Breviar editorial
Eugenia Ţarălungă
Cinci cărți noi
Articol publicat în ediția Viața Românească 5/2016
Enigma, de Emil Lungeanu, col. Opera Omnia. Romanul de azi, Editura TipoMoldova, 2015, 380p.
Putea fi un liniar (dar incitant şi dens) roman polițist ori o enciclopedie, tot liniară, a blestemelor, enigmelor, misterelor. Sau misteriilor, mai degrabă. Putea fi o incursiune în jurnalul criminalistului Al. Struba [ACOPERIŞURILE ORAŞULUI] şi atât. Autorul a ales însă altceva. Ori a fost predestinat să scrie această carte, exact aşa cum a scris-o? Aşa i-a fost scris? Cine/ce scrie oare? Cine-l scrie pe scriitor, cu viață şi operă incluse? Când anume contextul devine brusc cauză determinantă, când anume căderea se substituie zborului – şi de ce? De… defenestrare, de aia. De la etajul opt. După trei sinucideri care seamănă ca trei picături de apă, ziarele titrează: „Garsoniera ucigaşă”. Nu cumva cineva profită de un context malefic şi răzbună, peste ani şi ani, un viol abominabil?!
Opt şi albastru, două simboluri ale infinitului, devin fatale: „Afurisenia «să poarte mă-sa albastru» nu era o insultă, ci un blestem armenesc de-al femeilor aruncat uneori la mînie mare”, spune Papazian, preşedintele asociației locatarilor din blocul Y-O-Z. Iar vocabula ALBASTRU e o hidră cu nenumărate capete – 8 sau 88, deja s-a pierdut şirul: Al. Struba, Rut Balaş, B. Lăstaru, Al. B. Țăruş-„Inorogul”, Aba Ştrul, Ralu Sbat (victimă a acelui viol care poate marca începutul seriei de evenimente).
În deschiderea cărții, Emil Lungeanu (n. 1958, Bucureşti) ne avertizase: „Acesta e un roman asimptotic. Istoria scrierii lui tinde la nesfîrşit să-l înceapă, în vreme ce povestea propriu-zisă tinde la nesfîrşit să-l termine. Astfel, enigma biografică din culisele cărții şi enigma diegetică din scena ei rămîn deopotrivă să-şi aştepte perpetuu dezlegarea de la cititor”.
Geomanți, criptograme, blesteme biblice, radiestezie, coincidențe, „tipar malefic”, predestinare, „manopere dolosive”, o „reparație talionică”, „înscrierea a trei generații consîngene în algebra morții”, „tanatografia” care ia locul biografiei, rune, Lakhovski, Sefer Yețirah şi Kabbala, Lossky – pe de o parte. Pe de altă parte, într-o rafinată alternanță de registre, „scrisul este o ocnă” (Rebreanu), Flora lui Rembrandt şi alte tablouri blestemate, cu blestemul la purtător, ce par să dinamiteze orice fărâmă de explicație logică.
Mult umor, enigmatice morți celebre aproape exhaustiv documentate şi concis schițate, un viol terifiant, terminat prin moartea victimei, câteva poveşti de dragoste, mai mult sau mai puțin autobiografice, ce s-ar fi vrut a fi unice, eterne, vindecătoare, compensatorii cu asupra de măsură: Emma, Francesca. E, F – o fărâmă holografică a alfabetului scriptural (de după Iustina).
