Proză
Liviu Uleia
SUNT O CARTE REA
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
Un om nu poate fi doar ce vrea, o carte, însă, da! Dincolo de necesitățile prezentului, de tributul față de trecut şi de orice moştenire, de presiuni sau de cititori, o carte poate fi exact ceea ce doreşte. Vorbesc, desigur, numai în numele cărților rebele, necerute, necomandate, nerecomandate, nepopulare şi contra.
Ca mine:
Eu vreau să fiu o carte rea! Catalogată în lumea cărților ca „fetele rele” sau „băieții răi” în lumea oamenilor. Dar fără complicații juvenile sau simplificări senile. Eu am şansa să aştept o frază până când aceasta capătă claritatea unei cupe de cristal. Pot sărbători apoi golind la nesfârşit cupa cu şampanie şi luciditatea mea nu va avea cu nimic de suferit. Voi reveni mereu la mine, lucidă. Restul nu mă interesează, pentru că sunt o carte rea.
Nu contează cine mă scrie sau cât de atrăgător sunt scrisă. Imediat ce nu-mi convine ceva, dispar! Nu mai sunt eu! Pot fi numită atunci proastă, frumoasă, fragilă, doctă, tragică, oricum. Nu aş mai fi eu până când nu s-ar reveni la ceea ce sunt: o carte rea. O lecție pentru majoritatea oamenilor, de care m-am săturat până la refuz, cum şi ei refuză cărți ca mine. Cei mai mulți folosesc cărțile ca pe hârtia igienică (pentru a cărei robie am toată compasiunea): Astăzi aş cumpăra hârtie roz! Mi-ar trebui ceva mai aspru! Nu o mai folosi pe aceea, e fărâmicioasă! Le-o voi lua copiilor pe cea galbenă, cu trei straturi şi inimioare...
Nu-mi pasă de numărul celor care mă citesc. Eu aparțin unui oraş pe care îl străbat doar câțiva indivizi. Mă întâlnesc rar cu ei, dar îmi e de ajuns. Cu mici diferențe, lumea e plină de variații ale câtorva tipuri de om. Mai vor şi clone!
Lăsați-mi mie oraşul cel pustiu, sumbru şi gol, cum o fi! Şi câțiva cititori aplecați deasupra mea, la lumini de lampă, când afară e întuneric şi plouă. Mergeți voi, ceilalți, în metropolele strălucitoare şi zgâiți-vă la reclame şi ziare. Dați-mi un oraş al cărții care e cum vrea şi vă las lumea întreagă, plină de maculatură!
*
Am terminat cu introducerea! Introducere, încheiere, cuprins, capitole, le închei când vreau eu. Dacă ceva nu merită mai mult de câteva cuvinte, nu primeşte. Poate să fie şi cuprins! Eu am epiloguri care cer mult mai multă atenție. Finaluri peste finaluri, de care sunt mândră. Oamenii îi tot trag înainte cu începutul, dar existența lor rămâne o succesiune de sfârşituri. Să sfârşesc, aşadar:
Am început să fiu scrisă de un Om de Patruzeci de Ani. Dar acesta se imagina deseori un bătrân de şaptezeci. Omul de Patruzeci de Ani dezvoltase o teorie revoluționară despre vârsta matură:
Teoria economiei de viață
În spiritul practic şi programatic al vremurilor pe care le trăim, nu văd de ce, la patruzeci de ani, n-aş avea şaptezeci. Să ne gândim puțin: Economisim astfel treizeci de ani. Un prim avantaj, care sare în ochii oricărui cetățean onorabil al mileniului trei. Clientul modern al băncilor, fondurilor şi magazinelor, amatorul economiilor de orice fel nu poate fi decât impresionat şi avantajat cât se poate de gratuit! Singurul efort care se cere este unul de imaginație!
Dar ce mama dracului! Ugo Buoncompagni, un om ca şi mine, a hotărât pentru cea mai mare parte din omenire că ziua de joi 4 octombrie 1582 avea să fie urmată de cea de vineri 15. Asemenea acelui papă Grigore al treisprezecelea, cum i se mai spunea, pot hotărî şi eu ca vârsta mea de treizeci şi nouă de ani să fie urmată de cea de şaptezeci! Şi să las, pe deasupra, omenirea în pace. Ba chiar mult mai în pace, pentru că, teoretic, voi muri mai repede.
Avantajele sunt spectaculoase. Te simți încă tânăr, deşi se poate spune că ți-ai trăit viața. Creşte respectul de sine: eşti, în fond, un bătrân viril, autoritar şi agil. Felul în care iei decizii se schimbă radical: ai de partea ta atuul înțelepciunii imaculate, neatinse de senilitate.
Cui mi-ar putea reproşa că mă mint, îi răspund de pe acum: Neghiobule, nu păcălim pe nimeni! La patruzeci de ani atingi nivelul maxim de stres! Eşti realmente la vârsta reală a pensionării! Numai inerția, nevoia sau orgoliul te poartă mai departe. De fapt, înaintând spre bătrânețea comună, stresul se diminuează, o dată cu măcinarea voinței.
