Maiorescu şi hipnotismul logicii

În 1881 apărea la Sibiu Psichologia empirică(1), volum întâmpinat laudativ de Maiorescu în Convorbiri literare, criticul văzând în volumul profesorului Popescu un posibil viitor manual „pentru cea dintâi învățare a Psichologiei în licee”(2). Mai mult decât o recenzie, articolul lui Maiorescu se dorea o documentată bibliografie a subiectului, erudiția ilustrând o dată mai mult preocuparea filosofului Maiorescu pentru psihologie. Un domeniu în care a rămas neelucidată pasiunea criticului pentru hipnotism, semnalată astfel într-o notă de jurnal din anul 1885: „Lucrul cel mai important din ocupația mea intelectuală de acum este hipnotismul, ca drum experimental pentru adevăruri psichologice”(3).
Într-o scrisoare din acelaşi an (ciorna este datată 14/26 Noemvrie 1885)(4), adresată prof. dr. Rudolf Heidenhain din Breslau, Maiorescu recunoaşte că „De 22 de ani, m’am silit cu tot dinadinsul, în continuu studiu şi prelegeri de psihologie, să es din înfundătura în care de secole stă această, propriu vorbind încă neexistentă, ştiință, prin insuficenta aşa-zisa observare de sine lăuntrică... Acum cinci ani însă mi-a căzut în mână broşura d-voastră despre hipnotism, Der sog[ennante] thier[ische] Magnetismus [Leipzig, 1880]. Se’nțelege, am urmărit mai departe literatura chestiunei, mi-am făcut mai întâi cunoscute lucrările lui Charcot (de întrebuințat cum grano salis), am şi Iconographie [photographique] de la Salpêtrière, fireşte Neurypnologia lui Braid şi ultima dizertație a acestuia din anul 1860 tradusă de Preyer ş.a.m.d.”.
Dincolo de lecturi şi de interesul pur teoretic al conferențiarului Maiorescu în problema magnetismului animal, sau a hipnotismului, cum cerea Braid să i se spună, Maiorescu a fost şi un adept declarat al experimentelor aplicative, exclamând exaltat în aceeaşi scrisoare: „Trebuie să hipnotizez eu însu-mi”. O convingere care l-a făcut să ceară lămuriri cât se poate de punctuale titularului catedrei de fiziologie a Universității din Breslau, profesorul Heidenhain, entuziast adept al hipnotismului, cu studii despre comportamentul cortexului sub hipnoză, adunate în volumul Aşa-numitul magnetism animal. Observații psihologice (1880):
„I. Cum organizez – întreabă Maiorescu – în modul cel mai practic experimentele, spre a obține starea hipnotică la alții? Cât de des şi la ce intervale să experimentez cu aceeaşi persoană...?
II. Astfel de experimente, în cazul când reuşesc, sânt, de regulă, vătămătoare pentru cel hipnotizat?
III. Câte minute e permis să dureze? Cât de des şi la ce intervale e permis să fie repetate? Poate cineva spera să poată ajunge curând la suggestiuni? Mi-este permis să întreprind experimente cu sora mea, cu fiica mea?”.
Spre deosebire de adresantul său, Maiorescu a ajuns la hipnotism pe calea filosofiei. Kant, pe care Maiorescu îl recomandă ca „punctul de pornire”(5) în studiul filosofiei, arătase în Prefața ediției a II-a (1787) din Critica rațiunii pure că logica, care fusese o filosofie neschimbată de pe vremea lui Aristotel, se îmbunătățise în ultima vreme cu capitole noi, cum ar fi cel despre psihologie, care tratează despre „alte facultăți ale cunoaşterii (imaginația, spiritul etc)”. Tot aici, Kant face şi o ciudată apologie psihologului Christian Wolff, autorul unei Psychologia empirica (1732) şi al unei Psychologia rationalis (1734). Pe un ton ditirambic neobişnuit la Kant, Wolff este prezentat ca „cel mai mare dintre toți filosofii dogmatici” şi germanul care „a ridicat metafizica la demnitatea de ştiință” (p. XXXVII). Kant şi contemporanii îi datorau prolificului Wolfius, pe lângă împrumutul vocabularului psihologiei, o întreagă polemică iscată de statutul de ştiință al psihologiei empirice, dispută pe care Kant a încercat să o tranşeze în Fundamentele metafizice ale ştiinței naturii (1786: 471). Iluzia că „metoda lui Wolff”, adică psiho-logica, ar fi o aplicație a ceea ce Kant definise ca fiind „cunoaştere transcendentală”, „o cunoaştere a cărei reprezentări nu au origine empirică” (1787: 80-81), i-a făcut pe unii neokantieni să vorbească despre o psihologie transcendentală ascunsă în partea nevăzută a Criticii rațiunii pure şi să considere „noua ştiință despre suflet”, adică psihologia, o parte a metafizicii, numind-o când psihosofie, când psihonomie, când psihologie transpersonală.
