Exerciții de luciditate
Ovidiu Ivancu
Vox populi...
Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016
Printre prăfuitele concepte care se încăpățânează să reziste în forme inactuale, perpetuându-se din programă şcolară în programă şcolară, se află şi acelea de narator şi scriitor/autor. Bunăoară, învățăm cu toții la şcoală că naratorul ar fi personajul care povesteşte un text, vocea care derulează povestea, iar scriitorul ar fi persoana în carne şi oase care-şi pune numele pe coperta cărții. Scriitorul e, deci, din start, prezumat bipolar. El, ca ființă umană, încetează să existe din momentul în care se apucă de scris, lăsând locul altuia, un eu ficțional care nu mai are multe puncte de tangență cu autorul. Abordarea pare justificată, din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând, ar fi o teribilă neînțelegere ca cititorul să creadă cu tărie că autorul unei ficțiuni se identifică cu aceasta. Partea proastă e că, oricât de mult s-ar insista pe distincția autor-narator, se pare că tentația primă, irezistibilă, a oricărui cititor de ficțiune e să suprapună autorul unui text cu întâmplările şi personajele textului. Ergo, distincția funcționează teoretic, e predată meticulos la orele de literatură, dar, practic, eşuează lamentabil… În al doilea rând, chiar există cazuri celebre de dedublare. L-aş aminti doar pe cel al lui Fernando Pessoa, care nu numai că scrie sub diferite pseudonime, dar îşi şi schimbă stilul, maniera de scris, în funcție de heteronimul ales (Alberto Caeiro, Alvaro de Campos, Ricardo Reis ş.a).
În 2014, apare primul episod al serialului „The Affair”. Acolo, un tată model (Noah), scriitor inițial mediocru, are o aventură cu o chelneriță de provincie. Aventura se transformă în pasiune nimicitoare, Noah divorțează şi, ca urmare a tuturor experiențelor trăite, scrie un best-seller care aruncă o lumină proastă asupra chelneriței şi familiei soțului acesteia. Oricât insistă Noah pe conceptul de ficțiune, cartea lui se vinde şi pentru că sau mai ales pentru că cititorii văd în ea o poveste reală. Cât despre persoanele devenite personaje, viața lor e serios afectată de apariția cărții. Se pare, deci, că, oricât de mult ar insista teoreticianul literaturii asupra regulilor interne de alcătuire a unei ficțiuni, asupra delimitării dintre real şi ficțional, consumatorul unui produs cultural ficțional este irezistibil atras de forța iluziei. El vrea să creadă că între viața unei ficțiuni şi biografia autorului său există legături explicite. Avem, pe de o parte a baricadei, minoritatea specialiştilor care vorbeşte de narator vs. autor, pe de altă parte, majoritatea covârşitoare a cititorului nespecializat care refuză cu obstinație să creadă în astfel de distincții. Cine are dreptate?!
Aş începe prin a încerca să surprind exact momentul în care scriitorul devine narator. Situație ipotetică: scriitorul X se întoarce de la serviciu, mănâncă în grabă, face duş, merge la birou, se aşază pe scaun, deschide laptopul şi începe să scrie. Odată cu prima literă bătută pe tastatură, în mod miraculos, se produce transformarea: vocea lui nu mai este vocea lui, persoana lui fizică este suspendată în eter… Presupunând că aşa se întâmplă, întrebarea pe care şi-o adresează orice cititor este: unde dispare scriitorul, în timpul transformării lui în narator?! Poate el lipsi cu totul din sine însuşi, ca într-un act diabolic de posedare? În acest blocaj al imaginării unei atare situații cred că stă eşecul tuturor teoriilor care ne spun că trebuie să distingem persoana reală de vocea care ne spune povestea. Chiar şi cu o maximă putere de abstractizare, ne vine greu să înțelegem cu exactitate unde anume pleacă autorul, atunci când el devine narator?! În plus, ne aflăm în mijlocul unui paradox: autorul devine autor în momentul în care începe să scrie. Însă, tot atunci, teoria literară ne spune că el se transformă în narator… Poate un expert în fizică cuantică va vedea logica unei astfel de întâmplări, un cititor, însă, nu.
