sine, cuprindea parcă toate speranțele şi promitea toate posibilitățile (p. 66). La prima plimbare prin Roma, ascultă îndrumările unui milițian tânăr care dirijează circulația (p. 67) şi se strecoară prin animația din Arenula di Tor Argentino unde vatmanii şi încasatorii din tramvaie sunt tineri, iar sergenții de stradă – sprinteni, toți tineri (p. 68). Aude mereu acordurile imnului Giovinezza, giovinezza intonat de zidari, de copii şi de fete, ba chiar şi de un bătrân cu pas elastic: pretutindeni se simte şi se vede entuziasmul optimist al tinereții [...] fiorii tinereței clocotesc în atmosferă, fiorii vieții noi (p. 69). Preluând, în bună măsură, tezele propagandistice ale epocii, Rebreanu insistă asupra felului cum este transpusă în realitate lozinca loc tinerilor capabili să le transmită celor din jur entuziasmul şi încrederea întru reînvierea Italiei după război: tinerețea e în toate locurile de muncă şi de răspundere [...] pe stradă, în ateliere, în săli, în birouri, pretutindeni aceeaşi tinerețe cu ochii în care străluceşte o flacără cuceritoare (p. 92-93). Invitat împreună cu ceilalți scriitori din grup la o audiență protocolară la Mussolini, el remarcă prezența unui aghiotant foarte tânăr şi a unui sculptor tânăr care lucrează la bustul Ducelui (p. 97). Când descoperă frenezia săpăturilor arheologice din Forul lui Augustus, se bucură că atâția tineri declară falnic: civis romanus sum! (p. 100). La banchetul de la Villa Borghese din cea din urmă seară la Roma, un scriitor italian, fireşte foarte tânăr (p. 104), susține că realizările fascismului ar persista chiar şi în cazul unei eventuale dispariții a Ducelui, simplă ipoteză câtă vreme acesta de-abia are patruzeci de ani şi e voinic, plin de vigoare, plin de energie vitală (p. 107). În ultimele clipe petrecute în Italia, pe peronul gării din Veneția, o procesiune de elevi cântă cu glasuri tinere binecunoscutele versuri Giovinezza, giovinezza/ primavera di belezza (p. 108).
Rebreanu evidențiază adeseori spiritul novator drept una dintre valorile cele mai prețuite în Italia după război. Se gândeşte la capacitatea acestui neam care a dominat cândva lumea de a se regenera după lunga perioadă de obscuritate din urma năvălirilor barbare, când romanii istoviți au cedat în fața unor invadatori cu spirit tânăr, sălbatec, plin de vigoare şi de vitalitate şi se întreabă dacă poporul italian altoitu-s-a cu destul sânge nou spre a putea renaşte la o nouă viață, spre a putea întemeia un nou imperiu (p. 66). Declinul creştinismului în lumea actuală îl face să creadă că speranța nemuririi promisă de biserică nu mai este suficientă în momentul în care visuri noi se ridică la orizont anunțând o omenire nouă într-o lume nouă cu idealuri noi (p. 82). Consideră că guvernarea actuală reprezintă o adevărată înnoire sufletească a Italiei adusă de un spirit nou, o mentalitate nouă, un nou fel de a privi şi a primi viața (p. 89). Sedus de noutatea atât de puternică şi de evidentă încât îi cuprinde şi pe străini în mrejele ei, romancierul ardelean exaltă fascismul drept fluid mistic care respiră din solul italian o energie nouă, atotputernică, atotcuprinzătoare (p. 89). În cuvinte bombastice, el elogiază temelia solidă în stare să susțină un aşezământ nou (p. 90); viața nouă în care sunt puse în practică vie preceptele vechi (p. 91); fermentul misterios capabil să transfigureze sufletul italian, să-i dea o nouă modelare, o nouă receptabilitate, inspirându-i un avânt generos (p. 93). E încredințat că fascismul, ca fenomen cu desăvârşire nou, nu presupune doar o înlocuire de clase sociale: isvorât spontan ca o nouă formă a elanului vital național, expresie a voinței de a trăi a unui neam care-şi pierduse echilibrul, acesta trebuia să se debaraseze de legislația lumii vechi spre a pune în loc noua ordine legală cerută de sufletul nou (p. 103-104). La banchetul de la Villa Borghese, Rebreanu îl ascultă cu luare aminte pe scriitorul italian cum susține că, în relația cu apropiații lui, Mussolini l-ar întrece pe Alexandru cel Mare care a însemnat doar gloria militară pură, iar nu personificarea unui nou principiu de viață a statului (p. 106). Inițial, scriitorul român sesiza natura ambivalentă a Ducelui: mi se părea când o ființă supranaturală, când un actor care joacă superb un rol ce-i merge ca mănuşa, când o simplă păpuşă măiastră zămislită miraculos din acumularea energiei şi voinței a patruzeci de milioane de oameni (p. 97). Ulterior, el se lasă subjugat de puterea de fascinație a personajului şi a ideilor promovate de acesta. Însemnările de călătorie capătă tot mai mult alura unei apologii a voinței de înnoire manifestate de regimul actual.
