Cronica filmului
Călin Stănculescu
Tur de orizont
Articol publicat în ediția Viața Românească 5/2016
Premiile Oscar şi învățăturile lor
De mult timp n-am asistat la o atât de plină de controverse, contraziceri, contestări, paradoxuri şi absurde situații, precum cea de a 88-a ediție a premiilor Oscar. Cam totul a început de la problema, falsă desigur, a reprezentativității creatorilor de altă culoare decât cea albă în listele preliminare de nominalizări. Amenințări, boicot, recriminări pe de o parte, apoi angajamente, noi reguli de calificare la nominalizări, absurde, dar menite să instaureze o pace, şi ea, temporară. Mai spectaculoase, cred, au fost la ceremonia decernării mult râvnitelor statuete, cererile tinerelor afro-americane de sponsorizări din partea bogaților albi prezenți la sărbătoare.
Ceremonia Oscarurilor, exemplu didactic de industrie ajunsă la vitrina spectatorilor lumii, datorită miliardelor vehiculate, chiar şi cu cele mai proaste filme, a demonstrat însă că rigorile calității sunt mai puțin urmate în favoarea produselor cu impact comercial bine definit.
Cel mai bun film a fost Spotlight, regia Tom McCarthy, film care ne trimite, vrem, nu vrem, la Toți oamenii preşedintelui, regia Alan Pakula (1976), focusat pe afacerea Watergate, ce a adus sfârşitul omului politic Richard Nixon. Tom McCarthy atacă şi el o problemă dureroasă, trecută ani de zile sub tăcere de instituții şi personalități, muşamalizată la diverse niveluri, cu implicații extrem de grave în viața comunității. Ancheta ziariştilor de la The Boston Globe se află în prim-planul construcției cinematografice semnate de McCarthy, iar pedofilia practicată de 6 procente dintre preoții catolici, crimă ascunsă sub cortina a numeroase complicități, devine o subtemă mascată de ipocrizia socială, clericală, politică sau medicală. Dăruirea, determinarea şi profesionalismul ziariştilor implicați în anchetă obturează fericit horrorul conținut în agresiunile sexuale ale preoților catolici asupra copiilor sau tinerilor. Puțin spectaculoasă, munca celor de la The Boston Globe se conturează într-o lecție de presă, comparabilă, după patru decenii, cu aceea din filmul amintit, al lui Pakula. Lecția este cu atât mai revelatoare, cu cât nu este vizat atât fenomenul antisocial în sine, cât complicitatea membrilor societății civile, inclusiv vinovăția juriştilor, polițiştilor, oamenilor bisericii care au permis proliferarea pedofiliei. Un film de văzut, nu doar din cauza virtuților sale conținute în mesaj (o crimă nu are termen de prescripție).
Doi importanți cineaşti ai Hollywoodului, Steven Spielberg şi Quentin Tarantino, cu filmele lor Podul spionilor şi Cei opt odioşi au câştigat pentru aceste opere doar câte un premiu Oscar, decernat actorului Mark Rylance şi compozitorului Ennio Morricone. În filmul lui Spielberg, Tom Hanks joacă rolul avocatului deturnat de la afacerile de asigurări la apărarea personajelor incomode, precum spionul rus Abel (Mark Rylance) sau pilotul capturat de ruşi Garry Powers. Aici, Mark Rylance face într-adevăr un rol de referință, economic până la ariditate, capabil să descopere profesionalismul unei meserii ingrate, cu premii traduse doar în gramele de plumb ale gloanțelor ce vor pune capăt existenței celebrului spion Rudolf Abel.
Ennio Morricone a ajuns la 87 de ani cel mai vârstnic deținător de Oscar, deşi isprăvile sale anterioare l-ar fi recomandat mai demult juriului Oscarurilor (cu circa 6500 de membri). Compozitor care a lucrat cu Pasolini şi Bertolucci, cu Gilo Pontecorvo (Bătălia pentru Alger) şi Sergio Leone, cu o filmografie impresionantă (peste o sută de titluri), il maestro, care alături de Nino Rotta şi Henri Mancini a revoluționat componenta muzicală a filmelor europene, Ennio Morricone este, în sfârşit, recompensat pentru o operă, dacă nu revoluționară, cel puțin greu de uitat. Mai bine mai târziu, decât post-mortem...