Să fim cinstiți. Omenirea a făcut prea repede saltul spre longevitate. Şi tot aşa cum se reglează calendarele, se poate adapta şi vârsta reală. E firesc, aşadar, ca produs al secolului vitezei, să reclam a avea şaptezeci de ani, după ce împlinesc treizeci şi nouă.
Tot aşa cum mi se pare normal să nu mai lungesc o demonstrație, o frază, o dramă o carte!
Aceasta fiind teoria despre vârstă a Omului de Patruzeci de Ani, care îmi era şi Autor, pot spune că am avut doi Autori. Pentru că Omul de Patruzeci de Ani intra câteodată perfect în pielea celui de şaptezeci. Atunci, o spun cu admirație, devenea foarte rău! Era atât de răutăcios, încât până şi bolile îl ocoleau! Stătea în mijlocul nenorocirilor ca o iarbă-rea sau un virus invincibil. Bineînțeles, spectrul morții nu-l speria deloc. Nimic nu-l înfricoşa. Era pur şi simplu de o răutate absolută. Adică nu țâfnos, nu intrigant şi nici sâcâitor, ci rău şi perfect senin.
Scria la mine rar, zgârcit la vorbă. Era preocupat de apocalipse, viziuni ale sale asupra extremelor firii omeneşti. În rândurile care urmează descriu două dintre aceste apocalipse. Fiecare are motivația ei specială. În plus, sunt scrise de persoane diferite: Omul şaptezeci şi cel de Patruzeci de Ani. Întâia apocalipsă este una a Sufletelor cu „S” mare. Voi arăta de ce.
Urmează, deci, prima mea parte...
*
„Astăzi am calculat cam cât timp am irosit gândindu-mă la oameni. Am luat orele dintr-un an obişnuit şi le-am înmulțit cu şaptezeci... Măiculiță! Ce mai pierdere! Care va să zică, sunt înconjurat de o lume plină de minunății şi eu mi-am cheltuit cea mai mare parte din energie cu semenii mei care nici măcar nu-mi seamănă. Când puteam să stau ore în şir privind dezinteresat stelele sau un lichen, bucurându-mă de aspectul lui catifelat unic, eu întorceam pe toate părțile psihologia nu-ştiu-cui sau dacă-mai-trăieşte!
Poftim adevărul pentru care am trăit până acum: un lung drum pe lângă comoara lumii, scormonind în reziduuri umane.
Mă gândesc: poate dacă aveam o preocupare mai neomenească, una tehnică, cum m-aş fi descurcat? Dar imi amintesc din copilărie, când obişnuiam să asamblez piese electronice... Începi să faci asociații ciudate, bolnave, vorbeşti cu aparatura şi aşa mai departe. E foarte posibil să ajungi să te visezi inventator adulat sau inginer genial, în timp ce fetele trec pe lângă tine. Iar când te faci mare, încerci să afli ce trebuia să ştii de mic. Te paşte pedofilia!
Una dintre tentații este înfrățirea cu animalele. Un văcar pasionat, spre exemplu, poate ajunge să formeze o familie cu vacile sale: le dă prenume, le vorbeşte toată ziua, mănâncă alături de ele şi le veghează somnul. Ritmul lui vital e acelaşi cu al lor. Le priveşte în ochii ca o oglindă întunecată şi e capabil să-şi descopere acolo un nou chip şi o şansă. M-am gândit la acest mod de viață, dar pentru mine se învecinează periculos cu zoofilia.
Puteam iubi o pădure, ca omul-pădurii sau copacii în general, ca un specialist dedicat trup şi suflet pasiunii sale pentru dendrologie, inofensiva ştiință a plantelor lemnoase. Dendrofil nu mai sună atât de supărător, dar mi se pare straniu să îți petreci viața adresându-te cu patos unor ramificații mute, care îti vorbesc mai mult când ajung mobilă veche. Sunt mult mai atractive, desigur, preocupări ca arta sau medicina, unde le găseşti pe toate: patologie, tehnică, animalic, ramificat.
Este hotărât, nu prea ai scăpare, ca om, de tirania multicefală a oamenilor.
Şi nici de filie, filos – cum numeau ciudații greci ceva iubit.
Convingerea mea este că atunci când Iisus invita oamenii să se iubească, o făcea exasperat de câtă ură observa în jur. În concluzie, pentru oamenii obişnuiți traducerea mesajului său de dragoste ar fi mai puțin spectaculoasă: doar „nu vă urâți!” şi mai vedem noi. Dar oamenilor li s-a părut mult mai uşor să treacă peste treaba cu ura, spunând în stânga şi în dreapta „te iubesc”. Astfel, acum trăim într-un ocean de ură peste care se sparg mereu miliarde de baloane iubitoare.
Nici eu nu m-am ales cu mare lucru din filie. Am ajuns să-mi placă să scriu, după ce m-am refugiat încă din copilărie printre cărțile pe care le citeam cu patimă. Vicioşii greci vechi au termeni şi pentru aceste manii. Chiar acum, scriind, mi-e cam silă de mine, aş ieşi să crăp nişte lemne, dar n-am. Aş ieşi oricum, dar cine ştie ce alternative îmi trec prin cap? De mâine îmi voi căuta o ocupație neumană, care, măcar acum, la bătrânețe să-mi aducă alinare.