Rebreanu se arată vădit impresionat de felul cum se împletesc în spațiul italic vechimea şi noutatea, trecutul şi prezentul. Încă înainte de a zări de la fereastra trenului cum se iveşte pe neaşteptate o mare de lumină vie: Roma (p. 64), autorul reflectează la vitalitatea spiritului latin, socotit drept cel mai miraculos ferment civilizator în evoluția omenirii (p. 63). După părerea lui, continuând a anima milioane de oameni, chiar şi la cincisprezece secole de la prăbuşirea organizației de stat în care alcătuise o construcție vie, acest resort tainic de forță creatoare menține în fruntea civilizației mondiale popoarele de structură interioară latină. Scriitorul ardelean aduce în discuție situația din spațiul românesc spre a sublinia faptul că acelaşi germene vital e în stare de o nouă rodire chiar după ce a fost înăbuşit şi separat cu totul de comunitatea latină mai multe veacuri. Pentru Rebreanu, latinitatea românească demonstrează în chip convingător puterile acestui spirit. La noi, barbarii au nimicit opera de civilizație romană, iar ruinele aşezărilor latine au fost acoperite de bălării, astfel că s-a uitat până şi amintirea Romei. Cheltuindu-şi secole de-a rândul energia spre a se conserva în aşteptarea unui moment prielnic, spiritul latin n-a găsit altă posibilitate de viețuire decât sufletul şi alt mijloc de exprimare decât limba. Cu toate acestea, de cum s-au potolit vremurile potrivnice, spiritul etern latin s-a înălțat din amorțeală, pornind la o viață nouă, entuziastă (p. 63). Dacă în Italia latinitatea s-a întrupat şi îşi urmează linia ascendentă de mult trasată, la noi, după atâtea cumpene istorice, formele de expresie ale spiritului latin sunt încă în plină devenire, cu nebănuite posibilități de dezvoltare, căci elanul forței noastre creatoare se află într-o încrezătoare adolescență (p. 64). Asupra puterii de dăinuire a spiritului latin meditează Rebreanu şi în prima noapte petrecută în Oraşul Etern, capitală a lumii încă de când a apărut în conştiința istoriei, centru al civilizației de trei mii de ani în pofida vicisitudinilor sorții. Ca şi în antichitate sau în vremea papilor, Roma continuă să fie izvorul veşnic viu al energiei organizate, crede scriitorul (p. 65). Dat fiind potențialul creator al oraşului, s-ar pune întrebarea dacă lumina şi organizarea de care are nevoie lumea zdruncinată din făgaşul ei şi rămasă fără cârmă în război nu ar trebui să pornească tot de aici: e greu de crezut că acest loc unde s-au ivit oameni capabili să cucerească şi să îndrume întreg pământul ar rămâne steril în eternitate (p. 66).
