Spectator
Nicolae Prelipceanu
Teatru pe pâine
Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016
Începutul anului îl poartă pe cel deprins cu teatrul pe la tot felul de premiere, una mai interesantă decât alta, sau invers. Autorii pieselor sunt şi ei veniți din cele patru zări, care, de obicei, nu sunt mai mult de – hai să zicem – două.
Iată, la 14 ianuarie 2016, căci despre anul acesta va fi vorba mai departe, sau, mai precis, despre începutul acestui an, am văzut un spectacol cu o piesă americană contemporană, semnată de Donald Margulies, autor jucat pe-acolo. Când timpul nu se mişcă e o piesă despre nişte ziarişti care s-ar numi, în Franța, grands reportères, care bat şi străbat lumea, riscându-şi viața pentru o fotografie unicat sau un reportaj de senzație. Spectacolul, regizat de Vladimir Anton, a reunit cel puțin trei actori de mâna întâi, Adrian Titieni, Marius Stănescu şi Alina Berzunțeanu. N-am regretat că am stat două ore în subsolul de la Odeon, cu atât mai mult cu cât îmi era cunoscută întrucâtva lumea presei, e drept, din România. Sigur, există în piesă şi multe locuri comune care apar ori de câte ori vine vorba de presa americană, dar, pe total, cum se spunea pe vremuri, spectacolul este de bună calitate şi îl ține pe spectator în priză.
Cinci zile mai târziu, la Nottara, de fapt în sala de la Comedie, că Nottara e suspendat din cauză de bulină, s-a jucat un spectacol semnat de Alexander Hausvater, cu piesa unor autori italieni, Kado Kostzer şi Alfredo Arias, intitulată Familie de artişti, prilej pentru cunoscutul regizor româno-internațional de a-şi desfăşura toată gama imaginației sale debordante, susținut de actorii Florina Cercel, Victoria Cociaş, Gavril Pătru, Ada Navrot, Crenguța Hariton, Ioana Calotă, Ion Haiduc şi alții. Cu o poveste care parcă anticipeaza drama blocului unde e situat sediul Teatrului Nottara, căci blocul în care se aciuase această familie de artişti cam pretinşi e pe cale de a fi dărâmat şi de aici toată drama lor veselă.
Se făcuse februarie, a treia zi, când s-a jucat la Comedie, în sala Studio, Jocul de-a vacanța, primul spectacol din cele două cu aceeaşi piesă pe care le-am văzut în ultimul timp. Ceva, scriam atunci, parcă pentru hipoacuzici, căci actorii erau puşi să strige unii la alții şi la noi de parcă se aflau într-un lăcaş de semi-surzi.
La 10 februarie a fost un spectacol frumos cu Jacques şi stăpânul său, după o piesă a lui Milan Kundera. În sfârşit un nume mare la capitolul autori, mi-am spus atunci. Teatrul „Maria Filotti”, din Brăila, care a produs spectacolul acesta, a venit cu el în sala de la subsolul Odeonului ca să-l vadă şi o parte din suflarea amatorilor din Bucureşti. Cristi Juncu a creat un spectacol armonios, cu artificiile de rigoare atunci când vine vorba de lumea clasică a lui Diderot, după care şi-a scris marele ceh-francez piesa. Liviu Pintileasa, Ionuț Vişan, Mihaela Trofimov, Silviu Debu, Adrian Ştefan, Alin Florea, Corina Borş şi Narcisa Novac, aceştia sunt actorii care joacă în acest spectacol cu dăruire şi talent.
La 14 februarie, la Teatrul Mic, s-a jucat Anul dispărut de Peca Ştefan, un autor tânăr, lansat de câțiva ani într-un proiect neobişnuit la noi, cu piese despre diferite oraşe, dintre care am văzut spectacolele cu Baia Mare şi Piatra Neamț, proiect pe care-l realizează împreună cu regizoarea Ana Mărgineanu. De data aceasta, el scoate din uitare anul 1989, despre care noi nu păstrăm în memorie decât finalul. Gheorghe Visu, Maria Ploae, Ilinca Manolache, Viorel Cojanu, Isabela Neamțu, Virgil Aioanei, Cuzin Toma şi Mihaela Rădescu ne readuc în față şi, poate, chiar în memorie, frigul din case, lipsurile şi tentativele de trecere a frontierei spre vest, în speranța unei vieți mai bune.
