Nina, de la Cehov la Matei Vişniec

Cititorul naiv şi curat la suflet, adică cel care îşi începe această carieră de copil, ori cel care reuşeşte să rămână copil şi în toiul altor vârste, se întreabă uneori, atunci când romanul se termină, ce se întâmplă, oare, cu eroii de care se ataşase, după ce ultima pagină fusese parcursă şi autorul hotărâse să nu mai precizeze nimic despre eroii săi. Caragiale îi ironizează pe acei autori care, în finalul cărții lor, sau nuvelei, sau piesei de teatru (Marele I. L. nu specifică despre ce opere este vorba), rezumă viața viitoare a personajelor lor până la alte generații. Amintiți-vă finalul de la Două loturi…Dacă te uiți mai bine la literatura pe care o citea el, chiar afli de cine este vorba: nici mai mult nici mai puțin decât de marele Flaubert, cu capodopera sa, Doamna Bovary, unde, după finalul ca să zic aşa literar, urmează detalierea biografiilor celor doi supraviețuitori ai eroinei, soțul său şi fiica sa.
Or, Cehov îşi lasă personajele în suspensie, păstrând pentru uzul curiozității cititorilor/spectatorilor săi numai secvențele alese din viața acestora, nu mai ştim ce se întâmplă cu Nina, din Pescăruşul, după ce fuge de-acasă şi devine actriță direct ratată, de fapt după ce revine ca o cometă, după doi ani de peregrinări, pentru a dispărea definitiv, nu mai ştim ce se întâmplă nici cu Livada de vişini după ce intră în domeniul imobiliar, nu mai ştim nici multe altele despre mulți alții. Ei, bine, cu satisfacerea acestei curiozități, deloc estetice, despre soarta Ninei şi a celor doi bărbați principali din viața sa după ce cortina a căzut peste Pescăruşul, se însărcinează Matei Vişniec, dramaturg care a mai abordat Maşinăria Cehov şi altădată.
Piesa care s-a jucat la Teatrul de Comedie, în sala Studio, se intitulează Nina sau despre frumusețea pescăruşilor împăiați. Pescăruşul împăiat îl veghează pe Kostea, Treplev, tânărul îndrăgostit de Nina Zarecinaia care se sinucide în finalul piesei originale. E drept, în cazul său, Cehov dăduse verdictul, iar Vişniec l-a schimbat. Dar despre Trigorin, cel cu care Nina fuge şi pentru care, deci, îl părăseşte pe Kostea, ca şi despre Nina însăşi, puteam rămâne cu îndoieli după lectura piesei cehoviene. Şi aici Matei Vişniec mai schimbă ceva: din piesa originală, aflăm că Trigorin a părăsit-o pe Nina după doi ani, iar în cea de acum Nina mărturiseşte că acela a ținut-o pe lângă el douăzeci de ani, având, fireşte, între timp, o mulțime de alte aventuri. După douăzeci de ani, Nina revine la Kostea, care este înviat din morți (Vişniec ne informează că acesta a încercat să se sinucidă de două ori, ratându-şi ținta de fiecare dată), putând fi astfel accesat de marea sa iubire din tinerețe, atunci când aceasta nu-şi mai poate suporta viața mizerabilă dusă prin orăşele de provincie ruseşti, în teatre de mâna a zecea, făcând roluri nu mai breze decât teatrele. În felul acesta, Treplev devine cumva un țărm salvator, căruia femeia i se înfățişează întâi nesigură, cu o sensibilitate vinovată, care se menține până în momentul când Kostea îi răspunde că da, o mai iubeşte, iar atunci ea începe, treptat, să se cam impună. Cum era de aşteptat, pe neaşteptate (sic) apare şi Trigorin, care-i aduce geamantanul cu lucruri mici şi mari, căci ea fugise, de data asta de la el, pe nepusă masă, doar cu ce avea pe ea, în toiul unui viscol care părea că-i va izola pe cei doi îndrăgostiți regăsiți de restul lumii. Şi nu s-a întâmplat aşa, pentru că Trigorin, pe lângă faptul că o răneşte pe Nina cu apariția sa, aducându-i aminte toată nefericirea pe care i-a provocat-o, vine şi cu ştiri din lumea largă, adică, în Rusia, de la Moscova şi Sankt Petersburg, unde a început revoluția, unde soldații dezertori de pe front pradă şi jefuiesc, unde se alcătuiesc primele soviete – suntem încă la revoluția din februarie, abia dacă urmează să abdice țarul – ceea ce îl înspăimântă pe Trigorin, nu şi pe cei doi, exasperați de apariția sa, astfel încât ei se declară partizanii revoluției, ai lui Marx şi ai lui Lenin (colții lui Stalin nu se vedeau încă), dar se potolesc repede. Şi, pentru a completa viziunea parodică sub care este înfățişat elanul lor revoluținar, apare şi soldatul mort şi înghețat, în realitate un manechin, la uşa lor, iar Trigorin le poate striga în față: priviți revoluția, asta e revoluția. Şi din nou, Matei Vişniec ne lasă asupra setei noastre, după ce ne distrase cu viața în trei, fireşte nu à la française, Nina refuzând să-i mai vorbească lui Trigorin, doar Treplev intermediază între ei, dar şi cu spaima celui dintâi, care se bagă la un moment dat chiar în pat cu cei doi îndrăgostiți regăsiți, spre hazul spectatorilor.
Matei Vişniec a ştiut să dozeze efectele dramatice şi pe cele comice, iar spectacolul, regizat de Alexandru Maftei, artist venit dinspre cinema, le accentuează cu artă, dar şi datorită interpretărilor admirabile ale Mihaelei Teleoacă, o Nină matură, trecută prin multe, sensibilă la lucruri care altădată nu ar fi atins-o, a lui Gheorghe Visu, un Trigorin obosit şi nesigur pe sine, dar la fel de blazat, scârbit de lume şi de el însuşi, cu meseria lui de prozator de succes cu tot, şi nu în ultimul rând datorită lui Lucian Pavel, într-un Treplev, matur şi el acum, poate altfel decât şi l-ar fi reprezentat Cehov, poate la fel, oarecum depăşit de situații, pe alocuri absent, în orice caz surprins de apariția bruscă şi neaşteptată a iubirii vieții sale, pe care o considera pierdută. Într-un decor semnificând profesia celor doi bărbați, scriitorul consacrat şi blazat şi cel în curs de afirmare, căruia, putem să ne imaginăm mai departe, revoluția îi va schimba destinul, încă o dată, într-un decor cu o platformă de cărți pe care calcă cele trei personaje în anumite momente ale acțiunii, spectacolul este de efect şi place, mai ales că, în final, te mai poți întreba o dată: ei, şi acum, după ce o să ajungă aici şi revoluția, ce-o să mai fie? Vişniec a deschis cutia Pandorei, tot el ar trebui să o închidă, dar cum?