La plimbarea printre ruine, Rebreanu descoperă interesul pentru Roma antică dovedit de regimul fascist care se inspiră din vechime şi pune în valoare urmele strălucirii de odinioară pentru că şi-a dat seama de puterea trecutului pentru înălțarea viitorului (p. 80-81). După audiența la Mussolini, scriitorul încearcă să decripteze atitudinea fasciştilor față de antichitate. Până în acest moment, crede el, trecutul a reprezentat o povară pentru Italia, căci gloria veche micşora prezentul: privind mereu înapoi nu se putea merge înainte. În schimb, revolta împotriva trecutului a creat doar trepidațiile verbale ale futurismului gol, astfel că s-ar putea spune că fără rădăcini nu creşte copacul, iar tăindu-i-le îl ucizi (p. 99). Situația s-a schimbat o dată cu instaurarea fascismului, futurist şi el înainte de a cuceri Italia: în noua etapă, acesta a actualizat trecutul făcându-l să participe efectiv la frământările prezentului. Adoptarea salutului roman are însemnătate simbolică, nefiind doar o maimuțăreală ridicolă: gestul mărturiseşte mândria de-a fi urmaşul autentic al Romei glorioase şi totodată proclamă conştiința de-a fi un urmaş demn şi de-a spori gloria romană. Acest legământ formal introdus în utilizare cotidiană devine, aşadar, un veritabil mijloc de educație națională (p. 99). Tot astfel, săpăturile arheologice menite să scoată la lumină Forul lui Augustus ori corăbiile lui Caligula scufundate în lacul Nemi au ținta similară de a reînvia timpurile de demult spre a servi drept pildă vie prezentului. S-ar zice că trecutul a fost neglijat doar câtă vreme urmaşii nu se simțeau în totul vrednici de el (p. 100). Ideea adecvării la gloria de altădată poate oferi însă un suport pentru intenții agresive. Astfel, cu câțiva ani înaintea războiului Abisiniei, sublinierea legăturii cu epoca ilustră a republicii romane serveşte tendințelor expansioniste actuale: urmaşii lui Scipio vor să recapete ceea ce le-a aparținut cândva, cei care au distrus Cartagina având dreptul la posesiuni coloniale dincolo de mare. După cum afirmă apăsat scriitorul român, fără a se nelinişti de posibilele consecințe ale unei astfel de atitudini, actualizarea Romei antice sporeşte încrederea şi mândria națională, încordează energiile, cimentează bazele viitorului (p. 100).
Preocupat de raportarea la antichitate a diriguitorilor Italiei contemporane, Rebreanu notează că ataşamentul lor pentru trecut nu duce însă la anchilozare. Rămas modern, regimul idolatrizează maşinismul, realizează clădiri şi cartiere noi şi alege americanismul drept model de civilizație standardizată: păstrând din Roma antică rămăşițele gloriei, Roma nouă vrea să fie deplin modernă. Cu mai mult de un deceniu înainte ca Giovanni Guerini, Ernesto Lapadula şi Mario Romano să înalțe Colosseo quadrato, edificiu emblematic al arhitecturii fasciste neoclasice, scriitorul ardelean susține că nu e cazul să rămână Coloseul antic singurul exemplu de construcție grandioasă. Într-o concluzie emfatică, Roma nouă trebuie să întreacă în toate pe cea veche. Roma veche e un îndemn; Roma nouă e realitatea. Roma veche trebuie să servească gloria Romei noi. Numai astfel Cetatea Eternă va continua să fie centrul spre care converg toate drumurile pământului (p. 100).
La prima vedere, Liviu Rebreanu ar putea fi acuzat de aderență vinovată la fascism. Adevărul este însă diferit. E drept că în 1927, cu prilejul unei călătorii scurte în Italia, el n-a fost încă în măsură să discearnă primejdia pe care o reprezenta acest sistem politic, încât, ca român şi, îndeosebi, ardelean, el a putut să se entuziasmeze de ceea ce îi apărea drept o continuitate între viața vechii Rome şi epoca modernă. Când, însă, după câțiva ani, în 1935, înțelesese ce se întâmpla în realitate, el s-a exprimat fără echivoc. A pus fascismul şi comunismul pe acelaşi plan ca regimuri totalitare: E curios că amândouă doctrinele acestea sunt mişcări de masă şi îngrădesc deopotrivă libertatea individuală***. În chestiunea particulară a libertății de creație, a considerat ambele forme de extremism la fel de nocive: Mă gândesc la scriitorii care trăiesc actualmente sub regimurile dictatoriale şi care sunt siliți să facă politică şi când nu vor. E atât de palidă arta lor! Indiferent dacă dictatura este a lui Stalin, Mussolini sau Hitler, ea este cu desăvârşire neprielnică creațiunii artistice. Şi asta, pentru că i se impune artistului o anumită atitudine****. Ca atare, în punctul de vedere din 1927 nu trebuie văzută o atitudine politică, ci numai o insuficientă cunoaştere a stării lucrurilor.