Mai plauzibil pare ca scriitorul să fie perceput într-o dinamică modernă, integrat în ceea ce, în definitiv, este noul tip uman propus de societatea contemporană. El dezvoltă, pe principiul vaselor comunicante, legături complicate, imposibil de identificat cu exactitate, între diferitele lui voci, între diferitele lui alter ego-uri. Opera literară produsă astfel va fi, în egală şi indistinctă măsură, fapt biografic şi multitudine de filtre prin care scriitorul trece realitatea, în funcție de criterii diverse (educație, intenție, chiar şi frustrări personale). Eul liric şi naratorul nu mai par a fi concepte care să acopere satisfăcător o asemenea dinamică; peste ele s-a aşezat praful timpului. Ca să creeze autenticitate, un scriitor mimează un tip de realitate pe care, mai apoi, cititorul o poate confunda cu realitatea însăşi. Ori, de ce nu, cele două tipuri de realitate sunt concomitent posibile, ajungând să se influențeze reciproc. Un univers imaginat nu funcționează după alte criterii decât universul real, pentru simplul motiv că şi unul şi celălalt sunt afectate de subiectivitatea celui care le percepe. Excepție fac, desigur, universurile narative asumat concepute pentru a nu fi veridice (literatura S.F., fantastică şi horror, printre altele). În loc să fie descurajată această manieră de lectură, privită adesea drept neprofesionistă, ea ar putea funcționa drept criteriu estetic. Nu singurul, evident. Cu alte cuvinte, merită luată în calcul ipoteza că, dacă un univers ficțional este privit drept univers real de către cititorii lui, atunci nu ne găsim în situația de a identifica o problemă a cititorului, ci, dimpotrivă, faptul este un indiciu că ne-am putea afla în proximitatea unui text literar bun. De aici înainte, nu ne rămâne decât să aplicăm alte criterii estetice (relevanța textului, coerența lui internă, stilul etc.) pentru o imagine mai clară.
Aşadar, oricât de revoltătoare poate părea ideea, cred că integrarea gustului cititorului într-o listă de criterii estetice e imperios necesară. Sigur, s-ar putea spune că în felul acesta canonul este dinamitat, ierarhiile vor deveni nu numai volatile, ci şi absurde… Însă, fie că o admitem, fie că nu, fenomenul se petrece deja de facto. Apoi, gustul cititorului distorsionează grav ierarhii atunci când funcționează ca unic criteriu de judecată. Dacă lui îi vom adăuga celelalte criterii, forța lui de distorsiune va fi relevant mai mică.
Nu mai e un secret pentru nimeni că, cel puțin în lumea occidentală, ştiințele umaniste decad. Odată cu ele, dispare şi eşafodajul teoretic asupra căruia ele, ştiințele umaniste, au tronat hegemonic vreme de secole. Umanistul educat în societatea secolului XIX şi a începutului de secol XX citea având ca grilă mentală conceptele şcolii umaniste. Cititorul de secol XXI, asupra căruia ştiințele umaniste au o din ce în ce mai mică influență, nu mai operează cu aceleaşi criterii. Dacă ştiințele umaniste nu vor găsi metoda de a integra paradigma mentală a cititorului contemporan în chiar corpusul lor teoretic, vor sfârşi, probabil, prin a fi ştiințe abstracte, vetuste. Doar că, ducând logica mai departe, literatura nu va urma niciodată drumul acesta. Ea va merge alături de cititorii ei, pe orice drum ar apuca-o aceştia, lăsând în urmă orice ştiință umanistă, orice alcătuire teoretică complicată care ar încerca să i se opună.
Dacă, deci, cititorul consideră că identificarea lui cu textul şi a textului cu autorul au o oarecare importanță, atunci această importanță va trebui recunoscută şi de critica şi teoria literară. Pare un sacrilegiu să spui că Homer, având un număr mai mic de cititori decât Chuck Palahniuk, va fi uitat într-un dulap cu vechituri al ştiințelor clasice (ele însele muribunde). Şi, totuşi, scriptic, contabil vorbind, chiar aşa se şi întâmplă. Sigur că aceasta e o reducere la absurd, o consecință radicală a recunoaşterii gustului cititorului drept criteriu estetic. Argumentul care mi se pare irefutabil este următorul: scriitorul de mâine este cititorul de azi! Banal! Doar că, un cititor de Homer va fi un tip de scriitor cu totul diferit de unul a cărui grilă de lectură exclude literatura clasică! În felul acesta, în câteva generații de la decăderea studiilor clasice, vom putea asista la o generație de scriitori care n-a deschis şi nu va deschide vreodată o carte scrisă de Dante sau de poeții latini. Deja scriitori de succes de astăzi provin de pe altă filieră decât cea a studiilor umaniste. Chuck Palahniuk, deşi absolvă Facultatea de jurnalism, lucrează ca mecanic la o fabrică de camioane… După cât se poate prevedea, scriitorul viitorului va fi din ce în ce mai mult contabil, chimist, fizician, inginer etc. şi din ce în ce mai puțin un individ cu o formală educație umanistă. În consecință, el va avea din ce în ce mai puțin acces la conceptele operaționale cu care lucrează ştiințele umaniste astăzi.