Un spectacol cu adevărat admirabil a fost cel cu piesa O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, de Simon Stephens după romanul omonim al lui Mark Haddon, în regia lui Bobi Pricop. Spectacol bijuterie, cu nişte prelungiri ale proiecțiilor video care modifică dimensiunile scenei, dar şi ale poveştii, o/le fac să plutească şi te miri de câte se pot face cu luminile, în alte spectacole folosite de dragul modei. În plus, în centrul spectacolului a fost un actor tânăr de mare talent, Ciprian Nicula, care reuşeşte un rol dificil într-un mod strălucit. În jurul său, e drept, se mişcă actori de bună şi afirmată calitate, precum Emilian Oprea, Carmen Ungureanu, Ana Ciontea, Rodica Ionescu. Autorii proiecțiilor video trebuie neapărat menționați: Dan Adrian Ionescu & Mizdan (aşa semnează ei). Spectacolul a avut loc la Sala Pictură de la Naționalul bucureştean.
Tot la TNB, dar la Sala Atelier, este de văzut neapărat Lut, spectacolul lui Vlad Massaci, pe o piesă de Marijke Schermer, o autoare olandeză, tradusă de Liliana Alexandrescu. Cu actorii Irina Movilă, Claudiu Istodor, Natalia Călin, Mircea Rusu şi Cristina Constantinescu, în roluri de dramă puternică, nordică, sfârşită cu o crimă abil sugerată. L-am văzut la 18 februarie.
La Piatra Neamț, în aceeaşi lună, la 20 şi 21 februarie, am avut privilegiul de a vedea două spectacole ale unui regizor tânăr, extrem de activ şi de talentat, Vlad Cristache. Revanşa e o piesă despre lumea din sudul Italiei, semnată Michele Santeramo. Lumea e aceea a țăranilor săraci, cu o posibilă dramă nordică întunecată, luminată aici de umor şi de uşurătatea mediteraneană. Căci se dovedeşte că nu numai în Orient lucrurile sunt luate à la légère, ci şi acolo, mai spre sud-vest. Iar Aproape, fost în original Almost, Maine, de John Cariani, piesă americană formată din câteva scheciuri foarte spirituale şi care-i dau regizorului să-şi desfăşoare toată imaginația, alături de actorii Florin Hrițcu, Alexandra Suciu, Daniel Beşleagă, Sabina Brânduşe, Nora Covali, Corina Grigoraş, Dragoş Ionescu, Mircea Postelnicu. În Revanşa, actorii care au dat viață poveştii din sud au fost: Mircea Postelnicu, Sabina Brânduşe, Rareş Pîrlog, Ecaterina Hâțu şi Dragoş Ionescu. Din lista lungă de la Almost, Maine, câțiva, nu puțini, sunt noile achiziții de viitor ale Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Doi dintre ei şi în Revanşa, primii doi din distribuția anunțată mai sus.
La TNB, două spectacole de Gigi Căciuleanu, unul chiar cu marele coregraf, au fost dedicate centenarului Dada şi multicentenarului Shakespeare. L’Om Dada s-a jucat la 13 martie, iar Folia, Shakespeare & Co la 23 aprilie. Primul, cu câteva texte ale lui Tzara, al doilea cu rare texte ale lui Shakespeare, amândouă cu multă mişcare şi cu Lari Giorgescu, în primul împreună cu maestrul, în al doilea înconjurat de tineri dansatori de profesie. Au fost două bucurii ale spiritului.
La 3 aprilie în noua sală Arcub de pe Lipscani, a fost Schneider & Schuster de Joshua Sobol, o piesă în două personaje, interpretate cu virtuozitate de Richard Bovnocki şi Mihai Călin. În regia lui Lucian Pavel. O foarte spirituală poveste din preajma şi chiar din cursul celui de-al doilea război mondial şi de după, cu aluzii politice asupra „erei” noastre.