Cât despre rostul textului de față, el este acela de a arăta cum doi intelectuali de marcă ai aceleiaşi epoci au apreciat aceeaşi realitate într-un fel opus. Unuia ruinele antice i s-au arătat a fi despărțite printr-o prăpastie de netrecut de lumea actuală, celălalt le-a văzut, ca suport al viitorului, intim legate de ea
O impresie diferită i-au lăsat ruinele din capitala Italiei unui alt om de litere român care le-a văzut în aceeaşi perioadă. Invitat la Roma în mai 1927 la o adunare a P.E.N.-Clubului în calitate de preşedinte al Societății Scriitorilor Români, Liviu Rebreanu a fost izbit de două aspecte complementare ale lumii peninsulare: omniprezența vestigiilor trecutului şi energia implicării în prezent a celor angajați în reînnoirea țării după primul război mondial. Însemnările de călătorie în Italia incluse în volumul Metropole. Berlin. Roma. Paris (1931) menționează în repetate rânduri această dublă apartenență temporală. De altfel, ele se deschid şi se închid cu o observație similară. La sosirea în regiunea Veneției, scriitorul, atent la semnele permanenței, dar şi la cele ale actualității, contemplă din tren solul mlăştinos care arată doar ici-colo urmele multimilenare ale Mării Adriatice şi remarcă numaidecât că în aer e însă o lume nouă pe care o respiri, o simți, o trăieşti (p. 59)**. La plecare, îndreptându-se din nou spre Veneția, el se desparte cu regret de străvechea capitală, totodată focar al modernității: Roma rămâne în urmă, cu colinele ei eterne, cu umbrele ei tulburătoare, cu zbuciumul ei de creație a lumii noi (p. 107).
De cum ajunge pe pământ italic, Rebreanu vede locuri impregnate de istorie, prilej de a rememora episoade faimoase de odinioară: lângă Trasimene întrezăreşte parcă umbrele legionarilor lui Flaminius nimiciți de Hanibal, la Orvieto evocă etruscul Volsinii distrus cu două mii de ani în urmă de romani. Peste tot, are impresia că se adânceşte în venerabile volume vii de istorie în această călătorie care continuă într-un trecut mai puțin descifrat, cu mistere mai multe, în vremuri de vrajă (p. 61-62). În prima noapte petrecută la Roma, ascultă tumultul străzii de la fereastra camerei de hotel cu senzația că peste viața modernă plutesc umbrele unor vieți demult dispărute şi totuşi prezente: zei, oameni, monumente răsăreau în negura fermecată, fiecare cu imaginea mai clară ca oricând, strălucind într-o existență nouă, eternă (p. 65). Convins că prima plimbare în Roma trebuie să fie fără țintă pentru că orice sistematizare te-ar face să vezi numai lucruri cunoscute de acasă, el porneşte la întâmplare prin oraşul unde fiece fir de nisip e îmbibat de un trecut glorios, e un petec de istorie, o perpetuare conştientă în prezent a timpurilor, spre deosebire de atâtea alte locuri în care trecutul, un morman de taine indescifrabile, te lasă să treci nepăsător (p. 67). Oriunde îşi aruncă privirile el remarcă urmele civilizației latine, de la colina Monte Citorio înălțată toată numai din dărâmăturile clădirilor antice la Panteonul scufundat în pământ față de nivelul inițial, cu zidurile rămase intacte din vremea strălucirii romane (p. 67- 68). De altfel, observând că mai toate lăcaşurile de cult includ rămăşițe păgâne, ceea ce contribuie peste voia triumfătorului, la gloria învinsului, scriitorul e de părere că s-ar putea încerca a se reconstitui o istorie a Romei antice numai