Unui cititor educat i se cerea, nu demult, să fie capabil să se dedubleze, să ştie că atunci când intră, prin lectură, într-un univers ficțional, plonjează într-o convenție fără prea multe puncte de tangență cu realitatea. El era educat în aşa fel, încât să facă diferența între ceea ce se găseşte în interiorul unei cărți şi ceea ce se află în exteriorul ei. El participa la un spectacol de iluzionism, spunându-i-se constant că acolo nu e vorba de magie, ci de trucuri. Astăzi, cititorului nu-i mai convine convenția. El are tendința de a şterge granițe; el nu mai vrea să meargă la un spectacol de iluzionism, ştiind că merge la un spectacol de iluzionism. Mai devreme sau mai târziu, în contextul actual, voința lui va sfârşi prin a fi din ce în ce mai mult respectată, şi integrată în ceea ce încă numim estetică.
În 2014, apare primul episod al serialului „The Affair”. Acolo, un tată model (Noah), scriitor inițial mediocru, are o aventură cu o chelneriță de provincie. Aventura se transformă în pasiune nimicitoare, Noah divorțează şi, ca urmare a tuturor experiențelor trăite, scrie un best-seller care aruncă o lumină proastă asupra chelneriței şi familiei soțului acesteia. Oricât insistă Noah pe conceptul de ficțiune, cartea lui se vinde şi pentru că sau mai ales pentru că cititorii văd în ea o poveste reală. Cât despre persoanele devenite personaje, viața lor e serios afectată de apariția cărții. Se pare, deci, că, oricât de mult ar insista teoreticianul literaturii asupra regulilor interne de alcătuire a unei ficțiuni, asupra delimitării dintre real şi ficțional, consumatorul unui produs cultural ficțional este irezistibil atras de forța iluziei. El vrea să creadă că între viața unei ficțiuni şi biografia autorului său există legături explicite. Avem, pe de o parte a baricadei, minoritatea specialiştilor care vorbeşte de narator vs. autor, pe de altă parte, majoritatea covârşitoare a cititorului nespecializat care refuză cu obstinație să creadă în astfel de distincții. Cine are dreptate?!
Aş începe prin a încerca să surprind exact momentul în care scriitorul devine narator. Situație ipotetică: scriitorul X se întoarce de la serviciu, mănâncă în grabă, face duş, merge la birou, se aşază pe scaun, deschide laptopul şi începe să scrie. Odată cu prima literă bătută pe tastatură, în mod miraculos, se produce transformarea: vocea lui nu mai este vocea lui, persoana lui fizică este suspendată în eter… Presupunând că aşa se întâmplă, întrebarea pe care şi-o adresează orice cititor este: unde dispare scriitorul, în timpul transformării lui în narator?! Poate el lipsi cu totul din sine însuşi, ca într-un act diabolic de posedare? În acest blocaj al imaginării unei atare situații cred că stă eşecul tuturor teoriilor care ne spun că trebuie să distingem persoana reală de vocea care ne spune povestea. Chiar şi cu o maximă putere de abstractizare, ne vine greu să înțelegem cu exactitate unde anume pleacă autorul, atunci când el devine narator?! În plus, ne aflăm în mijlocul unui paradox: autorul devine autor în momentul în care începe să scrie. Însă, tot atunci, teoria literară ne spune că el se transformă în narator… Poate un expert în fizică cuantică va vedea logica unei astfel de întâmplări, un cititor, însă, nu.
Mai plauzibil pare ca scriitorul să fie perceput într-o dinamică modernă, integrat în ceea ce, în definitiv, este noul tip uman propus de societatea contemporană. El dezvoltă, pe principiul vaselor comunicante, legături complicate, imposibil de identificat cu exactitate, între diferitele lui voci, între diferitele lui alter ego-uri. Opera literară produsă astfel va fi, în egală şi indistinctă măsură, fapt biografic şi multitudine de filtre prin care scriitorul trece realitatea, în funcție de criterii diverse (educație, intenție, chiar şi frustrări personale). Eul liric şi naratorul nu mai par a fi concepte care să acopere satisfăcător o asemenea dinamică; peste ele s-a aşezat praful timpului. Ca să creeze autenticitate, un scriitor mimează un tip de realitate pe care, mai apoi, cititorul o poate confunda cu realitatea însăşi. Ori, de ce nu, cele două tipuri de realitate sunt concomitent posibile, ajungând să se influențeze reciproc. Un univers imaginat nu funcționează după alte criterii decât universul real, pentru simplul motiv că şi unul şi celălalt sunt afectate de subiectivitatea celui care le percepe. Excepție fac, desigur, universurile narative asumat concepute pentru a nu fi veridice (literatura S.F., fantastică şi horror, printre altele). În loc să fie descurajată această manieră de lectură, privită adesea drept neprofesionistă, ea ar putea funcționa drept criteriu estetic. Nu singurul, evident. Cu alte cuvinte, merită luată în calcul ipoteza că, dacă un univers ficțional este privit drept univers real de către cititorii lui, atunci nu ne găsim în situația de a identifica o problemă a cititorului, ci, dimpotrivă, faptul este un indiciu că ne-am putea afla în proximitatea unui text literar bun. De aici înainte, nu ne rămâne decât să aplicăm alte criterii estetice (relevanța textului, coerența lui internă, stilul etc.) pentru o imagine mai clară.