Scrisul ucide. Arta contaminează realitatea. Scriitorul este deopotrivă victimă şi criminalist. Şi, invers: Scrisul te ține în viață. Până când „cuvintele se terminară”. Doar povestea continuă. Ca şi viața. Ca şi tinderea spre un Parnas în care ne avem, fatalmente, stăpânii: „De cînd cu noua eră a bunăstării, a telefoanelor mobile cumpărate la kilogram şi a hergheliilor de cai-putere năvălite pe străzi, viața a devenit boala cu cea mai ridicată rată a mortalității. Ce binecuvîntare, totuşi, această singurătate a scrisului, că despărțindu-te de lume te face astfel pregătit tot timpul să înfrunți atîtea pierderi: pereat mundum! Ce m-aş fi făcut fără ea? Singurătatea scrisului este la fel ca a lui Dumnezeu, care va fi creat lumea fiindcă murea de urît. Dar pe el, cine să-l fi creat? Are Bertrand Russell cîteva geniale paradoxuri, între care unul zis al bărbierului: «Singurul bărbier din sat îi rade pe toți bărbații care nu se rad singuri. Pe bărbier deci, cine-l rade?» Vasăzică, dacă nu s-ar rade singur, atunci s-ar include el însuşi în propria clientelă, nefiind alt bărbier în sat, şi ar însemna deci că totuşi se rade. Dar dacă se rade, ipso facto s-ar include, iarăşi, în clientelă! Ei bine, înlocuieşte-l acum pe singurul bărbier cu singurul Creator (care-i «creează pe toți cei ce nu se pot crea singuri») şi întreabă-te cine îl creează pe el... Ce extraordinară singurătate, ce mai pedeapsă de neîndurat trebuie să fi fost aceea, încît să te silească să te laşi înjugat la oiştea Creației! Dar cine îl pedepsise să fie atît de singur şi de nimeni cunoscut? De a cui mînă îi fusese scris să fie aşa?...”.
Herina, de Marian Ilea, Editura Cartea Românească, 2016, 156 p.
Cât de liniştită, de tipică sau de arhetipală poate fi viața unui teritoriu aflat la întretăierea unor drumuri comerciale, în momente premergătoare unor schimbări dramatice la nivelul întregii Europe? Chiar şi cu poveşti despre strigoi, cu pricolici, cu zâne pâlpâitoare şi cu sfaturi de la Michliduță („făptura cu sită roşie pe cap”), cât de liniştit poate fi traiul într-un orăşel de munte aflat destul de aproape de mai multe granițe, de mai multe izvoare de râuri, cum ar fi Tisa şi Prutul? Este!, ca timp perceput auctorial ca fiind al listelor de delicii, al cărților poştale, al povestioarelor despre violoncelişti, contese, femei uşoare sau mici meseriaşi (perier, cărămidar, dogar, pălărier, postăvar, franzelar, berar, birtaş, cofetar) – şi nu al verbelor şi a cifrelor în dinamică halucinantă („Munții Herinei brăzdați de şanțuri săpate cu lopeți militare. Cazarma a avut inițial unsprezece cai de călărie, şaptesprezece animale de povară, optsprezece cai de tracțiune şi doi subofițeri la grajduri, care aveau în subordine doi caporali şi unsprezece soldați. După un an erau treizeci de cai de călărie, nouăzeci de animale de povară şi o sută unsprezece cai de tracțiune cu toate dotările”). Este!, de vreme ce, în lunga perioadă de acalmie habsburgică, patronul oraşului, Sf. Honoriu, ocrotitorul breslei cofetarilor şi patiserilor, le netezeşte din plin herinienilor şi cofeturilor lor drumurile spre Lemberg, Hust, Debrecen, Turnapol, Lipce, Viena, Dresda, Budapesta şi Leipzig.
Dacă în Hotel Universal, romanul Simonei Sora, vorbim despre întâmplările care îşi întretaie istoriile, ademenirile şi consecințele în centrul unei capitale (fie aceasta şi Bucureşti), aici avem în schimb de-a face cu un limes al Imperiului Austro-Ungar, o zonă ex-centrică pe care, într-un moment unic al istoriei central-europene, România ar fi putut să o integreze, dar a preferat, în schimb, nişte zăcăminte de sare dintr-o ocnă: „Da, alte vremuri, alte obiceiuri, acuma-i Ucraina, atunci era Cehoslovacia, apoi Uniunea Sovietică, înainte Austro-Ungaria. Ai nimănui şi-ai tuturor am fost şi suntem. De la Iaremcea la Hust. Asta e, domnule. Au vrut cehii să ne dea României, în o mie nouăsute optuşpe, pentru producția de sare a Ocnei preț de-un an. Românii au zis că n-au nevoie, că-şi păstrează frontiera asta naturală cu Tisa şi nu cu munții”.
