Un bildungsroman oltenesc

Traian Dobrinescu a debutat ca scriitor relativ târziu, în volumul colectiv de proză Preludii epice (Editura Eminescu, 1990), urmat apoi de două cărți de poezie (Cântec de violoncel, Editura Ziua, 2002, şi Urme, Editura Cartea Românească, 2004), fără mare ecou în peisajul criticii noastre. Abia romanele ulterioare (Când Dumnezeu îmi spunea pe nume, Editura Paralela 45, 2008, şi Cei morți înainte de moarte, Editura Aius, Craiova, 2013) vor atrage atenția asupra unui scriitor pe deplin stăpân pe mijloacele sale de expresie. Despre cartea de la Aius m-am exprimat şi eu, remarcând forța viziunii autorului în privința societății româneşti contemporane, cea cuprinzând ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu şi primele decade postdecembriste, ştiința construirii personajelor, montarea cinematografică a diverselor secvențe epice şi controlul ireproşabil al stilului indirect liber.
Şi, iată, acum, la nici trei ani de la apariția Celor morți înainte de moarte, Traian Dobrinescu vine cu o nouă – şi benefică! – surpriză: romanul autobiografic Nu te opri, nu te întoarce (Editura Cartea Românească). Nu este însă o autobiografie obişnuită, în sensul clasic al termenului, ci întreg volumul este construit ca un bildungsroman, o carte a formării unei personalități, a unui personaj, precum în Portretul artistului la tinerețe a lui Joyce sau Rătăcirile elevului Torless a lui Musil. Aşadar, autorul îşi devine propriul personaj, urmărit sine ira et studio, dar cu exigență şi autoironie pe esențiale segmente de viață: copilăria, adolescența, studenția, profesoratul obligatoriu, până cu puțin înainte de decembrie 1989.
Ceea ce impresionează de la primele pagini este memoria de 18 carate a naratorului, capabilă să resuscite şi să aducă în prim-plan amănunte, situații, întâmplări şi figuri zugrăvite cu o invidiabilă minuțiozitate, refăcând toate, cum în puține alte evocări am întâlnit, atmosfera anilor cincizeci-şaizeci, când clasa țărănească era „supt vremi”, silită să intre în fatidicile cooperative agricole controlate de stat şi să se descurce, cu mari sacrificii, pentru a-şi păstra identitatea şi, în cele din urmă, chiar existența proprie. Totul văzut prin ochii unui copil năbădăios, ai unui Niculae moromețian trimis de mic la muncile câmpului, apoi ai adolescentului care se caută pe sine. Prin fața ochiulor noştri se perindă, printr-un travelling epic impecabil, personaje care „sar” din pagină, precum cel al tatălui, stăpânul de necontestat al familie, autoritar, dar drept, sau al pofticioasei doamne Dudeanu, gazda junelui liceean. Pagini substanțiale sunt consacrate apoi perioadei studenției clujene, unde cei care au terminat facultatea de filologie din oraşul de pe Someş recunosc cu uşurință siluete de mari profesori (Zdrenghea, Iosif Pervain, Ion Vlad, Leon Baconski, Mircea Zaciu), crîşmele celebre odinioară ş.a.m.d., tot tacâmul unei existențe de boemă studioasă.
Cred, fără să exagerez, că datorită pregnanței secvențelor şi personajelor sale (vezi şi episoadele din vacanțele de la mare), s-ar putea face un bun serial tv după cartea lui Traian Dobrinescu, care este şi o saga, o poveste recuperatoare nu numai a unei familii olteneşti, ci şi a istoriei de (aproape) o jumătate de secol a României comuniste.
Aşa cum ştiu „din trei surse” (cum se zice mai nou...), întreg parcursul scrierii a fost girat de exigentul critic Eugen Negrici, cel care l-a şi sfătuit pe autor să lase deoparte „ficțiunile” (vorba vine...) şi să-şi aştearnă pe hârtie, pur şi simplu, amintirile, desigur, fără „expresivități involuntare”. Ceea ce Traian Dobrinescu a şi reuşit cu brio.
N-aş vrea să închei fără să mai remarc un lucru: excelența scenelor erotice. Puțini scriitori (chiar, mai grav, şi poeți) ştiu să ocolească, în astfel de întreprinderi, capcana căderii în vulgaritate. Traian Dobrinescu ştie.
Aştept cu mare interes următorul volum, căci sunt convins – ca să parafrazez titlul romanului – autorul nu se va opri, nu se va întoarce.