La 7 aprilie, în sala de experimente a Teatrul Național din Bucureşti, Sala Mică, s-a jucat (D)efectul Placebo, o creație colectivă a unor tineri, Ştefan Lupu, Elena Dobîndă, Andreea Simona Negrilă, Cristian Ciopală, Daniel Octavian Nae, cu: Vlad Nemeş, Alina Petrică, George Bîrsan, Rareş Florin Stoica, Ioana Predescu. Spectacol alert, cu momente foarte reuşite, cu un joc nuanțat al actorilor, cu un aer de autenticitate pe care tinerii îl au, încă, necorupt de rutină.
Matei Vişniec s-a mai oprit o dată la autorul a a cărui maşinărie a mai încercat să o descifreze, nu fără succes, şi altădată, Cehov. Nina, sau despre frumusețea pescăruşilor împăiați s-a jucat la Teatrul de Comedie, în sala Atelier, a fost de față şi autorul, care şi-a primit binemeritatele aplauze. Alexandru Maftei a condus o trupă de actori încercați şi afirmați, de la Mihaela Teleoacă la Lucian Pavel şi de la acesta la Gheorghe Visu. Personajele lor au fost creionate cu mult talent, iar scenele care continuă celebra piesă a lui Cehov până pe la revoluția lui Lenin au stârnit aplauzele şi bucuria spectatorilor, printre care m-am numărat, la 21 aprilie. De altfel Matei Vişniec mai este jucat la Bucureşti, în această stagiune, la TNB, cu Recviem, asupra căruia am dat raportul mai demult, după premieră.
Acestora li se adaugă Visul (unei nopți de vară) al lui Petrica Ionescu la Național, care poartă ştampila acestui regizor celebru, dar spectacolul e, după părerea spectatorului care n-are treabă şi bate premierele, nereuşit, făcut după gustul – nu cel mai bun – de azi. Nu ştiu dacă spectaculosul care atrage ca muştele inşii mai fără cultură, adus în teatru, o să-i facă pe ăştia să dea buzna. Pentru că au şi ei flerul lor şi se feresc de cultură ca de dracu’, îmbrăcat în zână, regină, lucrător, tânăr îndrăgostit, ca-n celebra piesă a lui Shakespeare, sau gol.
În martie am urcat Dealul Cotroceniului la Palat. Nu invitat de preşedintele țării, Doamne fereşte, nu, ci ca să asist la spectacolul cu piesa lui Mihai Ispirescu, Aprilie dimineața, spectacol la care m-am mai referit la această rubrică, la vremea potrivită.
Iată, la 14 ianuarie 2016, căci despre anul acesta va fi vorba mai departe, sau, mai precis, despre începutul acestui an, am văzut un spectacol cu o piesă americană contemporană, semnată de Donald Margulies, autor jucat pe-acolo. Când timpul nu se mişcă e o piesă despre nişte ziarişti care s-ar numi, în Franța, grands reportères, care bat şi străbat lumea, riscându-şi viața pentru o fotografie unicat sau un reportaj de senzație. Spectacolul, regizat de Vladimir Anton, a reunit cel puțin trei actori de mâna întâi, Adrian Titieni, Marius Stănescu şi Alina Berzunțeanu. N-am regretat că am stat două ore în subsolul de la Odeon, cu atât mai mult cu cât îmi era cunoscută întrucâtva lumea presei, e drept, din România. Sigur, există în piesă şi multe locuri comune care apar ori de câte ori vine vorba de presa americană, dar, pe total, cum se spunea pe vremuri, spectacolul este de bună calitate şi îl ține pe spectator în priză.
Cinci zile mai târziu, la Nottara, de fapt în sala de la Comedie, că Nottara e suspendat din cauză de bulină, s-a jucat un spectacol semnat de Alexander Hausvater, cu piesa unor autori italieni, Kado Kostzer şi Alfredo Arias, intitulată Familie de artişti, prilej pentru cunoscutul regizor româno-internațional de a-şi desfăşura toată gama imaginației sale debordante, susținut de actorii Florina Cercel, Victoria Cociaş, Gavril Pătru, Ada Navrot, Crenguța Hariton, Ioana Calotă, Ion Haiduc şi alții. Cu o poveste care parcă anticipeaza drama blocului unde e situat sediul Teatrului Nottara, căci blocul în care se aciuase această familie de artişti cam pretinşi e pe cale de a fi dărâmat şi de aici toată drama lor veselă.