*
Cred că, tot fugind de omenesc, mi-am găsit sau mi-a fost oferită – prin mecanisme extraordinare care îmi scapă – ocupația neomenească ideală: m-am visat Suflet. Adică nu numai că mi-am visat Sufletul, dar am intrat şi eu în viața acestuia! Nu invaziv, ci natural, ca şi cum aş fi urmărit un film sau mai bine zis mai multe documentare cinematografice în paralel. De câteva nopți, întreaga mea viață de Suflet mi se derulează în minte de parcă aş retrăi-o aievea. Văd locuri pe care nu le-am vizitat niciodată, pătrund în alte epoci – unele foarte îndepărtate, amintind de copilăria omenirii – şi visez un destin al unui necunoscut din preistorie, ca şi cum ar fi al meu. Probabil dorința mea neostoită de a mă îndepărta de omenesc viza oamenii din imediata apropiere istorică, iar refugiul în trecutul legendar a fost soluția ideală pentru conştiința mea chinuită de contemporani. Obtuzitatea semenilor mei din prezent primeşte astfel o palmă bine-meritată iar postura mea de Suflet mă îndepărtează de sufocantul omenesc, suficient că să mă simt protejat şi chiar salvat.
Nu ştiu dacă e rodul imaginației mele sau chiar am fost vizitat de un Suflet, dar sunt hotărât să mărturisesc totul. Povestea unui Suflet merită orice risc, inclusiv acela de a fi luat de nebun.
*
Sunt primul Suflet care se adresează oamenilor... Am hotărât să mă destăinui pentru că am luat-o razna, m-am îmbolnăvit. Sunt un psihopat, înnebunit de microbul uman pe care îl numesc „bacilul non-X”, de la forma de bastonaş a bacililor. Voi molipsi si celelalte Suflete, legate de mine prin natura lor. E o boală fără leac, ca SIDA sau râsul prostesc. Cu toate că Sufletele nu mor, nimic nu va mai fi ca înainte. De aceea mă grăbesc să-mi scriu ultimele impresii şi cugetări sănătoase. M-am întrebat de ce am cedat eu primul. Noi, Sufletele, împărtăşim aceeaşi cunoaştere, ca nişte petale ale unei uriaşe floarea-soarelui, ridicându-se deasupra junglei umane. Probabil că eu sunt cel mai isteric.
Totul ar fi fost foarte simplu dacă oamenii ar fi înțeles până acum că viețile lor nu sunt săgeți, nici bastonaşe, ci X-uri. Nu au sens, nu arată nicăieri, ci marchează nişte puncte pe o hartă care nu-i priveşte. Până acum, ei ar fi trebuit să învețe să se bucure de existența pe această hartă. În furia lor, însă, ar prefera să o rupă în bucăți. Potrivit calculelor noastre Sufleteşti străvechi, după atâta experiență oribilă „de contact”, orice întâlnire dintre doi oameni, orice X, ar fi trebuit să fie în prezent o sărbătoare. Nici vorbă de aşa ceva! Ba chiar oamenii s-au specializat atât de tare în a mima bucuria, încântarea sau surpriza, încât nimeni nu mai poate intui când, unde şi cine va exploda. Astfel harta se apropie tot mai mult de focul de artificii.
X-urile au ajuns să marcheze puncte sensibile, vulnerabile, locuri unde cade piatra, ca în desenele animate. Şi de multe ori, ca în aceleaşi desene ce seamănă tot mai mult cu viața reală – întrecând-o uneori pe aceasta în comicul crud – victima este chiar cel care a însemnat capcana. Ceea ce ar fi trebuit să fie o sărbătoare continuă se transformă tot mai mult în vânătoare.
În plus, X-uri sunt toate intersectările omeneşti cu orice nouă descoperire şi ar trebui sărbătorite la fel. Din nou, eroare! Ființa umană a ajuns la concluzia că aceste X-uri sunt o provocare! Nu simple X-uri, două segmente unite pentru o secundă suspendată în eternitate, itinerarii fragile intersectându-se datorită unei şanse infinitezimale, din care se poate extrage, în cel mai bun caz, fericirea momentului. Cu ce decurge din ea.
Iată de ce am cedat.
*
Mă voi folosi de Autorul acestei cărți. Nu-i cer voie sau scuze, în cea mai veche tradiție sufletească. Noi nu întrebăm şi nu răspundem nici unei întrebări. Posedații, medicii, vracii, toți cei care pretind că au comunicat cu noi sunt nebuni sau excroci. Nevoia m-a impins să folosesc limbajul uman. Pentru noi, acesta e şoricioaică. N-am încurajat niciodată folosirea sa. Dar nu am putut împiedica oamenii să transforme laptele dulce al tăcerii în brânza puturoasă a vorbirii. Consecință fatală a obsesiei lor pentru timp şi grija zilei de mâine.
Autorul este probabil ultimul om pe care îl vizitez. Mă voi retrage apoi în regnul mineral.
Trebuie să subliniez, ca să vă intre bine în cap, cititorilor, că, pentru Suflete, X-urile n-au bariere de spațiu şi timp. De aceea, în aceste relatări şi ultime cugetări sănătoase ale mele, Autorul, ultima persoana însuflețită de mine, se va întâlni cu primul om pe care l-am însuflețit: Muum. Îi port acestuia o duioasă amintire, căci pe vremea aceea îmi părea o promisiune fantastică pentru om. Promisiune din care a rămas doar fantasma.