Herina este – suntem avertizați – un spațiu imaginar. Marian Ilea (n. 1959, Baia-Mare) leagă de prezent istoria acestui topos prin intermediul unui caiet, tradus acum de un bătrân arhivar maghiar, care conține cronicile de la Herina. Se trece de la traiul tihnit, onorabil şi dichisit al Galiției spre un oraş polițienesc, apoi spre haos şi, mai târziu, spre „biruința rezerviştilor noştri”. De la eresuri, taine, răvaşe la zvonuri, rapoarte, declarații şi plângeri referitoare la comandantul Eugen Csaky („conştenciosul”). Cel care pare a intui oarecum rolul ordinii şi mersul subversiv al istoriei este numai informatorul poliției, Adalbert Uzdulski. El profețeşte în gol, în vreme ce preotul Lală Marcu, munteanca Osima Michl sau cartelul exclusivist al cofetarilor unguri, polonezi, evrei, cehi, ruteni (Leopold Biner, Emil Lacsi, Szilard Alfons şi Bercu Bernard), ba chiar şi Vitebsk, şeful Poliției, îşi îngăduie să îşi imagineze că timpul mai are răbdare, nesfârşită răbdare: „V-am rugat de nenumărate ori, domnule Comisar de poliție, să aveți încredere. Lui Adalbert Uzdulski nu i-a fost dat să cunoască minciuna. Poate doar exagerarea când pericolul e mare. Mai bine să te păzeşti temeinic, domnule Comisar de poliție, şi să nu ți se întâmple nimic, decât să te atace tâlharii şi să-ți golească avutul. În Herina lumea vorbeşte mult şi urât despre femeia Michl din munte. Că face şi desface cu mătrăguna. Că a adus pe sus oameni în lanțuri din puşcării şi că aceia s-au izbit de copaci din cauză că nu a calculat bine înălțimea. Şesul, domnule Comisar de poliție, nu e ca muntele. Că strigau învinețiții: Apă! Apă! Apă! De se auzea până în casele mejdaşilor orăşeneşti. Şi preotul Lală Marcu s-a aflat într-o întrecere cu femeia Michl. S-a pus pe citit pravile pentru a stopa tâlharii şi tâlhăriile. Care s-au rărit, domnule Comisar de poliție, din pricină de spaimă, mama înțelepciunii. Vai ! Scade astfel rolul nostru în Herina ! Dacă apare un hoț dintr-o localitate ca Hust-ul şi acela comite o fărădelege cu banda lui, lumea aleargă la femeia Michl ori la preotul Lală Marcu şi nu mai vine la Comisariatul de poliție. Nu e bine ca unul ori alta să-şi însuşească rolul şi atribuțiile Comisariatului de poliție (…). În Herina nu avem temnițe ca-n Lemberg. Acolo sunt toate locurile ocupate. Acolo se curăță, în mod legal, oraşul, de toate pericolele care umblă prin oameni”. Până când vine Războiul cel mare. Şi pericolul începe să umble, spre oameni, prin politica la nivel mare.
Cutia poştală a cerului, de Maria Postu, eLiteratura, 2013, 110 p.
Undeva, Maria Postu (n. 1960, Izvoarele, jud. Teleorman) spune: „sunt doldora de replici ca un regizor/ la trei filme în paralel,/ unul istoric, altul thriller şi un SF”. Însă androizii ce suntem nu au, de fapt, decât o singură variantă de final, de vreme ce şi-au pierdut chipul („dacă ai întinde brațul ai putea scoate din adâncuri/ însingurate chipuri de sub valuri/ în aşteptare”): „când se-ntuneca ei se închideau în scoicile de oțel/ pregătite din vreme pregătite din vreme/se făceau una cu cerul de oțel cu pământul de oțel/ iarba se ascundea cu un clik mecanic în pământ/ frunzele deveneau muguri încremeniți de spaimă/ coborau încet strat cu strat până ajungeau/ să stea de vorbă cu strămoşii bucuroşi de oaspeți/ ce mai e pe la voi se întrebau în şoaptă/ ultimul uita să păstreze un fir de lumină câteodată/ aşa îi găseau supraviețuitorii în mileniul următor/ cu degetele înțepenite scrijelind pereții scoicii/ se mai distinge câte un cuvânt cei norocoşi îl traduc/ în serpentine line pe care alunecă turişti poligloți/ târând dicționare fragede ca nişte lectici în care/ acoperit de văluri se mai ascunde poemul”.