din fragmentele ce se găsesc zidite în trupul bisericilor creştine (p. 82). Înconjurat de urmele ubicue ale unui trecut ilustru, Rebreanu încearcă o strângere de inimă când descoperă statura modestă a Capitoliului, dezamăgire corectată doar prin desfăşurarea în minte a unui film istoric rememorând evenimentele strălucite petrecute în acel loc: pe măsură ce astfel amintirea reînviază fapte şi întâmplări moarte de mii de ani, proporțiile realității cresc neîncetat până ce colina devine aievea munte (p. 73). Incapabil însă de a remedia prin puterea închipuirii şi imaginea jalnică a Forului Roman din care a rămas doar o vale adâncă de ruine dezolante, el este copleşit de cea mai dureroasă decepție când se confruntă cu nesfârşita tristețe a acestui loc: Câteva colonade în picioare, frânturi de piatră ici-colo, departe, cât vezi cu ochii... Atâta a rămas din strălucirea Romei! (p. 75) Vizitatorul descumpănit nu acceptă pe deplin lămuririle entuziaste ale unui ghid care caută să-i arate palatele şi templele de odinioară în bolovanii şi columnele prăbuşite: în inima mea însă se zbate zădărnicia zădărniciilor (p. 75). De fapt, la un moment dat, chiar însoțitorul recunoaşte cu amărăciune că, după ce a fost slăvit timp o mie de ani în templul înălțat în cinstea lui, Jupiter a dispărut cu totul, astfel că de n-ar fi muzeele, i-ar fi murit şi amintirea (p. 77). În interpretarea lui Rebreanu, ajuns într-una din destinațiile predilecte ale conaționalilor lui încă de pe vremea lui Asachi, tocmai condiția de român profund ataşat de cetatea strămoşilor săi poate explica, în chip paradoxal, decepția puternică resimțită în fața Forului. Pentru români, spune el, adevărata Romă este oraşul antic a cărui amintire le-a redat, târziu, mândria națională, iar ei se duc acolo ca acasă, la casa părintească de parcă de la Traian până azi nimic nu s-ar fi schimbat. Ca atare, realitatea trecerii timpului, materializată în ruine, riscă să îi dezamăgească: ştim că Forul Roman nu mai este decât o colecție de vestigii arheologice şi totuşi sufletul nostru aşteaptă altceva... (p. 77). Ulterior, pornit într-o nouă explorare a ruinelor, prozatorul începe să le descopere şi măreția. E adevărat, la Regia el vede doar urmele unor subzidiri, iar în locul unde a fost Umbilicus Urbis, centrul închipuit al oraşului de odinioară şi deci al lumii, găseşte numai o grămăjoară de cărămizi conice (p. 78). În schimb, el se arată copleşit de arcul de triumf al lui Constantin intact parcă n-ar fi avut de înfruntat şasesprezece secole sau de picturile murale din casa Liviei, păstrate admirabil, care te despăgubesc pentru dezolarea ce ți-au aglomerat-o în suflet toate ruinele catalogate (p. 79). Uitându-şi impresia inițială de dezolare, Rebreanu se lasă convins de această dată de pledoaria însoțitorului său că zona antică nu se oferă călătorului grăbit, ci trebuie să o descoperi bucată cu bucată, să o reconstitui cu sufletul tău ca pe urmă să-ți dăruiască toate bucuriile. Legat încă de la sosire de oraşul vechi, chiar prea îndrăgostit de el, scriitorul ajunge să simtă că ruinele impregnate de viața de odinioară îi vorbesc, parcă, nemijlocit. În cele din urmă, el admite plin de admirație că Roma antică reprezintă cea mai formidabilă acumulare şi declanşare de energie omenească înmagazinată în pietre spre a deveni un rezervoriu pentru alte vremuri (p. 80).