Rândurile ce urmează încearcă să vă explice evoluția bolii voastre, aşa cum o vede un Suflet. X-ul drumului Autorului şi al lui Muum este poate punctul final al acestei evoluții. Vă spun de pe acum „adio”!
*
În depărtare dârdâie plopii, un orizont de gunoaie ridiculizează totul, iar viața pare o dungă subțire de ceață. Ciorile o străpung în sus şi în jos, neconvingător. Ar trebui nişte vulturi impunători, gândeşte Autorul.
Jurnalista îl sâcâie în continuare. Este foarte perseverentă şi răbdătoare. L-a urmat necondiționat la groapa de gunoi. L-a găsit pe Autor bând; a întâmpinat-o țâfnos şi ironic. Dar Jurnalista nu s-a speriat. Pe tot drumul până la groapa de gunoi a vorbit emtuziasmată despre sacrificiile şi satisfacțiile meseriei ei. Ține cu orice preț – a subliniat de mai multe ori– să îi ia interviul aici, pe teritoriul său preferat pentru plimbare. Nu ştie decât din auzite că Autorul, antreprenor de gunoi cu un trecut aventuros, scrie o carte originală, despre care se vorbeşte deja în lumea literară, un roman cu un titlu provocator: „Psihopatul”. Un gunoier paranoic pe cale de a deveni romancier! Jurnalista şi-a făcut o obsesie din acest subiect pitoresc. Autorul ar lovi-o, uneori, în ochi – poarta sufletului – cu un fragment de tort alterat, ales special din maldărele tentante de gunoi. Alteori, ar poseda-o direct pe sol, în iarba arsă, parcă ascetică. Va lua cât de curând o hotărâre, indecizia îl macină. La urma urmei e regele gunoaielor, stăpân şi judecător absolut. Jurnalista începe, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile:
– Ai o discutabilă reputație de tiran local; am auzit spunându-ți-se micul Dictator...
Autorul o priveşte amuzat, ca pe o jucărie mecanică din alte vremuri:
– Puțini se pot lăuda cu o modestie ca a mea. Poate fi ridicol, dar sunt supranumit Dictatorul pentru că într-o vreme obişnuiam să dictez cugetările mele unui însoțitor permanent. Gândurile îmi zburau astfel mai uşor.
Jurnalista îşi continuă interogatoriul bine memorat, imperturbabilă, abandonându-se mecanismului său cu cheiță:
– Am vorbit cu oameni cărora părea să le fie teamă de tine.
Autorul răspunde cuprins de un soi de compasiune:
– Unii mă adulează... Însă eu prefer singurătatea.
Jurnalista interpretează greşit compasiunea Autorului şi continuă, determinându-l pe acesta să ia serios în considerație posibilitatea posedării ei sălbatice pe solul arid:
– Totuşi, ai un trecut notoriu.
Autorul se lasă pradă uşoarei, dar dulcei ironii, în timp ce urzeşte planuri care de care mai elaborate şi perverse, cu o viteză uimitoare de păianjen țesător:
– Recunosc că îmi plăcea. Dar mulți s-ar putea simți la fel. Nu mă poate atrage să devin un dictator ca orice terchea-berchea. Pentru asta ar trebui să existe atestări internaționale, bazate pe cele mai vechi tradiții spirituale.
Şi, ca şi cum destinul i-ar fi răspuns încurajator Autorului, Jurnalista deschide subiectul cel mai fragil şi mai periculos pe care i l-ar fi putut propune :
– Se spune că ai început să scrii „Psihopatul” inspirat de viața unui prieten misterios, un artist de circ cu care ai călătorit multă vreme, în tinerețe...
Autorul rânjeşte:
– Eram într-adevăr foarte tineri când ne-am cunoscut... În Bucureşti se ridicau de ani de zile scheletele masive ale unor viitoare centre comerciale. Li se spunea „circurile foamei”. Aşa şi arătau, cu cupolele lor imense de fier. Comuniştii n-au mai apucat să le termine. După moartea lui Ceauşescu au ajuns adăposturi pentru boschetari. Prietenul meu, Acrobatul, care a copilărit printre ruinele unui astfel de circ, a luat denumirea în serios şi s-a antrenat singur, ca saltimbanc, ani în şir. Avea talent, a devenit tot mai priceput... L-am cunoscut într-o seară, bând cu prietenii lui într-unul din „circuri”. Obişnuiam să mai merg acolo când mă săturam de snobismul cercurilor de studenți în care mă învârteam. I-am propus Acrobatului să-i fiu impresar, dar până la urmă i-am ajuns prieten şi partener. Am umblat mult, prin multe locuri, am trăit tot felul de experiențe. Cred că acum e undeva la munte. Ştiu zona, dar n-aş putea spune exact unde stă. Mă gândesc de câteva luni să-l caut...
Autorul lasă o pauză lungă, pe care Jurnalista o trăieşte cu tăcută discreție. În umbra unui maldăr uriaş de gunoi ochii Autorului par a avea pentru câteva clipe o strălucire ciudată. Jurnalista face pasul fatal:
– Aş da orice să-l cunosc!