Filmul lui Tarantino, Cei opt odioşi, adună vânători de recompense, mafioți şi gangsteri avant la lettre, configurând liniile şi personajele istoriei ca o imensă farsă, ca o fabulă cu multiple morale şi pretinse adevăruri. Odioşii lui Tarantino nu sunt prea departe de eroii westernurilor spaghetti, ilustrate cu atâta dezinvoltură europeană de Sergio Leone sau Sergio Corbucci. Nostalgia westernului, fie el în formatul clasic, vezi Ford sau Hawks, fie în formatul mai modern prin construcție, morală sau finalitate, vezi, mai ales, Clint Eastwood, dar şi cineaştii niponi, pare a fi atributul major al celui mai recent Tarantino, cineast mereu imprevizibil pentru neofiții filmului, dar uşor de lecturat de către cinefilii cu mii de ore petrecute în cinematografe.
Nu am comentat cel mai discutat film nominalizat, The Revenant, care i-a adus actorului Leonardo DiCaprio statueta mult visată, nu din cauzelor acuzelor de plagiat dintr-o operă de Andrei Tarkovski, absolut inutile şi deloc relevante. Autenticitatea dorită de autori nu este o calitate în sine, după cum nici Herzog, la vremea lui, n-a convins pe mulți cu al său Fitzcarraldo. De altfel, filmul lui Iñarritu n-a mai câştigat premii cu greutate, în afara celui de imagine conferit unui mare maestru al imaginii, Emmanuel Lubezki.
La finele lunii trecute, s-au decernat şi premiile Gopo, şi cele ale Uniunii Cineaştilor din România. Contestate de unii, chiar candidați la premii, lăudate de alții, cele două serii de evenimente sunt într-o nedorită concurență. Unificarea lor ar aduce multe plusuri în judecarea sine ira et studio a valorilor cinematografiei româneşti.
12 decenii de cinema în România
Data de 27 mai 1896 marchează prima prezență a cinematografului Lumière în țara noastră. Minunea secolului apare la Bucureşti la mai puțin de cinci luni de la celebra reprezentație de la Paris (28 decembrie 1895), de la Salonul Indian de la Grand Café pe Boulevard des Capucines nr. 14. La Bucureşti, evenimentul avea să se desfăşoare în clădirea ziarului L’Indépendance Roumaine (care se afla peste drum de Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei).
Printre primele filme-vederi proiectate s-au numărat Ieşirea de la o slujbă religioasă din catedrala Notre-Dame des Victoires, Un dineu, Lecția de biciclete, Grădina Botanică, Dejun pe iarbă, Piața Operei din Paris, Pe lac, La băi de mare, Un bufet. Din păcate, proiecția s-a oprit din cauza unui defecțiuni la generatorul electric instalat la Teatrul Național (aflat vizavi) tocmai când începuse piesa forte a reprezentației, Sosirea trenului în Gara La Ciotat. Cronicarul monden al ziarului L’Indépendance Roumaine, care semna Claymoor, şi nu era altcineva decât nepotul marelui boier Ienăchiță Văcărescu, şi fiu al lui Iancu Văcărescu, Mihail Văcărescu nota în coloanele ziarului gazdă al celebrului eveniment: Această invenție a fotografiei vivante este foarte gingaşă şi cere îngrijiri minuțioase. Totul este şi trebuie calculat cu precizie şi dacă îi lipseşte chiar şi un fleac, spectacolul este complet compromis... De altfel, cinematograful încă nu este perfecționat nici chiar la Paris. Pregătirea proiecției este foarte complicată şi trepidațiile aparatului persistă. Deocamdată nu s-a găsit mijlocul de a porni direct vederile şi de a împiedica oscilațiile imaginii care, dacă spectacolul durează mult, obosesc vederea. În pofida unor atari defecte, spectacolul interesează şi îți face plăcere să-l vezi, conchide titularul carnetuilui monden al ziarului.