De această iluzie transcendentală se depărtează Maiorescu atunci când cere ca psihologia să fie trecută „în rândul ştiințelor celorlalte ce se predau tinerimii în şcoalele noastre, şi o fereşte de acele declamațiuni confuse, bogate în cuvinte şi sărace în înțeles, asupra ‚facultăților sufletului’, asupra ‚immortalității’, etc., precum se întâlnesc în ‚manualele de bacalaureat’ importate din Franța de pe timpul influinței preponderante a catolicismului oficial”(6).
Aşa cum refuză viziunea metafizică asupra psihologiei, la fel refuză Maiorescu şi una grosier materialistă, căci o adevărată „ştiință despre suflet”, cum numeşte el psihologia, „intră în luptă cu încercările curat materialiste, care ar voi să facă din viața spirituală o simplă ‚secrețiune a creerilor’ precum este fierea o secrețiune destilată a ficaților”(7). Calea de mijloc, preferată de Maiorescu, este aşa-numita „Teorie psichologică a lui Herbart, [care] oricât de slabă ar fi în unele părți, are totuş doue merite netăgăduite: întâi meritul de a fi dat esplicări clare asupra părții curat intelectuale din viața sufletească, şi al doilea meritul poate mai mare de a fi servit de bază psichologică la cercetările fisiologice moderne asupra aşa numitului ‚suflet’, de a fi fost adică din teoriile psichologice singura care s’a putut adapta la metodele ştiințelor esacte şi s’a putut prin urmare introduce în sfera unor lucrări, de care numai se poate aştepta o adevărată înaintare a cunoştințelor omeneşti asupra vieței spirituale”(8).
Un reprezentant al şcolii herbartiene de psihologie a fost şi profesorul lui Eminescu din vremea studiilor vieneze, filosoful Robert Zimmermann, autorul unei acum uitate Psihologii empirice, inclusă în volumul I din Philosophische Propaedeutik für Obergymnasien (1852) – cu volumul II: Formale Logik (1853). Cunoscut de logicianul Maiorescu(9), probabil din vremea studiilor sale berlineze, manualul de psihologie pentru liceu al profesorului Zimmermann i-a oferit profesorului Maiorescu ideea centrală a articolului său din Convorbiri literare, în care el salută întâiul manual autohton de psihologie empirică: „Dar aşa elementar cum este manualul d-lui Popescu, el poate pregăti şcolarii prin espunerea sa clară a ideilor fundamentale din Psichologia Herbartiană, ca să înțeleagă mai târziu, despre ce este vorba şi unde este marele interes în acele cercetări ale ştiinței şi să intre şi dânşii, dacă se simt chiemați, în această luptă încordată a spiritului modern”(10).
Probabil că explicațiile herbartianului Zimmerman despre suflet şi artă au fost pentru filosoful Maiorescu, ca pentru toți cei care „aşteptau o adevărată înaintare a cunoştinței omeneşti asupra vieței spirituale”, o seducătoare propedeutică la filosofia artei, la estetica adusă în limitele rațiunii. În viziunea lui Zimmermann, există o legătură între senzație, suflet şi frumos care poate fi schematizată şi raționată de psihologie, rezultând „un standard normativ de o eternă valabilitate” – un tipar, altfel spus, a tot ceea ce este frumos. Căci, postulează Zimmermann. „este frumos doar pentru că are aspectul Absolutului (weil es schön, sondern weil es Erscheinung des Absoluten)”. În lumina acestui principiu, atât psihologia, cât şi estetica, spune Zimmermann, pot fi aduse pe baze logice la un model de ştiință exactă, capabil adică „să reducă la factorii originali cele mai complexe expresii ale gustului, aşa cum sunt ele produse în natură şi în artă”(11). În practică, herbartienii au făcut din estetică o „ştiință a formelor”, convinşi că rațiunea poate recunoaşte în forme tot ceea ce sufletul uman deține în mod inconştient.