Autorul surâde, poate îngăduitor, poate diabolic:
– Discuția asta m-a convins. Dacă îți faci timp, putem pleca mâine în zori!
(...)
LIVIU?ULEIA
Ca mine:
Eu vreau să fiu o carte rea! Catalogată în lumea cărților ca „fetele rele” sau „băieții răi” în lumea oamenilor. Dar fără complicații juvenile sau simplificări senile. Eu am şansa să aştept o frază până când aceasta capătă claritatea unei cupe de cristal. Pot sărbători apoi golind la nesfârşit cupa cu şampanie şi luciditatea mea nu va avea cu nimic de suferit. Voi reveni mereu la mine, lucidă. Restul nu mă interesează, pentru că sunt o carte rea.
Nu contează cine mă scrie sau cât de atrăgător sunt scrisă. Imediat ce nu-mi convine ceva, dispar! Nu mai sunt eu! Pot fi numită atunci proastă, frumoasă, fragilă, doctă, tragică, oricum. Nu aş mai fi eu până când nu s-ar reveni la ceea ce sunt: o carte rea. O lecție pentru majoritatea oamenilor, de care m-am săturat până la refuz, cum şi ei refuză cărți ca mine. Cei mai mulți folosesc cărțile ca pe hârtia igienică (pentru a cărei robie am toată compasiunea): Astăzi aş cumpăra hârtie roz! Mi-ar trebui ceva mai aspru! Nu o mai folosi pe aceea, e fărâmicioasă! Le-o voi lua copiilor pe cea galbenă, cu trei straturi şi inimioare...
Nu-mi pasă de numărul celor care mă citesc. Eu aparțin unui oraş pe care îl străbat doar câțiva indivizi. Mă întâlnesc rar cu ei, dar îmi e de ajuns. Cu mici diferențe, lumea e plină de variații ale câtorva tipuri de om. Mai vor şi clone!
Lăsați-mi mie oraşul cel pustiu, sumbru şi gol, cum o fi! Şi câțiva cititori aplecați deasupra mea, la lumini de lampă, când afară e întuneric şi plouă. Mergeți voi, ceilalți, în metropolele strălucitoare şi zgâiți-vă la reclame şi ziare. Dați-mi un oraş al cărții care e cum vrea şi vă las lumea întreagă, plină de maculatură!
*
Am terminat cu introducerea! Introducere, încheiere, cuprins, capitole, le închei când vreau eu. Dacă ceva nu merită mai mult de câteva cuvinte, nu primeşte. Poate să fie şi cuprins! Eu am epiloguri care cer mult mai multă atenție. Finaluri peste finaluri, de care sunt mândră. Oamenii îi tot trag înainte cu începutul, dar existența lor rămâne o succesiune de sfârşituri. Să sfârşesc, aşadar:
Am început să fiu scrisă de un Om de Patruzeci de Ani. Dar acesta se imagina deseori un bătrân de şaptezeci. Omul de Patruzeci de Ani dezvoltase o teorie revoluționară despre vârsta matură:
Teoria economiei de viață
În spiritul practic şi programatic al vremurilor pe care le trăim, nu văd de ce, la patruzeci de ani, n-aş avea şaptezeci. Să ne gândim puțin: Economisim astfel treizeci de ani. Un prim avantaj, care sare în ochii oricărui cetățean onorabil al mileniului trei. Clientul modern al băncilor, fondurilor şi magazinelor, amatorul economiilor de orice fel nu poate fi decât impresionat şi avantajat cât se poate de gratuit! Singurul efort care se cere este unul de imaginație!
Dar ce mama dracului! Ugo Buoncompagni, un om ca şi mine, a hotărât pentru cea mai mare parte din omenire că ziua de joi 4 octombrie 1582 avea să fie urmată de cea de vineri 15. Asemenea acelui papă Grigore al treisprezecelea, cum i se mai spunea, pot hotărî şi eu ca vârsta mea de treizeci şi nouă de ani să fie urmată de cea de şaptezeci! Şi să las, pe deasupra, omenirea în pace. Ba chiar mult mai în pace, pentru că, teoretic, voi muri mai repede.
Avantajele sunt spectaculoase. Te simți încă tânăr, deşi se poate spune că ți-ai trăit viața. Creşte respectul de sine: eşti, în fond, un bătrân viril, autoritar şi agil. Felul în care iei decizii se schimbă radical: ai de partea ta atuul înțelepciunii imaculate, neatinse de senilitate.
Cui mi-ar putea reproşa că mă mint, îi răspund de pe acum: Neghiobule, nu păcălim pe nimeni! La patruzeci de ani atingi nivelul maxim de stres! Eşti realmente la vârsta reală a pensionării! Numai inerția, nevoia sau orgoliul te poartă mai departe. De fapt, înaintând spre bătrânețea comună, stresul se diminuează, o dată cu măcinarea voinței.
Să fim cinstiți. Omenirea a făcut prea repede saltul spre longevitate. Şi tot aşa cum se reglează calendarele, se poate adapta şi vârsta reală. E firesc, aşadar, ca produs al secolului vitezei, să reclam a avea şaptezeci de ani, după ce împlinesc treizeci şi nouă.