Pe de altă parte, într-o țară presărată cu însemnele trecutului, regimul fascist, instaurat de cinci ani la data voiajului lui Rebreanu, practică un adevărat cult al tinereții. Cucerit de verva localnicilor, călătorul român notează de fiecare dată manifestările elanului juvenil caracteristic. Încă din tren, el apreciază gentilețea conductorului tânăr, atât de diferită de grosolănia feroviarilor români şi sârbi, precum şi disponibilitatea unui milițian în cămaşă neagră de a sări în ajutorul pasagerilor, cu o energie tânără şi ocrotitoare (p. 60). Mai târziu, când îşi va aminti gestul celui din urmă, va considera că tinerețea aceea calmă, sigură pe sine, cuprindea parcă toate speranțele şi promitea toate posibilitățile (p. 66). La prima plimbare prin Roma, ascultă îndrumările unui milițian tânăr care dirijează circulația (p. 67) şi se strecoară prin animația din Arenula di Tor Argentino unde vatmanii şi încasatorii din tramvaie sunt tineri, iar sergenții de stradă – sprinteni, toți tineri (p. 68). Aude mereu acordurile imnului Giovinezza, giovinezza intonat de zidari, de copii şi de fete, ba chiar şi de un bătrân cu pas elastic: pretutindeni se simte şi se vede entuziasmul optimist al tinereții [...] fiorii tinereței clocotesc în atmosferă, fiorii vieții noi (p. 69). Preluând, în bună măsură, tezele propagandistice ale epocii, Rebreanu insistă asupra felului cum este transpusă în realitate lozinca loc tinerilor capabili să le transmită celor din jur entuziasmul şi încrederea întru reînvierea Italiei după război: tinerețea e în toate locurile de muncă şi de răspundere [...] pe stradă, în ateliere, în săli, în birouri, pretutindeni aceeaşi tinerețe cu ochii în care străluceşte o flacără cuceritoare (p. 92-93). Invitat împreună cu ceilalți scriitori din grup la o audiență protocolară la Mussolini, el remarcă prezența unui aghiotant foarte tânăr şi a unui sculptor tânăr care lucrează la bustul Ducelui (p. 97). Când descoperă frenezia săpăturilor arheologice din Forul lui Augustus, se bucură că atâția tineri declară falnic: civis romanus sum! (p. 100). La banchetul de la Villa Borghese din cea din urmă seară la Roma, un scriitor italian, fireşte foarte tânăr (p. 104), susține că realizările fascismului ar persista chiar şi în cazul unei eventuale dispariții a Ducelui, simplă ipoteză câtă vreme acesta de-abia are patruzeci de ani şi e voinic, plin de vigoare, plin de energie vitală (p. 107). În ultimele clipe petrecute în Italia, pe peronul gării din Veneția, o procesiune de elevi cântă cu glasuri tinere binecunoscutele versuri Giovinezza, giovinezza/ primavera di belezza (p. 108).
Rebreanu evidențiază adeseori spiritul novator drept una dintre valorile cele mai prețuite în Italia după război. Se gândeşte la capacitatea acestui neam care a dominat cândva lumea de a se regenera după lunga perioadă de obscuritate din urma năvălirilor barbare, când romanii istoviți au cedat în fața unor invadatori cu spirit tânăr, sălbatec, plin de vigoare şi de vitalitate şi se întreabă dacă poporul italian altoitu-s-a cu destul sânge nou spre a putea renaşte la o nouă viață, spre a putea întemeia un nou imperiu (p. 66). Declinul creştinismului în lumea actuală îl face să creadă că speranța nemuririi promisă de biserică nu mai este suficientă în momentul în care visuri noi se ridică la orizont anunțând o omenire nouă într-o lume nouă cu idealuri noi (p. 82). Consideră că guvernarea actuală reprezintă o adevărată înnoire sufletească a Italiei adusă de un spirit nou, o mentalitate nouă, un nou fel de a privi şi a primi viața (p. 89). Sedus de noutatea atât de puternică şi de evidentă încât îi cuprinde şi pe străini în mrejele ei, romancierul ardelean exaltă fascismul drept fluid mistic care respiră din solul italian o energie nouă, atotputernică, atotcuprinzătoare (p. 89). În cuvinte bombastice, el elogiază temelia solidă în stare să susțină un aşezământ nou (p. 90); viața nouă în care sunt puse în practică vie preceptele vechi (p. 91); fermentul misterios capabil să transfigureze sufletul italian, să-i dea o nouă modelare, o nouă receptabilitate, inspirându-i un avânt generos (p. 93). E încredințat că fascismul, ca fenomen cu desăvârşire nou, nu presupune doar o înlocuire de clase sociale: isvorât spontan ca o nouă formă a elanului vital național, expresie a voinței de a trăi a unui neam care-şi pierduse echilibrul, acesta trebuia să se debaraseze de legislația lumii vechi spre a pune în loc noua ordine legală cerută de sufletul nou (p. 103-104). La banchetul de la Villa Borghese, Rebreanu îl ascultă cu luare aminte pe scriitorul italian cum susține că, în relația cu apropiații lui, Mussolini l-ar întrece pe Alexandru cel Mare care a însemnat doar gloria militară pură, iar nu personificarea unui nou principiu de viață a statului (p. 106). Inițial, scriitorul român sesiza natura ambivalentă a Ducelui: mi se părea când o ființă supranaturală, când un actor care joacă superb un rol ce-i merge ca mănuşa, când o simplă păpuşă măiastră zămislită miraculos din acumularea energiei şi voinței a patruzeci de milioane de oameni (p. 97). Ulterior, el se lasă subjugat de puterea de fascinație a personajului şi a ideilor promovate de acesta. Însemnările de călătorie capătă tot mai mult alura unei apologii a voinței de înnoire manifestate de regimul actual.