Aşadar, oricât de revoltătoare poate părea ideea, cred că integrarea gustului cititorului într-o listă de criterii estetice e imperios necesară. Sigur, s-ar putea spune că în felul acesta canonul este dinamitat, ierarhiile vor deveni nu numai volatile, ci şi absurde… Însă, fie că o admitem, fie că nu, fenomenul se petrece deja de facto. Apoi, gustul cititorului distorsionează grav ierarhii atunci când funcționează ca unic criteriu de judecată. Dacă lui îi vom adăuga celelalte criterii, forța lui de distorsiune va fi relevant mai mică.
Nu mai e un secret pentru nimeni că, cel puțin în lumea occidentală, ştiințele umaniste decad. Odată cu ele, dispare şi eşafodajul teoretic asupra căruia ele, ştiințele umaniste, au tronat hegemonic vreme de secole. Umanistul educat în societatea secolului XIX şi a începutului de secol XX citea având ca grilă mentală conceptele şcolii umaniste. Cititorul de secol XXI, asupra căruia ştiințele umaniste au o din ce în ce mai mică influență, nu mai operează cu aceleaşi criterii. Dacă ştiințele umaniste nu vor găsi metoda de a integra paradigma mentală a cititorului contemporan în chiar corpusul lor teoretic, vor sfârşi, probabil, prin a fi ştiințe abstracte, vetuste. Doar că, ducând logica mai departe, literatura nu va urma niciodată drumul acesta. Ea va merge alături de cititorii ei, pe orice drum ar apuca-o aceştia, lăsând în urmă orice ştiință umanistă, orice alcătuire teoretică complicată care ar încerca să i se opună.
Dacă, deci, cititorul consideră că identificarea lui cu textul şi a textului cu autorul au o oarecare importanță, atunci această importanță va trebui recunoscută şi de critica şi teoria literară. Pare un sacrilegiu să spui că Homer, având un număr mai mic de cititori decât Chuck Palahniuk, va fi uitat într-un dulap cu vechituri al ştiințelor clasice (ele însele muribunde). Şi, totuşi, scriptic, contabil vorbind, chiar aşa se şi întâmplă. Sigur că aceasta e o reducere la absurd, o consecință radicală a recunoaşterii gustului cititorului drept criteriu estetic. Argumentul care mi se pare irefutabil este următorul: scriitorul de mâine este cititorul de azi! Banal! Doar că, un cititor de Homer va fi un tip de scriitor cu totul diferit de unul a cărui grilă de lectură exclude literatura clasică! În felul acesta, în câteva generații de la decăderea studiilor clasice, vom putea asista la o generație de scriitori care n-a deschis şi nu va deschide vreodată o carte scrisă de Dante sau de poeții latini. Deja scriitori de succes de astăzi provin de pe altă filieră decât cea a studiilor umaniste. Chuck Palahniuk, deşi absolvă Facultatea de jurnalism, lucrează ca mecanic la o fabrică de camioane… După cât se poate prevedea, scriitorul viitorului va fi din ce în ce mai mult contabil, chimist, fizician, inginer etc. şi din ce în ce mai puțin un individ cu o formală educație umanistă. În consecință, el va avea din ce în ce mai puțin acces la conceptele operaționale cu care lucrează ştiințele umaniste astăzi.
Unui cititor educat i se cerea, nu demult, să fie capabil să se dedubleze, să ştie că atunci când intră, prin lectură, într-un univers ficțional, plonjează într-o convenție fără prea multe puncte de tangență cu realitatea. El era educat în aşa fel, încât să facă diferența între ceea ce se găseşte în interiorul unei cărți şi ceea ce se află în exteriorul ei. El participa la un spectacol de iluzionism, spunându-i-se constant că acolo nu e vorba de magie, ci de trucuri. Astăzi, cititorului nu-i mai convine convenția. El are tendința de a şterge granițe; el nu mai vrea să meargă la un spectacol de iluzionism, ştiind că merge la un spectacol de iluzionism. Mai devreme sau mai târziu, în contextul actual, voința lui va sfârşi prin a fi din ce în ce mai mult respectată, şi integrată în ceea ce încă numim estetică.