La 28 mai va avea loc al doilea spectacol de imagini vivante, când celebra Sosire a trenului în gară nu va mai fi ratată. Titularul carnetului high life va nota a doua zi: De această dată, reuşita a fost completă şi toate imaginile s-au văzut impecabil. Multe dintre persoanele prezente au rămas şi la spectacolul următor. La intrare, lumea se înghesuia şi vocifera, era o nebunie să procuri un bilet de intrare. După 1 iunie, pentru a menține interesul publicului pentru spectacolele de cinematograf programul este înnoit cu Cancanul de la Moulin Rouge, Vederi din Italia, Un cabinet particular, Biciclista, Pe malurile Marnei. Mişu Văcărescu, alias Claymoor, va nota în numerele următoare ale ziarului L’Indépendance Roumaine (proprietatea familiei Lahovary) cinematograful a intrat categoric în grațiile publicului bucureştean. La cererea generală, şedințele de cinematograf, care trebuiau încheiate astăzi, vor continua până duminica viitoare, cu câte patru serii pe seară, între orele 21 şi 22,30.
Cinematograful fraților Lumière a fost adus la Bucureşti şi datorită bunelor oficii ale celebrului (în epocă) impresar Schurman, care adusese în România mari stele ale timpului ca Adelina Patti sau Eleonora Duse. Dacă la spectacolele de cinematograf asistau în saloanele ziarului reprezentanții aristocrației bucureştene, peste puțin timp cinematograful va invada şi grădinile de vară, unde publicitatea epocii era extrem de atractivă pentru lumea cu mai puțini bani. Iată un exemplu: Parcul Bazilescu, str. Doamnei 10, ziua, seara şi chiar în timpul reprezentațiilor, preț unic 30 de bani halba, 20 de bani țapul. Cinematograf, comedii şi şansonete, mâncăruri calde şi reci, patricieni şi mititei. Intrarea liberă. Cel care a fost implicat în organizarea primelor proiecții cinematorgafice din România, operatorul lui Louis şi Auguste Lumière, Paul Meniu, va fi şi autorul primelor vederi româneşti, care vor fi proiectate un an mai târziu pentru publicul din România.
*
Şi, dacă este mai, mai este şi Cannes (11-22.05), unde, în secțiunea competitivă principală avem bucuria selecției a doi importanți regizori români – Cristian Mungiu şi Cristi Puiu. Printre cele 20 de pelicule selecționate pentru importanta secțiune competitivă se numără filmele Bacalaureat de Cristian Mungiu, o coproducție România-Franța-Belgia, precum şi Sierra Nevada, regia Cristi Puiu, coproducție România-Franța-Bosnia Herțegovina-Croația-Macedonia.
Filmul lui Mungiu evocă viața unui doctor dintr-un orăşel de provincie care trebuie să hotărască cea mai bună cale de afirmare pentru fiul său. Din distribuție fac parte Adrian Titieni şi Maria Drăguş (actriță germană de origine română, care a debutat în Panglica albă, semnat de Michael Haneke în 2009, laureat cu Palme d’Or).
Dar iată şi câțiva dintre finaliştii de la Cannes – Pedro Almodóvar cu Julieta, frații Luc şi Jean-Pierre Dardenne cu Fata necunoscută, Jim Jarmusch cu Paterson, Sean Penn cu Ultima figură, Olivier Assayas cu Personal Shopper, Nicole Garcia cu Mal des pierres, Bruno Dumont cu Ma Loute, Ken Loach cu I, Daniel Blake. Sunt însă sigur că luna următoare vă voi anunța, tardiv, normal, un succes al filmului românesc la Cannes. De ce? Fiindcă la Cannes mai avem trei autori, candidați la glorie. Şi anume, la secțiunea Un certain regard, Bogdan Mirică, debutant în lungmetrajul de ficțiune, propune un thriller, Câinii, cu Vlad Ivanov, Dragoş Bucur şi Gheorghe Visu, cu o premieră românească anunțată pentru toamna acestui an. Al patrulea film românesc este înscris la categoria scurt-metraje şi se intitulează 4,15 PM-Sfârşitul lumii, semnat de Cătălin Rotaru şi Gabi Virginia Sarga. Cel de-al cincelea film românesc prezent la Cannes, în acest an, este Toate fluviile curg în mare de Alexandru Badea, înscris la secțiunea Cinéfondation.