Portul ilegal de poem transformă scenariul într-unul cu final dinainte pecetluit şi singurele refugii sunt cele adresate către „cutia poştală a cerului”: „să uiți titlul cărții şi pagina în care te poți face nevăzută,/ să uiți să răspunzi când eşti întrebată cine eşti,/ cine locuieşte în tine fără forme legale/ ar fi atât de uşor să te pierzi.// ți s-ar trimite un avocat stagiar din oficiu în costum/ şi înarmat cu un cod civil uriaş ale cărui coperți sclipesc/ ca un revolver în vitrina magazinului de arme/ care ar pleda vinovat de uitare/ l-ai văzut prin vitrină cum pândea ocazia/ prin care ar putea deveni celebru transformându-se/ în apărătorul domnului K/ l-ai văzut cum nu putea rata să devină avocat pledant/ închiriat cu cifre cu multe zerouri de marile case de avocatură/ de pe calea victoriei/ şi i-ai sărit în brațe spărgând vitrina cu pledoaria gata pregătită/ pe care a înghițit-o pe nemestecate/ şi atunci ai fi foarte sigură/ că e atât de uşor să te pierzi”.
Memoria lui Femios (III). Ielele şi elegiile lui Terian, de Sterian Vicol, Editura Junimea, 2015, 130 p.
Râpa Zbancului, ținutul mitic al copilăriei („Cine-a mai pomenit cheag de nisip/ în vârful stejarului tânăr din/ coasta prăvălită a Râpii Zbancului?/ Acolo, sus, o pasăre albăstruie/ lipeşte cu ciocul cuibul său,/ început de cântec, adaos la zidire”) dă poetului deopotrivă putere şi tristețe, memorie şi uitare. Îi este departe şi aproape. Adună, ca într-o poveste, toate ipostazele temporale ale stejarului într-una singură, de parcă spațiul are avea dimensiunea zero, iar curgerea timpului nu ar fi inconturnabilă, ba dimpotrivă: „Aproape, mai aproape, în altă fire/ leg lutul casei de cerul de departe,/ că intră-n noi cuvântul într-o amintire/ aproape şi alături chiar de ne desparte!// Aproape, o, cât de-aproape, cât,/ că fătul negăsit nici în fântână,/ poartă sfoară roşie la gât,/ ce-o fi fost şi ce-o să mai rămână!// Aproape şi departe, departe de aproape,/ e semnul sfânt din clopotul cel vechi,/ cum lemnul bărcii dezgropat de ape/ mai poartă umbra copiilor perechi!”.
În lirica lui Sterian Vicol (n. 1943, Țuscani, jud. Vaslui), Ioan Holban vede „o poetică a departelui, la fel de acroşantă pe cât este poezia Constanței Buzea, de pildă”.
în urna fixă a timpului, de Eliza Macadan, Editura EIKON, 2016, 70 p.
După debutul din 1994, publicat câțiva ani mai târziu şi în Italia, Eliza Macadan (n. 1967, Bacău) a început să apară după 2009 cu noi titluri, acesta fiind deja cel de-al şaselea în limba română, alte trei fiind tipărite în acelaşi interval pe meleaguri piemonteze ori, după caz, milaneze, în țara de adopție.
Disoluție, jelanie, solitudine. Uneori, între solitar şi solidar este diferență mai mică de o literă parcă: „războiul acesta îşi îngroapă/ toate cadavrele la mine în cap/ când nu mai găseşte loc liber/ le împinge spre inimă/ unele aproape calde cu sângele picurând/ laolaltă cu-al meu de la aortă/ pe un drum scurt către nimic/ eu stau copleşită de-atâtea leşuri/ în genunchi mai întâi/ cu fața-n țărână apoi/ şi rog curcubeul să-mi schimbe nu sexul/ ci specia”. Dintr-o Italie aflată la distanță variabilă, în funcție de un factor inefabil, asemenea fulgului de nea („fulgul de nea visează/ la un pătrățel de ciocolată”), poeta Eliza Macadan fixează în memoria sa afectivă un contur individual sau colectiv, o durere pregnantă sau discretă: cei rămaşi neucişi mai aşteaptă/ în ghețurile Siberiei/ să se întoarcă acasă/ fulg de nea îşi aminteşte numai/ zăpezile ei moldoveneşti care cad/ cu cer cu tot/ fulg de nea în reverență/ cuprinde pământul în brațe/ şi i se topeşte inima de/ sarea din lacrimi”.