Se făcuse februarie, a treia zi, când s-a jucat la Comedie, în sala Studio, Jocul de-a vacanța, primul spectacol din cele două cu aceeaşi piesă pe care le-am văzut în ultimul timp. Ceva, scriam atunci, parcă pentru hipoacuzici, căci actorii erau puşi să strige unii la alții şi la noi de parcă se aflau într-un lăcaş de semi-surzi.
La 10 februarie a fost un spectacol frumos cu Jacques şi stăpânul său, după o piesă a lui Milan Kundera. În sfârşit un nume mare la capitolul autori, mi-am spus atunci. Teatrul „Maria Filotti”, din Brăila, care a produs spectacolul acesta, a venit cu el în sala de la subsolul Odeonului ca să-l vadă şi o parte din suflarea amatorilor din Bucureşti. Cristi Juncu a creat un spectacol armonios, cu artificiile de rigoare atunci când vine vorba de lumea clasică a lui Diderot, după care şi-a scris marele ceh-francez piesa. Liviu Pintileasa, Ionuț Vişan, Mihaela Trofimov, Silviu Debu, Adrian Ştefan, Alin Florea, Corina Borş şi Narcisa Novac, aceştia sunt actorii care joacă în acest spectacol cu dăruire şi talent.
La 14 februarie, la Teatrul Mic, s-a jucat Anul dispărut de Peca Ştefan, un autor tânăr, lansat de câțiva ani într-un proiect neobişnuit la noi, cu piese despre diferite oraşe, dintre care am văzut spectacolele cu Baia Mare şi Piatra Neamț, proiect pe care-l realizează împreună cu regizoarea Ana Mărgineanu. De data aceasta, el scoate din uitare anul 1989, despre care noi nu păstrăm în memorie decât finalul. Gheorghe Visu, Maria Ploae, Ilinca Manolache, Viorel Cojanu, Isabela Neamțu, Virgil Aioanei, Cuzin Toma şi Mihaela Rădescu ne readuc în față şi, poate, chiar în memorie, frigul din case, lipsurile şi tentativele de trecere a frontierei spre vest, în speranța unei vieți mai bune.
Un spectacol cu adevărat admirabil a fost cel cu piesa O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, de Simon Stephens după romanul omonim al lui Mark Haddon, în regia lui Bobi Pricop. Spectacol bijuterie, cu nişte prelungiri ale proiecțiilor video care modifică dimensiunile scenei, dar şi ale poveştii, o/le fac să plutească şi te miri de câte se pot face cu luminile, în alte spectacole folosite de dragul modei. În plus, în centrul spectacolului a fost un actor tânăr de mare talent, Ciprian Nicula, care reuşeşte un rol dificil într-un mod strălucit. În jurul său, e drept, se mişcă actori de bună şi afirmată calitate, precum Emilian Oprea, Carmen Ungureanu, Ana Ciontea, Rodica Ionescu. Autorii proiecțiilor video trebuie neapărat menționați: Dan Adrian Ionescu & Mizdan (aşa semnează ei). Spectacolul a avut loc la Sala Pictură de la Naționalul bucureştean.
Tot la TNB, dar la Sala Atelier, este de văzut neapărat Lut, spectacolul lui Vlad Massaci, pe o piesă de Marijke Schermer, o autoare olandeză, tradusă de Liliana Alexandrescu. Cu actorii Irina Movilă, Claudiu Istodor, Natalia Călin, Mircea Rusu şi Cristina Constantinescu, în roluri de dramă puternică, nordică, sfârşită cu o crimă abil sugerată. L-am văzut la 18 februarie.
La Piatra Neamț, în aceeaşi lună, la 20 şi 21 februarie, am avut privilegiul de a vedea două spectacole ale unui regizor tânăr, extrem de activ şi de talentat, Vlad Cristache. Revanşa e o piesă despre lumea din sudul Italiei, semnată Michele Santeramo. Lumea e aceea a țăranilor săraci, cu o posibilă dramă nordică întunecată, luminată aici de umor şi de uşurătatea mediteraneană. Căci se dovedeşte că nu numai în Orient lucrurile sunt luate à la légère, ci şi acolo, mai spre sud-vest. Iar Aproape, fost în original Almost, Maine, de John Cariani, piesă americană formată din câteva scheciuri foarte spirituale şi care-i dau regizorului să-şi desfăşoare toată imaginația, alături de actorii Florin Hrițcu, Alexandra Suciu, Daniel Beşleagă, Sabina Brânduşe, Nora Covali, Corina Grigoraş, Dragoş Ionescu, Mircea Postelnicu. În Revanşa, actorii care au dat viață poveştii din sud au fost: Mircea Postelnicu, Sabina Brânduşe, Rareş Pîrlog, Ecaterina Hâțu şi Dragoş Ionescu. Din lista lungă de la Almost, Maine, câțiva, nu puțini, sunt noile achiziții de viitor ale Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Doi dintre ei şi în Revanşa, primii doi din distribuția anunțată mai sus.