Rebreanu se arată vădit impresionat de felul cum se împletesc în spațiul italic vechimea şi noutatea, trecutul şi prezentul. Încă înainte de a zări de la fereastra trenului cum se iveşte pe neaşteptate o mare de lumină vie: Roma (p. 64), autorul reflectează la vitalitatea spiritului latin, socotit drept cel mai miraculos ferment civilizator în evoluția omenirii (p. 63). După părerea lui, continuând a anima milioane de oameni, chiar şi la cincisprezece secole de la prăbuşirea organizației de stat în care alcătuise o construcție vie, acest resort tainic de forță creatoare menține în fruntea civilizației mondiale popoarele de structură interioară latină. Scriitorul ardelean aduce în discuție situația din spațiul românesc spre a sublinia faptul că acelaşi germene vital e în stare de o nouă rodire chiar după ce a fost înăbuşit şi separat cu totul de comunitatea latină mai multe veacuri. Pentru Rebreanu, latinitatea românească demonstrează în chip convingător puterile acestui spirit. La noi, barbarii au nimicit opera de civilizație romană, iar ruinele aşezărilor latine au fost acoperite de bălării, astfel că s-a uitat până şi amintirea Romei. Cheltuindu-şi secole de-a rândul energia spre a se conserva în aşteptarea unui moment prielnic, spiritul latin n-a găsit altă posibilitate de viețuire decât sufletul şi alt mijloc de exprimare decât limba. Cu toate acestea, de cum s-au potolit vremurile potrivnice, spiritul etern latin s-a înălțat din amorțeală, pornind la o viață nouă, entuziastă (p. 63). Dacă în Italia latinitatea s-a întrupat şi îşi urmează linia ascendentă de mult trasată, la noi, după atâtea cumpene istorice, formele de expresie ale spiritului latin sunt încă în plină devenire, cu nebănuite posibilități de dezvoltare, căci elanul forței noastre creatoare se află într-o încrezătoare adolescență (p. 64). Asupra puterii de dăinuire a spiritului latin meditează Rebreanu şi în prima noapte petrecută în Oraşul Etern, capitală a lumii încă de când a apărut în conştiința istoriei, centru al civilizației de trei mii de ani în pofida vicisitudinilor sorții. Ca şi în antichitate sau în vremea papilor, Roma continuă să fie izvorul veşnic viu al energiei organizate, crede scriitorul (p. 65). Dat fiind potențialul creator al oraşului, s-ar pune întrebarea dacă lumina şi organizarea de care are nevoie lumea zdruncinată din făgaşul ei şi rămasă fără cârmă în război nu ar trebui să pornească tot de aici: e greu de crezut că acest loc unde s-au ivit oameni capabili să cucerească şi să îndrume întreg pământul ar rămâne steril în eternitate (p. 66).