Putea fi un liniar (dar incitant şi dens) roman polițist ori o enciclopedie, tot liniară, a blestemelor, enigmelor, misterelor. Sau misteriilor, mai degrabă. Putea fi o incursiune în jurnalul criminalistului Al. Struba [ACOPERIŞURILE ORAŞULUI] şi atât. Autorul a ales însă altceva. Ori a fost predestinat să scrie această carte, exact aşa cum a scris-o? Aşa i-a fost scris? Cine/ce scrie oare? Cine-l scrie pe scriitor, cu viață şi operă incluse? Când anume contextul devine brusc cauză determinantă, când anume căderea se substituie zborului – şi de ce? De… defenestrare, de aia. De la etajul opt. După trei sinucideri care seamănă ca trei picături de apă, ziarele titrează: „Garsoniera ucigaşă”. Nu cumva cineva profită de un context malefic şi răzbună, peste ani şi ani, un viol abominabil?!
Opt şi albastru, două simboluri ale infinitului, devin fatale: „Afurisenia «să poarte mă-sa albastru» nu era o insultă, ci un blestem armenesc de-al femeilor aruncat uneori la mînie mare”, spune Papazian, preşedintele asociației locatarilor din blocul Y-O-Z. Iar vocabula ALBASTRU e o hidră cu nenumărate capete – 8 sau 88, deja s-a pierdut şirul: Al. Struba, Rut Balaş, B. Lăstaru, Al. B. Țăruş-„Inorogul”, Aba Ştrul, Ralu Sbat (victimă a acelui viol care poate marca începutul seriei de evenimente).
În deschiderea cărții, Emil Lungeanu (n. 1958, Bucureşti) ne avertizase: „Acesta e un roman asimptotic. Istoria scrierii lui tinde la nesfîrşit să-l înceapă, în vreme ce povestea propriu-zisă tinde la nesfîrşit să-l termine. Astfel, enigma biografică din culisele cărții şi enigma diegetică din scena ei rămîn deopotrivă să-şi aştepte perpetuu dezlegarea de la cititor”.
Geomanți, criptograme, blesteme biblice, radiestezie, coincidențe, „tipar malefic”, predestinare, „manopere dolosive”, o „reparație talionică”, „înscrierea a trei generații consîngene în algebra morții”, „tanatografia” care ia locul biografiei, rune, Lakhovski, Sefer Yețirah şi Kabbala, Lossky – pe de o parte. Pe de altă parte, într-o rafinată alternanță de registre, „scrisul este o ocnă” (Rebreanu), Flora lui Rembrandt şi alte tablouri blestemate, cu blestemul la purtător, ce par să dinamiteze orice fărâmă de explicație logică.
Mult umor, enigmatice morți celebre aproape exhaustiv documentate şi concis schițate, un viol terifiant, terminat prin moartea victimei, câteva poveşti de dragoste, mai mult sau mai puțin autobiografice, ce s-ar fi vrut a fi unice, eterne, vindecătoare, compensatorii cu asupra de măsură: Emma, Francesca. E, F – o fărâmă holografică a alfabetului scriptural (de după Iustina).
Scrisul ucide. Arta contaminează realitatea. Scriitorul este deopotrivă victimă şi criminalist. Şi, invers: Scrisul te ține în viață. Până când „cuvintele se terminară”. Doar povestea continuă. Ca şi viața. Ca şi tinderea spre un Parnas în care ne avem, fatalmente, stăpânii: „De cînd cu noua eră a bunăstării, a telefoanelor mobile cumpărate la kilogram şi a hergheliilor de cai-putere năvălite pe străzi, viața a devenit boala cu cea mai ridicată rată a mortalității. Ce binecuvîntare, totuşi, această singurătate a scrisului, că despărțindu-te de lume te face astfel pregătit tot timpul să înfrunți atîtea pierderi: pereat mundum! Ce m-aş fi făcut fără ea? Singurătatea scrisului este la fel ca a lui Dumnezeu, care va fi creat lumea fiindcă murea de urît. Dar pe el, cine să-l fi creat? Are Bertrand Russell cîteva geniale paradoxuri, între care unul zis al bărbierului: «Singurul bărbier din sat îi rade pe toți bărbații care nu se rad singuri. Pe bărbier deci, cine-l rade?» Vasăzică, dacă nu s-ar rade singur, atunci s-ar include el însuşi în propria clientelă, nefiind alt bărbier în sat, şi ar însemna deci că totuşi se rade. Dar dacă se rade, ipso facto s-ar include, iarăşi, în clientelă! Ei bine, înlocuieşte-l acum pe singurul bărbier cu singurul Creator (care-i «creează pe toți cei ce nu se pot crea singuri») şi întreabă-te cine îl creează pe el... Ce extraordinară singurătate, ce mai pedeapsă de neîndurat trebuie să fi fost aceea, încît să te silească să te laşi înjugat la oiştea Creației! Dar cine îl pedepsise să fie atît de singur şi de nimeni cunoscut? De a cui mînă îi fusese scris să fie aşa?...”.