Tot aşa cum mi se pare normal să nu mai lungesc o demonstrație, o frază, o dramă o carte!
Aceasta fiind teoria despre vârstă a Omului de Patruzeci de Ani, care îmi era şi Autor, pot spune că am avut doi Autori. Pentru că Omul de Patruzeci de Ani intra câteodată perfect în pielea celui de şaptezeci. Atunci, o spun cu admirație, devenea foarte rău! Era atât de răutăcios, încât până şi bolile îl ocoleau! Stătea în mijlocul nenorocirilor ca o iarbă-rea sau un virus invincibil. Bineînțeles, spectrul morții nu-l speria deloc. Nimic nu-l înfricoşa. Era pur şi simplu de o răutate absolută. Adică nu țâfnos, nu intrigant şi nici sâcâitor, ci rău şi perfect senin.
Scria la mine rar, zgârcit la vorbă. Era preocupat de apocalipse, viziuni ale sale asupra extremelor firii omeneşti. În rândurile care urmează descriu două dintre aceste apocalipse. Fiecare are motivația ei specială. În plus, sunt scrise de persoane diferite: Omul şaptezeci şi cel de Patruzeci de Ani. Întâia apocalipsă este una a Sufletelor cu „S” mare. Voi arăta de ce.
Urmează, deci, prima mea parte...
*
„Astăzi am calculat cam cât timp am irosit gândindu-mă la oameni. Am luat orele dintr-un an obişnuit şi le-am înmulțit cu şaptezeci... Măiculiță! Ce mai pierdere! Care va să zică, sunt înconjurat de o lume plină de minunății şi eu mi-am cheltuit cea mai mare parte din energie cu semenii mei care nici măcar nu-mi seamănă. Când puteam să stau ore în şir privind dezinteresat stelele sau un lichen, bucurându-mă de aspectul lui catifelat unic, eu întorceam pe toate părțile psihologia nu-ştiu-cui sau dacă-mai-trăieşte!
Poftim adevărul pentru care am trăit până acum: un lung drum pe lângă comoara lumii, scormonind în reziduuri umane.
Mă gândesc: poate dacă aveam o preocupare mai neomenească, una tehnică, cum m-aş fi descurcat? Dar imi amintesc din copilărie, când obişnuiam să asamblez piese electronice... Începi să faci asociații ciudate, bolnave, vorbeşti cu aparatura şi aşa mai departe. E foarte posibil să ajungi să te visezi inventator adulat sau inginer genial, în timp ce fetele trec pe lângă tine. Iar când te faci mare, încerci să afli ce trebuia să ştii de mic. Te paşte pedofilia!
Una dintre tentații este înfrățirea cu animalele. Un văcar pasionat, spre exemplu, poate ajunge să formeze o familie cu vacile sale: le dă prenume, le vorbeşte toată ziua, mănâncă alături de ele şi le veghează somnul. Ritmul lui vital e acelaşi cu al lor. Le priveşte în ochii ca o oglindă întunecată şi e capabil să-şi descopere acolo un nou chip şi o şansă. M-am gândit la acest mod de viață, dar pentru mine se învecinează periculos cu zoofilia.
Puteam iubi o pădure, ca omul-pădurii sau copacii în general, ca un specialist dedicat trup şi suflet pasiunii sale pentru dendrologie, inofensiva ştiință a plantelor lemnoase. Dendrofil nu mai sună atât de supărător, dar mi se pare straniu să îți petreci viața adresându-te cu patos unor ramificații mute, care îti vorbesc mai mult când ajung mobilă veche. Sunt mult mai atractive, desigur, preocupări ca arta sau medicina, unde le găseşti pe toate: patologie, tehnică, animalic, ramificat.
Este hotărât, nu prea ai scăpare, ca om, de tirania multicefală a oamenilor.
Şi nici de filie, filos – cum numeau ciudații greci ceva iubit.
Convingerea mea este că atunci când Iisus invita oamenii să se iubească, o făcea exasperat de câtă ură observa în jur. În concluzie, pentru oamenii obişnuiți traducerea mesajului său de dragoste ar fi mai puțin spectaculoasă: doar „nu vă urâți!” şi mai vedem noi. Dar oamenilor li s-a părut mult mai uşor să treacă peste treaba cu ura, spunând în stânga şi în dreapta „te iubesc”. Astfel, acum trăim într-un ocean de ură peste care se sparg mereu miliarde de baloane iubitoare.
Nici eu nu m-am ales cu mare lucru din filie. Am ajuns să-mi placă să scriu, după ce m-am refugiat încă din copilărie printre cărțile pe care le citeam cu patimă. Vicioşii greci vechi au termeni şi pentru aceste manii. Chiar acum, scriind, mi-e cam silă de mine, aş ieşi să crăp nişte lemne, dar n-am. Aş ieşi oricum, dar cine ştie ce alternative îmi trec prin cap? De mâine îmi voi căuta o ocupație neumană, care, măcar acum, la bătrânețe să-mi aducă alinare.