De mult timp n-am asistat la o atât de plină de controverse, contraziceri, contestări, paradoxuri şi absurde situații, precum cea de a 88-a ediție a premiilor Oscar. Cam totul a început de la problema, falsă desigur, a reprezentativității creatorilor de altă culoare decât cea albă în listele preliminare de nominalizări. Amenințări, boicot, recriminări pe de o parte, apoi angajamente, noi reguli de calificare la nominalizări, absurde, dar menite să instaureze o pace, şi ea, temporară. Mai spectaculoase, cred, au fost la ceremonia decernării mult râvnitelor statuete, cererile tinerelor afro-americane de sponsorizări din partea bogaților albi prezenți la sărbătoare.
Ceremonia Oscarurilor, exemplu didactic de industrie ajunsă la vitrina spectatorilor lumii, datorită miliardelor vehiculate, chiar şi cu cele mai proaste filme, a demonstrat însă că rigorile calității sunt mai puțin urmate în favoarea produselor cu impact comercial bine definit.
Cel mai bun film a fost Spotlight, regia Tom McCarthy, film care ne trimite, vrem, nu vrem, la Toți oamenii preşedintelui, regia Alan Pakula (1976), focusat pe afacerea Watergate, ce a adus sfârşitul omului politic Richard Nixon. Tom McCarthy atacă şi el o problemă dureroasă, trecută ani de zile sub tăcere de instituții şi personalități, muşamalizată la diverse niveluri, cu implicații extrem de grave în viața comunității. Ancheta ziariştilor de la The Boston Globe se află în prim-planul construcției cinematografice semnate de McCarthy, iar pedofilia practicată de 6 procente dintre preoții catolici, crimă ascunsă sub cortina a numeroase complicități, devine o subtemă mascată de ipocrizia socială, clericală, politică sau medicală. Dăruirea, determinarea şi profesionalismul ziariştilor implicați în anchetă obturează fericit horrorul conținut în agresiunile sexuale ale preoților catolici asupra copiilor sau tinerilor. Puțin spectaculoasă, munca celor de la The Boston Globe se conturează într-o lecție de presă, comparabilă, după patru decenii, cu aceea din filmul amintit, al lui Pakula. Lecția este cu atât mai revelatoare, cu cât nu este vizat atât fenomenul antisocial în sine, cât complicitatea membrilor societății civile, inclusiv vinovăția juriştilor, polițiştilor, oamenilor bisericii care au permis proliferarea pedofiliei. Un film de văzut, nu doar din cauza virtuților sale conținute în mesaj (o crimă nu are termen de prescripție).
Doi importanți cineaşti ai Hollywoodului, Steven Spielberg şi Quentin Tarantino, cu filmele lor Podul spionilor şi Cei opt odioşi au câştigat pentru aceste opere doar câte un premiu Oscar, decernat actorului Mark Rylance şi compozitorului Ennio Morricone. În filmul lui Spielberg, Tom Hanks joacă rolul avocatului deturnat de la afacerile de asigurări la apărarea personajelor incomode, precum spionul rus Abel (Mark Rylance) sau pilotul capturat de ruşi Garry Powers. Aici, Mark Rylance face într-adevăr un rol de referință, economic până la ariditate, capabil să descopere profesionalismul unei meserii ingrate, cu premii traduse doar în gramele de plumb ale gloanțelor ce vor pune capăt existenței celebrului spion Rudolf Abel.
Ennio Morricone a ajuns la 87 de ani cel mai vârstnic deținător de Oscar, deşi isprăvile sale anterioare l-ar fi recomandat mai demult juriului Oscarurilor (cu circa 6500 de membri). Compozitor care a lucrat cu Pasolini şi Bertolucci, cu Gilo Pontecorvo (Bătălia pentru Alger) şi Sergio Leone, cu o filmografie impresionantă (peste o sută de titluri), il maestro, care alături de Nino Rotta şi Henri Mancini a revoluționat componenta muzicală a filmelor europene, Ennio Morricone este, în sfârşit, recompensat pentru o operă, dacă nu revoluționară, cel puțin greu de uitat. Mai bine mai târziu, decât post-mortem...