Herina, de Marian Ilea, Editura Cartea Românească, 2016, 156 p.
Cât de liniştită, de tipică sau de arhetipală poate fi viața unui teritoriu aflat la întretăierea unor drumuri comerciale, în momente premergătoare unor schimbări dramatice la nivelul întregii Europe? Chiar şi cu poveşti despre strigoi, cu pricolici, cu zâne pâlpâitoare şi cu sfaturi de la Michliduță („făptura cu sită roşie pe cap”), cât de liniştit poate fi traiul într-un orăşel de munte aflat destul de aproape de mai multe granițe, de mai multe izvoare de râuri, cum ar fi Tisa şi Prutul? Este!, ca timp perceput auctorial ca fiind al listelor de delicii, al cărților poştale, al povestioarelor despre violoncelişti, contese, femei uşoare sau mici meseriaşi (perier, cărămidar, dogar, pălărier, postăvar, franzelar, berar, birtaş, cofetar) – şi nu al verbelor şi a cifrelor în dinamică halucinantă („Munții Herinei brăzdați de şanțuri săpate cu lopeți militare. Cazarma a avut inițial unsprezece cai de călărie, şaptesprezece animale de povară, optsprezece cai de tracțiune şi doi subofițeri la grajduri, care aveau în subordine doi caporali şi unsprezece soldați. După un an erau treizeci de cai de călărie, nouăzeci de animale de povară şi o sută unsprezece cai de tracțiune cu toate dotările”). Este!, de vreme ce, în lunga perioadă de acalmie habsburgică, patronul oraşului, Sf. Honoriu, ocrotitorul breslei cofetarilor şi patiserilor, le netezeşte din plin herinienilor şi cofeturilor lor drumurile spre Lemberg, Hust, Debrecen, Turnapol, Lipce, Viena, Dresda, Budapesta şi Leipzig.
Dacă în Hotel Universal, romanul Simonei Sora, vorbim despre întâmplările care îşi întretaie istoriile, ademenirile şi consecințele în centrul unei capitale (fie aceasta şi Bucureşti), aici avem în schimb de-a face cu un limes al Imperiului Austro-Ungar, o zonă ex-centrică pe care, într-un moment unic al istoriei central-europene, România ar fi putut să o integreze, dar a preferat, în schimb, nişte zăcăminte de sare dintr-o ocnă: „Da, alte vremuri, alte obiceiuri, acuma-i Ucraina, atunci era Cehoslovacia, apoi Uniunea Sovietică, înainte Austro-Ungaria. Ai nimănui şi-ai tuturor am fost şi suntem. De la Iaremcea la Hust. Asta e, domnule. Au vrut cehii să ne dea României, în o mie nouăsute optuşpe, pentru producția de sare a Ocnei preț de-un an. Românii au zis că n-au nevoie, că-şi păstrează frontiera asta naturală cu Tisa şi nu cu munții”.