În sistema herbartiană, psihologia nu ar fi fost decât o formă de control a iraționalului semnalat de logică, oferindu-i filosofului soluții logice pentru orice ecuații iraționale, precum geniul, talentul, inspirația etc. Punerea acestor dificultăți „între marginile observațiunei” urma să se facă cu instrumente specifice ştiințelor exacte, hipnoza fiind unul dintre ele. Căci hipnotismul era deja considerat, o spune chiar părintele lui, James Braid, o altă formă de control a minții asupra trupului şi a memoriei. Mai mult, hipnoza putea controla şi chiar augmenta însuşiri iraționale, precum talentul: „Încă mai cred – spune Braid în Neurypnology(12) – că grecii datorează hipnotismului perfecțiunea sculpturii lor”.
Dacă în optimismul lui Maiorescu pentru coerența filosofiei herbartiene aflăm o explicație pentru experiențele lui pseudo-ştiințifice de hipnotism, tot aici găsim şi răspunsul la întrebarea de ce a preferat Eminescu cursurile lui Zimmermann la Universitatea din Viena. Recomandarea trebuie să fi venit din partea lui Maiorescu, a cărui pasiune pentru filosofia conceptuală a lui Herbart a durat, iată, mai bine de douăzeci de ani. Din păcate - sau din fericire? - herbartianismul lui Zimmermann nu s-a pliat pe structura psiho-mentală a studentului Eminescu. O arată scrisoarea pe care poetul a expediat-o din Berlin (Charlottenburg) mentorului său, pe 5 februarie 1874, în care Eminescu îi mărturiseşte lui Maiorescu un ireconciliabil conflict de idei cu profesorul Zimmermann. Conflict din pricina căruia Eminescu s-ar fi retras de la cursuri, dezamăgit profund de viziunea materialist-fiziologică asupra sufletului a celui pe care el îl considerase cândva, persuadat poate de Maiorescu, o „culme a oricărei înțelepciuni posibile”: „La Viena, am stat sub influența nefastă a filosofiei lui Herbart, care prin natura ei te dispensează de studiul lui Kant. În această prelucrare a noțiunilor s-a prelucrat însuşi intelectul meu ca o noțiune herbartiană, până la tocire. Când însă, după o strunjire şi o răsucire de luni de zile, Zimmermann ajunse la concluzia că ar exista într-adevăr un suflet, dar că acesta ar fi un atom, am aruncat indignat caietul meu de note la dracu, şi nu m-am mai dus la cursuri. Ce-i drept, dacă nu aveam mărginirea de student, atunci probabil că numitul domn nu mi-ar fi apărut drept culme a oricărei înțelepciuni posibile. Am fost însă victima temporară a imaginii mele exagerate despre valoarea unui profesor universitar”(13).
Dincolo însă de conflictul de idei cu profesorul Zimmermann se simte aici o undă de reproş la adresa lui Maiorescu, a cărui gândire împrumutase de la şcoala herbartiană obsesia epistemică şi fuga de incoerența idealismului transcendental. Dovadă stă şi această înțelegere „empirică” a psihologiei, un domeniu în care logicianul Maiorescu a refuzat constant tenebrele experiențelor subiective, a lumii lui phainomenon, care l-a sedus pe Eminescu, pentru confortul obiectelor inteligibile şi pentru iluzia herbartiană (kantiană) a unei lumi accesibile prin observație şi logică, lumea lui noumenon.
În acest context herbartian, hipnotismul nu a fost decât o timidă dez-limitare a neputințelor acestei filosofii.