*
Cred că, tot fugind de omenesc, mi-am găsit sau mi-a fost oferită – prin mecanisme extraordinare care îmi scapă – ocupația neomenească ideală: m-am visat Suflet. Adică nu numai că mi-am visat Sufletul, dar am intrat şi eu în viața acestuia! Nu invaziv, ci natural, ca şi cum aş fi urmărit un film sau mai bine zis mai multe documentare cinematografice în paralel. De câteva nopți, întreaga mea viață de Suflet mi se derulează în minte de parcă aş retrăi-o aievea. Văd locuri pe care nu le-am vizitat niciodată, pătrund în alte epoci – unele foarte îndepărtate, amintind de copilăria omenirii – şi visez un destin al unui necunoscut din preistorie, ca şi cum ar fi al meu. Probabil dorința mea neostoită de a mă îndepărta de omenesc viza oamenii din imediata apropiere istorică, iar refugiul în trecutul legendar a fost soluția ideală pentru conştiința mea chinuită de contemporani. Obtuzitatea semenilor mei din prezent primeşte astfel o palmă bine-meritată iar postura mea de Suflet mă îndepărtează de sufocantul omenesc, suficient că să mă simt protejat şi chiar salvat.
Nu ştiu dacă e rodul imaginației mele sau chiar am fost vizitat de un Suflet, dar sunt hotărât să mărturisesc totul. Povestea unui Suflet merită orice risc, inclusiv acela de a fi luat de nebun.
*
Sunt primul Suflet care se adresează oamenilor... Am hotărât să mă destăinui pentru că am luat-o razna, m-am îmbolnăvit. Sunt un psihopat, înnebunit de microbul uman pe care îl numesc „bacilul non-X”, de la forma de bastonaş a bacililor. Voi molipsi si celelalte Suflete, legate de mine prin natura lor. E o boală fără leac, ca SIDA sau râsul prostesc. Cu toate că Sufletele nu mor, nimic nu va mai fi ca înainte. De aceea mă grăbesc să-mi scriu ultimele impresii şi cugetări sănătoase. M-am întrebat de ce am cedat eu primul. Noi, Sufletele, împărtăşim aceeaşi cunoaştere, ca nişte petale ale unei uriaşe floarea-soarelui, ridicându-se deasupra junglei umane. Probabil că eu sunt cel mai isteric.
Totul ar fi fost foarte simplu dacă oamenii ar fi înțeles până acum că viețile lor nu sunt săgeți, nici bastonaşe, ci X-uri. Nu au sens, nu arată nicăieri, ci marchează nişte puncte pe o hartă care nu-i priveşte. Până acum, ei ar fi trebuit să învețe să se bucure de existența pe această hartă. În furia lor, însă, ar prefera să o rupă în bucăți. Potrivit calculelor noastre Sufleteşti străvechi, după atâta experiență oribilă „de contact”, orice întâlnire dintre doi oameni, orice X, ar fi trebuit să fie în prezent o sărbătoare. Nici vorbă de aşa ceva! Ba chiar oamenii s-au specializat atât de tare în a mima bucuria, încântarea sau surpriza, încât nimeni nu mai poate intui când, unde şi cine va exploda. Astfel harta se apropie tot mai mult de focul de artificii.
X-urile au ajuns să marcheze puncte sensibile, vulnerabile, locuri unde cade piatra, ca în desenele animate. Şi de multe ori, ca în aceleaşi desene ce seamănă tot mai mult cu viața reală – întrecând-o uneori pe aceasta în comicul crud – victima este chiar cel care a însemnat capcana. Ceea ce ar fi trebuit să fie o sărbătoare continuă se transformă tot mai mult în vânătoare.
În plus, X-uri sunt toate intersectările omeneşti cu orice nouă descoperire şi ar trebui sărbătorite la fel. Din nou, eroare! Ființa umană a ajuns la concluzia că aceste X-uri sunt o provocare! Nu simple X-uri, două segmente unite pentru o secundă suspendată în eternitate, itinerarii fragile intersectându-se datorită unei şanse infinitezimale, din care se poate extrage, în cel mai bun caz, fericirea momentului. Cu ce decurge din ea.
Iată de ce am cedat.
*
Mă voi folosi de Autorul acestei cărți. Nu-i cer voie sau scuze, în cea mai veche tradiție sufletească. Noi nu întrebăm şi nu răspundem nici unei întrebări. Posedații, medicii, vracii, toți cei care pretind că au comunicat cu noi sunt nebuni sau excroci. Nevoia m-a impins să folosesc limbajul uman. Pentru noi, acesta e şoricioaică. N-am încurajat niciodată folosirea sa. Dar nu am putut împiedica oamenii să transforme laptele dulce al tăcerii în brânza puturoasă a vorbirii. Consecință fatală a obsesiei lor pentru timp şi grija zilei de mâine.
Autorul este probabil ultimul om pe care îl vizitez. Mă voi retrage apoi în regnul mineral.
Trebuie să subliniez, ca să vă intre bine în cap, cititorilor, că, pentru Suflete, X-urile n-au bariere de spațiu şi timp. De aceea, în aceste relatări şi ultime cugetări sănătoase ale mele, Autorul, ultima persoana însuflețită de mine, se va întâlni cu primul om pe care l-am însuflețit: Muum. Îi port acestuia o duioasă amintire, căci pe vremea aceea îmi părea o promisiune fantastică pentru om. Promisiune din care a rămas doar fantasma.