Herina este – suntem avertizați – un spațiu imaginar. Marian Ilea (n. 1959, Baia-Mare) leagă de prezent istoria acestui topos prin intermediul unui caiet, tradus acum de un bătrân arhivar maghiar, care conține cronicile de la Herina. Se trece de la traiul tihnit, onorabil şi dichisit al Galiției spre un oraş polițienesc, apoi spre haos şi, mai târziu, spre „biruința rezerviştilor noştri”. De la eresuri, taine, răvaşe la zvonuri, rapoarte, declarații şi plângeri referitoare la comandantul Eugen Csaky („conştenciosul”). Cel care pare a intui oarecum rolul ordinii şi mersul subversiv al istoriei este numai informatorul poliției, Adalbert Uzdulski. El profețeşte în gol, în vreme ce preotul Lală Marcu, munteanca Osima Michl sau cartelul exclusivist al cofetarilor unguri, polonezi, evrei, cehi, ruteni (Leopold Biner, Emil Lacsi, Szilard Alfons şi Bercu Bernard), ba chiar şi Vitebsk, şeful Poliției, îşi îngăduie să îşi imagineze că timpul mai are răbdare, nesfârşită răbdare: „V-am rugat de nenumărate ori, domnule Comisar de poliție, să aveți încredere. Lui Adalbert Uzdulski nu i-a fost dat să cunoască minciuna. Poate doar exagerarea când pericolul e mare. Mai bine să te păzeşti temeinic, domnule Comisar de poliție, şi să nu ți se întâmple nimic, decât să te atace tâlharii şi să-ți golească avutul. În Herina lumea vorbeşte mult şi urât despre femeia Michl din munte. Că face şi desface cu mătrăguna. Că a adus pe sus oameni în lanțuri din puşcării şi că aceia s-au izbit de copaci din cauză că nu a calculat bine înălțimea. Şesul, domnule Comisar de poliție, nu e ca muntele. Că strigau învinețiții: Apă! Apă! Apă! De se auzea până în casele mejdaşilor orăşeneşti. Şi preotul Lală Marcu s-a aflat într-o întrecere cu femeia Michl. S-a pus pe citit pravile pentru a stopa tâlharii şi tâlhăriile. Care s-au rărit, domnule Comisar de poliție, din pricină de spaimă, mama înțelepciunii. Vai ! Scade astfel rolul nostru în Herina ! Dacă apare un hoț dintr-o localitate ca Hust-ul şi acela comite o fărădelege cu banda lui, lumea aleargă la femeia Michl ori la preotul Lală Marcu şi nu mai vine la Comisariatul de poliție. Nu e bine ca unul ori alta să-şi însuşească rolul şi atribuțiile Comisariatului de poliție (…). În Herina nu avem temnițe ca-n Lemberg. Acolo sunt toate locurile ocupate. Acolo se curăță, în mod legal, oraşul, de toate pericolele care umblă prin oameni”. Până când vine Războiul cel mare. Şi pericolul începe să umble, spre oameni, prin politica la nivel mare.
Cutia poştală a cerului, de Maria Postu, eLiteratura, 2013, 110 p.
Undeva, Maria Postu (n. 1960, Izvoarele, jud. Teleorman) spune: „sunt doldora de replici ca un regizor/ la trei filme în paralel,/ unul istoric, altul thriller şi un SF”. Însă androizii ce suntem nu au, de fapt, decât o singură variantă de final, de vreme ce şi-au pierdut chipul („dacă ai întinde brațul ai putea scoate din adâncuri/ însingurate chipuri de sub valuri/ în aşteptare”): „când se-ntuneca ei se închideau în scoicile de oțel/ pregătite din vreme pregătite din vreme/se făceau una cu cerul de oțel cu pământul de oțel/ iarba se ascundea cu un clik mecanic în pământ/ frunzele deveneau muguri încremeniți de spaimă/ coborau încet strat cu strat până ajungeau/ să stea de vorbă cu strămoşii bucuroşi de oaspeți/ ce mai e pe la voi se întrebau în şoaptă/ ultimul uita să păstreze un fir de lumină câteodată/ aşa îi găseau supraviețuitorii în mileniul următor/ cu degetele înțepenite scrijelind pereții scoicii/ se mai distinge câte un cuvânt cei norocoşi îl traduc/ în serpentine line pe care alunecă turişti poligloți/ târând dicționare fragede ca nişte lectici în care/ acoperit de văluri se mai ascunde poemul”.