La plimbarea printre ruine, Rebreanu descoperă interesul pentru Roma antică dovedit de regimul fascist care se inspiră din vechime şi pune în valoare urmele strălucirii de odinioară pentru că şi-a dat seama de puterea trecutului pentru înălțarea viitorului (p. 80-81). După audiența la Mussolini, scriitorul încearcă să decripteze atitudinea fasciştilor față de antichitate. Până în acest moment, crede el, trecutul a reprezentat o povară pentru Italia, căci gloria veche micşora prezentul: privind mereu înapoi nu se putea merge înainte. În schimb, revolta împotriva trecutului a creat doar trepidațiile verbale ale futurismului gol, astfel că s-ar putea spune că fără rădăcini nu creşte copacul, iar tăindu-i-le îl ucizi (p. 99). Situația s-a schimbat o dată cu instaurarea fascismului, futurist şi el înainte de a cuceri Italia: în noua etapă, acesta a actualizat trecutul făcându-l să participe efectiv la frământările prezentului. Adoptarea salutului roman are însemnătate simbolică, nefiind doar o maimuțăreală ridicolă: gestul mărturiseşte mândria de-a fi urmaşul autentic al Romei glorioase şi totodată proclamă conştiința de-a fi un urmaş demn şi de-a spori gloria romană. Acest legământ formal introdus în utilizare cotidiană devine, aşadar, un veritabil mijloc de educație națională (p. 99). Tot astfel, săpăturile arheologice menite să scoată la lumină Forul lui Augustus ori corăbiile lui Caligula scufundate în lacul Nemi au ținta similară de a reînvia timpurile de demult spre a servi drept pildă vie prezentului. S-ar zice că trecutul a fost neglijat doar câtă vreme urmaşii nu se simțeau în totul vrednici de el (p. 100). Ideea adecvării la gloria de altădată poate oferi însă un suport pentru intenții agresive. Astfel, cu câțiva ani înaintea războiului Abisiniei, sublinierea legăturii cu epoca ilustră a republicii romane serveşte tendințelor expansioniste actuale: urmaşii lui Scipio vor să recapete ceea ce le-a aparținut cândva, cei care au distrus Cartagina având dreptul la posesiuni coloniale dincolo de mare. După cum afirmă apăsat scriitorul român, fără a se nelinişti de posibilele consecințe ale unei astfel de atitudini, actualizarea Romei antice sporeşte încrederea şi mândria națională, încordează energiile, cimentează bazele viitorului (p. 100).
Preocupat de raportarea la antichitate a diriguitorilor Italiei contemporane, Rebreanu notează că ataşamentul lor pentru trecut nu duce însă la anchilozare. Rămas modern, regimul idolatrizează maşinismul, realizează clădiri şi cartiere noi şi alege americanismul drept model de civilizație standardizată: păstrând din Roma antică rămăşițele gloriei, Roma nouă vrea să fie deplin modernă. Cu mai mult de un deceniu înainte ca Giovanni Guerini, Ernesto Lapadula şi Mario Romano să înalțe Colosseo quadrato, edificiu emblematic al arhitecturii fasciste neoclasice, scriitorul ardelean susține că nu e cazul să rămână Coloseul antic singurul exemplu de construcție grandioasă. Într-o concluzie emfatică, Roma nouă trebuie să întreacă în toate pe cea veche. Roma veche e un îndemn; Roma nouă e realitatea. Roma veche trebuie să servească gloria Romei noi. Numai astfel Cetatea Eternă va continua să fie centrul spre care converg toate drumurile pământului (p. 100).
La prima vedere, Liviu Rebreanu ar putea fi acuzat de aderență vinovată la fascism. Adevărul este însă diferit. E drept că în 1927, cu prilejul unei călătorii scurte în Italia, el n-a fost încă în măsură să discearnă primejdia pe care o reprezenta acest sistem politic, încât, ca român şi, îndeosebi, ardelean, el a putut să se entuziasmeze de ceea ce îi apărea drept o continuitate între viața vechii Rome şi epoca modernă. Când, însă, după câțiva ani, în 1935, înțelesese ce se întâmpla în realitate, el s-a exprimat fără echivoc. A pus fascismul şi comunismul pe acelaşi plan ca regimuri totalitare: E curios că amândouă doctrinele acestea sunt mişcări de masă şi îngrădesc deopotrivă libertatea individuală***. În chestiunea particulară a libertății de creație, a considerat ambele forme de extremism la fel de nocive: Mă gândesc la scriitorii care trăiesc actualmente sub regimurile dictatoriale şi care sunt siliți să facă politică şi când nu vor. E atât de palidă arta lor! Indiferent dacă dictatura este a lui Stalin, Mussolini sau Hitler, ea este cu desăvârşire neprielnică creațiunii artistice. Şi asta, pentru că i se impune artistului o anumită atitudine****. Ca atare, în punctul de vedere din 1927 nu trebuie văzută o atitudine politică, ci numai o insuficientă cunoaştere a stării lucrurilor.
Cât despre rostul textului de față, el este acela de a arăta cum doi intelectuali de marcă ai aceleiaşi epoci au apreciat aceeaşi realitate într-un fel opus. Unuia ruinele antice i s-au arătat a fi despărțite printr-o prăpastie de netrecut de lumea actuală, celălalt le-a văzut, ca suport al viitorului, intim legate de ea