Filmul lui Tarantino, Cei opt odioşi, adună vânători de recompense, mafioți şi gangsteri avant la lettre, configurând liniile şi personajele istoriei ca o imensă farsă, ca o fabulă cu multiple morale şi pretinse adevăruri. Odioşii lui Tarantino nu sunt prea departe de eroii westernurilor spaghetti, ilustrate cu atâta dezinvoltură europeană de Sergio Leone sau Sergio Corbucci. Nostalgia westernului, fie el în formatul clasic, vezi Ford sau Hawks, fie în formatul mai modern prin construcție, morală sau finalitate, vezi, mai ales, Clint Eastwood, dar şi cineaştii niponi, pare a fi atributul major al celui mai recent Tarantino, cineast mereu imprevizibil pentru neofiții filmului, dar uşor de lecturat de către cinefilii cu mii de ore petrecute în cinematografe.
Nu am comentat cel mai discutat film nominalizat, The Revenant, care i-a adus actorului Leonardo DiCaprio statueta mult visată, nu din cauzelor acuzelor de plagiat dintr-o operă de Andrei Tarkovski, absolut inutile şi deloc relevante. Autenticitatea dorită de autori nu este o calitate în sine, după cum nici Herzog, la vremea lui, n-a convins pe mulți cu al său Fitzcarraldo. De altfel, filmul lui Iñarritu n-a mai câştigat premii cu greutate, în afara celui de imagine conferit unui mare maestru al imaginii, Emmanuel Lubezki.
La finele lunii trecute, s-au decernat şi premiile Gopo, şi cele ale Uniunii Cineaştilor din România. Contestate de unii, chiar candidați la premii, lăudate de alții, cele două serii de evenimente sunt într-o nedorită concurență. Unificarea lor ar aduce multe plusuri în judecarea sine ira et studio a valorilor cinematografiei româneşti.
12 decenii de cinema în România
Data de 27 mai 1896 marchează prima prezență a cinematografului Lumière în țara noastră. Minunea secolului apare la Bucureşti la mai puțin de cinci luni de la celebra reprezentație de la Paris (28 decembrie 1895), de la Salonul Indian de la Grand Café pe Boulevard des Capucines nr. 14. La Bucureşti, evenimentul avea să se desfăşoare în clădirea ziarului L’Indépendance Roumaine (care se afla peste drum de Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei).
Printre primele filme-vederi proiectate s-au numărat Ieşirea de la o slujbă religioasă din catedrala Notre-Dame des Victoires, Un dineu, Lecția de biciclete, Grădina Botanică, Dejun pe iarbă, Piața Operei din Paris, Pe lac, La băi de mare, Un bufet. Din păcate, proiecția s-a oprit din cauza unui defecțiuni la generatorul electric instalat la Teatrul Național (aflat vizavi) tocmai când începuse piesa forte a reprezentației, Sosirea trenului în Gara La Ciotat. Cronicarul monden al ziarului L’Indépendance Roumaine, care semna Claymoor, şi nu era altcineva decât nepotul marelui boier Ienăchiță Văcărescu, şi fiu al lui Iancu Văcărescu, Mihail Văcărescu nota în coloanele ziarului gazdă al celebrului eveniment: Această invenție a fotografiei vivante este foarte gingaşă şi cere îngrijiri minuțioase. Totul este şi trebuie calculat cu precizie şi dacă îi lipseşte chiar şi un fleac, spectacolul este complet compromis... De altfel, cinematograful încă nu este perfecționat nici chiar la Paris. Pregătirea proiecției este foarte complicată şi trepidațiile aparatului persistă. Deocamdată nu s-a găsit mijlocul de a porni direct vederile şi de a împiedica oscilațiile imaginii care, dacă spectacolul durează mult, obosesc vederea. În pofida unor atari defecte, spectacolul interesează şi îți face plăcere să-l vezi, conchide titularul carnetuilui monden al ziarului.