Portul ilegal de poem transformă scenariul într-unul cu final dinainte pecetluit şi singurele refugii sunt cele adresate către „cutia poştală a cerului”: „să uiți titlul cărții şi pagina în care te poți face nevăzută,/ să uiți să răspunzi când eşti întrebată cine eşti,/ cine locuieşte în tine fără forme legale/ ar fi atât de uşor să te pierzi.// ți s-ar trimite un avocat stagiar din oficiu în costum/ şi înarmat cu un cod civil uriaş ale cărui coperți sclipesc/ ca un revolver în vitrina magazinului de arme/ care ar pleda vinovat de uitare/ l-ai văzut prin vitrină cum pândea ocazia/ prin care ar putea deveni celebru transformându-se/ în apărătorul domnului K/ l-ai văzut cum nu putea rata să devină avocat pledant/ închiriat cu cifre cu multe zerouri de marile case de avocatură/ de pe calea victoriei/ şi i-ai sărit în brațe spărgând vitrina cu pledoaria gata pregătită/ pe care a înghițit-o pe nemestecate/ şi atunci ai fi foarte sigură/ că e atât de uşor să te pierzi”.
Memoria lui Femios (III). Ielele şi elegiile lui Terian, de Sterian Vicol, Editura Junimea, 2015, 130 p.
Râpa Zbancului, ținutul mitic al copilăriei („Cine-a mai pomenit cheag de nisip/ în vârful stejarului tânăr din/ coasta prăvălită a Râpii Zbancului?/ Acolo, sus, o pasăre albăstruie/ lipeşte cu ciocul cuibul său,/ început de cântec, adaos la zidire”) dă poetului deopotrivă putere şi tristețe, memorie şi uitare. Îi este departe şi aproape. Adună, ca într-o poveste, toate ipostazele temporale ale stejarului într-una singură, de parcă spațiul are avea dimensiunea zero, iar curgerea timpului nu ar fi inconturnabilă, ba dimpotrivă: „Aproape, mai aproape, în altă fire/ leg lutul casei de cerul de departe,/ că intră-n noi cuvântul într-o amintire/ aproape şi alături chiar de ne desparte!// Aproape, o, cât de-aproape, cât,/ că fătul negăsit nici în fântână,/ poartă sfoară roşie la gât,/ ce-o fi fost şi ce-o să mai rămână!// Aproape şi departe, departe de aproape,/ e semnul sfânt din clopotul cel vechi,/ cum lemnul bărcii dezgropat de ape/ mai poartă umbra copiilor perechi!”.
În lirica lui Sterian Vicol (n. 1943, Țuscani, jud. Vaslui), Ioan Holban vede „o poetică a departelui, la fel de acroşantă pe cât este poezia Constanței Buzea, de pildă”.
în urna fixă a timpului, de Eliza Macadan, Editura EIKON, 2016, 70 p.
După debutul din 1994, publicat câțiva ani mai târziu şi în Italia, Eliza Macadan (n. 1967, Bacău) a început să apară după 2009 cu noi titluri, acesta fiind deja cel de-al şaselea în limba română, alte trei fiind tipărite în acelaşi interval pe meleaguri piemonteze ori, după caz, milaneze, în țara de adopție.
Disoluție, jelanie, solitudine. Uneori, între solitar şi solidar este diferență mai mică de o literă parcă: „războiul acesta îşi îngroapă/ toate cadavrele la mine în cap/ când nu mai găseşte loc liber/ le împinge spre inimă/ unele aproape calde cu sângele picurând/ laolaltă cu-al meu de la aortă/ pe un drum scurt către nimic/ eu stau copleşită de-atâtea leşuri/ în genunchi mai întâi/ cu fața-n țărână apoi/ şi rog curcubeul să-mi schimbe nu sexul/ ci specia”. Dintr-o Italie aflată la distanță variabilă, în funcție de un factor inefabil, asemenea fulgului de nea („fulgul de nea visează/ la un pătrățel de ciocolată”), poeta Eliza Macadan fixează în memoria sa afectivă un contur individual sau colectiv, o durere pregnantă sau discretă: cei rămaşi neucişi mai aşteaptă/ în ghețurile Siberiei/ să se întoarcă acasă/ fulg de nea îşi aminteşte numai/ zăpezile ei moldoveneşti care cad/ cu cer cu tot/ fulg de nea în reverență/ cuprinde pământul în brațe/ şi i se topeşte inima de/ sarea din lacrimi”.