La TNB, două spectacole de Gigi Căciuleanu, unul chiar cu marele coregraf, au fost dedicate centenarului Dada şi multicentenarului Shakespeare. L’Om Dada s-a jucat la 13 martie, iar Folia, Shakespeare & Co la 23 aprilie. Primul, cu câteva texte ale lui Tzara, al doilea cu rare texte ale lui Shakespeare, amândouă cu multă mişcare şi cu Lari Giorgescu, în primul împreună cu maestrul, în al doilea înconjurat de tineri dansatori de profesie. Au fost două bucurii ale spiritului.
La 3 aprilie în noua sală Arcub de pe Lipscani, a fost Schneider & Schuster de Joshua Sobol, o piesă în două personaje, interpretate cu virtuozitate de Richard Bovnocki şi Mihai Călin. În regia lui Lucian Pavel. O foarte spirituală poveste din preajma şi chiar din cursul celui de-al doilea război mondial şi de după, cu aluzii politice asupra „erei” noastre.
La 7 aprilie, în sala de experimente a Teatrul Național din Bucureşti, Sala Mică, s-a jucat (D)efectul Placebo, o creație colectivă a unor tineri, Ştefan Lupu, Elena Dobîndă, Andreea Simona Negrilă, Cristian Ciopală, Daniel Octavian Nae, cu: Vlad Nemeş, Alina Petrică, George Bîrsan, Rareş Florin Stoica, Ioana Predescu. Spectacol alert, cu momente foarte reuşite, cu un joc nuanțat al actorilor, cu un aer de autenticitate pe care tinerii îl au, încă, necorupt de rutină.
Matei Vişniec s-a mai oprit o dată la autorul a a cărui maşinărie a mai încercat să o descifreze, nu fără succes, şi altădată, Cehov. Nina, sau despre frumusețea pescăruşilor împăiați s-a jucat la Teatrul de Comedie, în sala Atelier, a fost de față şi autorul, care şi-a primit binemeritatele aplauze. Alexandru Maftei a condus o trupă de actori încercați şi afirmați, de la Mihaela Teleoacă la Lucian Pavel şi de la acesta la Gheorghe Visu. Personajele lor au fost creionate cu mult talent, iar scenele care continuă celebra piesă a lui Cehov până pe la revoluția lui Lenin au stârnit aplauzele şi bucuria spectatorilor, printre care m-am numărat, la 21 aprilie. De altfel Matei Vişniec mai este jucat la Bucureşti, în această stagiune, la TNB, cu Recviem, asupra căruia am dat raportul mai demult, după premieră.
Acestora li se adaugă Visul (unei nopți de vară) al lui Petrica Ionescu la Național, care poartă ştampila acestui regizor celebru, dar spectacolul e, după părerea spectatorului care n-are treabă şi bate premierele, nereuşit, făcut după gustul – nu cel mai bun – de azi. Nu ştiu dacă spectaculosul care atrage ca muştele inşii mai fără cultură, adus în teatru, o să-i facă pe ăştia să dea buzna. Pentru că au şi ei flerul lor şi se feresc de cultură ca de dracu’, îmbrăcat în zână, regină, lucrător, tânăr îndrăgostit, ca-n celebra piesă a lui Shakespeare, sau gol.
În martie am urcat Dealul Cotroceniului la Palat. Nu invitat de preşedintele țării, Doamne fereşte, nu, ci ca să asist la spectacolul cu piesa lui Mihai Ispirescu, Aprilie dimineața, spectacol la care m-am mai referit la această rubrică, la vremea potrivită.