La 28 mai va avea loc al doilea spectacol de imagini vivante, când celebra Sosire a trenului în gară nu va mai fi ratată. Titularul carnetului high life va nota a doua zi: De această dată, reuşita a fost completă şi toate imaginile s-au văzut impecabil. Multe dintre persoanele prezente au rămas şi la spectacolul următor. La intrare, lumea se înghesuia şi vocifera, era o nebunie să procuri un bilet de intrare. După 1 iunie, pentru a menține interesul publicului pentru spectacolele de cinematograf programul este înnoit cu Cancanul de la Moulin Rouge, Vederi din Italia, Un cabinet particular, Biciclista, Pe malurile Marnei. Mişu Văcărescu, alias Claymoor, va nota în numerele următoare ale ziarului L’Indépendance Roumaine (proprietatea familiei Lahovary) cinematograful a intrat categoric în grațiile publicului bucureştean. La cererea generală, şedințele de cinematograf, care trebuiau încheiate astăzi, vor continua până duminica viitoare, cu câte patru serii pe seară, între orele 21 şi 22,30.
Cinematograful fraților Lumière a fost adus la Bucureşti şi datorită bunelor oficii ale celebrului (în epocă) impresar Schurman, care adusese în România mari stele ale timpului ca Adelina Patti sau Eleonora Duse. Dacă la spectacolele de cinematograf asistau în saloanele ziarului reprezentanții aristocrației bucureştene, peste puțin timp cinematograful va invada şi grădinile de vară, unde publicitatea epocii era extrem de atractivă pentru lumea cu mai puțini bani. Iată un exemplu: Parcul Bazilescu, str. Doamnei 10, ziua, seara şi chiar în timpul reprezentațiilor, preț unic 30 de bani halba, 20 de bani țapul. Cinematograf, comedii şi şansonete, mâncăruri calde şi reci, patricieni şi mititei. Intrarea liberă. Cel care a fost implicat în organizarea primelor proiecții cinematorgafice din România, operatorul lui Louis şi Auguste Lumière, Paul Meniu, va fi şi autorul primelor vederi româneşti, care vor fi proiectate un an mai târziu pentru publicul din România.
*
Şi, dacă este mai, mai este şi Cannes (11-22.05), unde, în secțiunea competitivă principală avem bucuria selecției a doi importanți regizori români – Cristian Mungiu şi Cristi Puiu. Printre cele 20 de pelicule selecționate pentru importanta secțiune competitivă se numără filmele Bacalaureat de Cristian Mungiu, o coproducție România-Franța-Belgia, precum şi Sierra Nevada, regia Cristi Puiu, coproducție România-Franța-Bosnia Herțegovina-Croația-Macedonia.
Filmul lui Mungiu evocă viața unui doctor dintr-un orăşel de provincie care trebuie să hotărască cea mai bună cale de afirmare pentru fiul său. Din distribuție fac parte Adrian Titieni şi Maria Drăguş (actriță germană de origine română, care a debutat în Panglica albă, semnat de Michael Haneke în 2009, laureat cu Palme d’Or).
Dar iată şi câțiva dintre finaliştii de la Cannes – Pedro Almodóvar cu Julieta, frații Luc şi Jean-Pierre Dardenne cu Fata necunoscută, Jim Jarmusch cu Paterson, Sean Penn cu Ultima figură, Olivier Assayas cu Personal Shopper, Nicole Garcia cu Mal des pierres, Bruno Dumont cu Ma Loute, Ken Loach cu I, Daniel Blake. Sunt însă sigur că luna următoare vă voi anunța, tardiv, normal, un succes al filmului românesc la Cannes. De ce? Fiindcă la Cannes mai avem trei autori, candidați la glorie. Şi anume, la secțiunea Un certain regard, Bogdan Mirică, debutant în lungmetrajul de ficțiune, propune un thriller, Câinii, cu Vlad Ivanov, Dragoş Bucur şi Gheorghe Visu, cu o premieră românească anunțată pentru toamna acestui an. Al patrulea film românesc este înscris la categoria scurt-metraje şi se intitulează 4,15 PM-Sfârşitul lumii, semnat de Cătălin Rotaru şi Gabi Virginia Sarga. Cel de-al cincelea film românesc prezent la Cannes, în acest an, este Toate fluviile curg în mare de Alexandru Badea, înscris la secțiunea Cinéfondation.