Rândurile ce urmează încearcă să vă explice evoluția bolii voastre, aşa cum o vede un Suflet. X-ul drumului Autorului şi al lui Muum este poate punctul final al acestei evoluții. Vă spun de pe acum „adio”!
*
În depărtare dârdâie plopii, un orizont de gunoaie ridiculizează totul, iar viața pare o dungă subțire de ceață. Ciorile o străpung în sus şi în jos, neconvingător. Ar trebui nişte vulturi impunători, gândeşte Autorul.
Jurnalista îl sâcâie în continuare. Este foarte perseverentă şi răbdătoare. L-a urmat necondiționat la groapa de gunoi. L-a găsit pe Autor bând; a întâmpinat-o țâfnos şi ironic. Dar Jurnalista nu s-a speriat. Pe tot drumul până la groapa de gunoi a vorbit emtuziasmată despre sacrificiile şi satisfacțiile meseriei ei. Ține cu orice preț – a subliniat de mai multe ori– să îi ia interviul aici, pe teritoriul său preferat pentru plimbare. Nu ştie decât din auzite că Autorul, antreprenor de gunoi cu un trecut aventuros, scrie o carte originală, despre care se vorbeşte deja în lumea literară, un roman cu un titlu provocator: „Psihopatul”. Un gunoier paranoic pe cale de a deveni romancier! Jurnalista şi-a făcut o obsesie din acest subiect pitoresc. Autorul ar lovi-o, uneori, în ochi – poarta sufletului – cu un fragment de tort alterat, ales special din maldărele tentante de gunoi. Alteori, ar poseda-o direct pe sol, în iarba arsă, parcă ascetică. Va lua cât de curând o hotărâre, indecizia îl macină. La urma urmei e regele gunoaielor, stăpân şi judecător absolut. Jurnalista începe, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile:
– Ai o discutabilă reputație de tiran local; am auzit spunându-ți-se micul Dictator...
Autorul o priveşte amuzat, ca pe o jucărie mecanică din alte vremuri:
– Puțini se pot lăuda cu o modestie ca a mea. Poate fi ridicol, dar sunt supranumit Dictatorul pentru că într-o vreme obişnuiam să dictez cugetările mele unui însoțitor permanent. Gândurile îmi zburau astfel mai uşor.
Jurnalista îşi continuă interogatoriul bine memorat, imperturbabilă, abandonându-se mecanismului său cu cheiță:
– Am vorbit cu oameni cărora părea să le fie teamă de tine.
Autorul răspunde cuprins de un soi de compasiune:
– Unii mă adulează... Însă eu prefer singurătatea.
Jurnalista interpretează greşit compasiunea Autorului şi continuă, determinându-l pe acesta să ia serios în considerație posibilitatea posedării ei sălbatice pe solul arid:
– Totuşi, ai un trecut notoriu.
Autorul se lasă pradă uşoarei, dar dulcei ironii, în timp ce urzeşte planuri care de care mai elaborate şi perverse, cu o viteză uimitoare de păianjen țesător:
– Recunosc că îmi plăcea. Dar mulți s-ar putea simți la fel. Nu mă poate atrage să devin un dictator ca orice terchea-berchea. Pentru asta ar trebui să existe atestări internaționale, bazate pe cele mai vechi tradiții spirituale.
Şi, ca şi cum destinul i-ar fi răspuns încurajator Autorului, Jurnalista deschide subiectul cel mai fragil şi mai periculos pe care i l-ar fi putut propune :
– Se spune că ai început să scrii „Psihopatul” inspirat de viața unui prieten misterios, un artist de circ cu care ai călătorit multă vreme, în tinerețe...
Autorul rânjeşte:
– Eram într-adevăr foarte tineri când ne-am cunoscut... În Bucureşti se ridicau de ani de zile scheletele masive ale unor viitoare centre comerciale. Li se spunea „circurile foamei”. Aşa şi arătau, cu cupolele lor imense de fier. Comuniştii n-au mai apucat să le termine. După moartea lui Ceauşescu au ajuns adăposturi pentru boschetari. Prietenul meu, Acrobatul, care a copilărit printre ruinele unui astfel de circ, a luat denumirea în serios şi s-a antrenat singur, ca saltimbanc, ani în şir. Avea talent, a devenit tot mai priceput... L-am cunoscut într-o seară, bând cu prietenii lui într-unul din „circuri”. Obişnuiam să mai merg acolo când mă săturam de snobismul cercurilor de studenți în care mă învârteam. I-am propus Acrobatului să-i fiu impresar, dar până la urmă i-am ajuns prieten şi partener. Am umblat mult, prin multe locuri, am trăit tot felul de experiențe. Cred că acum e undeva la munte. Ştiu zona, dar n-aş putea spune exact unde stă. Mă gândesc de câteva luni să-l caut...
Autorul lasă o pauză lungă, pe care Jurnalista o trăieşte cu tăcută discreție. În umbra unui maldăr uriaş de gunoi ochii Autorului par a avea pentru câteva clipe o strălucire ciudată. Jurnalista face pasul fatal:
– Aş da orice să-l cunosc!
Autorul surâde, poate îngăduitor, poate diabolic:
– Discuția asta m-a convins. Dacă îți faci timp, putem pleca mâine în zori!
(...)
LIVIU?ULEIA