Cronica literară
Marcel Lucaciu
HIMERA LUI CĂRTĂRESCU
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
Sondând – atent la tot şi la toate – fie universul livresc, fie vesperala copilărie, Mircea Cărtărescu ne propune, deseori, un joc ficțional în cadrul căruia naratorul e – alternativ – spirit iscoditor şi omniscient, personaj, martor sau mesager.
Rem (Editura Humanitas, 2008) este o astfel de carte, oarecum derutantă, pentru că nu ştii ce să admiri mai întâi: construcția romanescă ale cărei evenimente se leagă între ele printr-o inteligentă inserție ori harul de povestitor vivace, ludic şi pătimaş? Precum un reporter „cu o mie de ochi,” naratorul radiografiază, la început, rafturile pline de cărți şi „învălmăşeala armonioasă”din garsoniera misterioasei Svetlana. Ba mai mult, o aşteaptă cu înfrigurare, căci e hotărât s-o descrie cât mai detaliat numai şi numai de dragul cititorilor: „Mă uit mai bine, ca să v-o pot descrie. Pare să aibă vreo treizeci şi cinci de ani. Nu are o față frumoasă, ci mai curând ciudată. Acum e rumenă din cauza frigului de afară, dar altă dată e palidă ca moartea. Iar uneori e roz în obraji ca fetele de ipsos din vitrine, căci foloseşte un fond de ten neobişnuit, roz-bonbon, care contrastează cu trăsăturile mai curând severe ale feței ei (...). Cu pomeții ieşiți în afară, cu părul scurt şi curbat în dreptul urechilor, cu gâtul cam țeapăn, deloc lipsit de un fel de maiestate inutilă, seamănă cumva cu o figură bizantină dintr-un mozaic dogmatic şi migălos.” E o intenție polemică destul de subtilă, menită să parodieze viziunea clasicizantă, de tip balzacian, de vreme ce schițarea portretului se încheie pe un ton şăgalnic: „Nu stă nici o clipă locului, altfel descrierea mi-ar fi ieşit mai bine.” De fapt, proza lui Cărtărescu e o continuă şi savuroasă (pe alocuri) parafrază, din care nu lipsesc inclusiv maeştrii genului, Caragiale sau Eminescu: „...Junele tânăr care cugeta astfel, închizând când un ochi, când altul, se dă jos din autobuz în bezna cartierului Dămăroaia şi o ia agale spre pătrățelele (slab) luminate ale blocurilor.” Autorul complică firele narative (tocmai printr-o asemenea prezentare!), pentru a introduce în scenă un narator-personaj, Vali, iubitul Svetlanei. Ne întoarcem în „minuscula garsonieră,” odată cu acesta (nu înainte de a fi plimbați cu autobuzul prin Bucureştiul friguros!) şi avem senzația că răsfoim pagini din Patul lui Procust de Camil Petrescu. E doar o vagă impresie, întrucât scriitorul ştie să-şi pigmenteze narațiunea cu „istorioare” ce ne amintesc de celebrul opus De ce iubim femeile. Dar cartea nu este aşa cum ne-am fi aşteptat, după primele zeci de pagini, un roman de dragoste. De altfel, naratorul se amuză pe seama cititorului, scriind, la un moment dat, unele ca acestea: ”Aici, drag cititor, mă tem că, fără să vreau, îți voi da o grea lovitură. Şi anume, n-o să-ți povestesc şi n-o să-ți descriu nimic din ceea ce văd că se întâmplă în patul dreptunghiular pe care acum, ieşit din creierul încins al lui Vali (...), îl văd în întreaga sa desfăşurare, cu formele sale de relief, craterele şi seismele sale.” Treptat, discursul epic se apropie de factura unui roman-parabolă, iar Svetlana devine o altă Şah-Razada ce deapănă, în miez de noapte, întâmplări petrecute în Bucureştiul anilor 1960-1961, pe când era doar o fetiță. Se succed, astfel, o serie de instantanee din vremea nevinovatei copilării: jocul cu mingea, pe balconul casei cu două caturi; legănatul păpuşii Zizi; vizita împreună cu tatăl, la Orăşelul Copiilor, în Piața Națiunii, unde se vindeau acadele, citronadă, Moş-Crăciuni de turtă dulce; drumul cu tramvaiul din lemn ce trosnea din toate încheieturile; magazinul cu jucării „Scufița Roşie”; jocurile şi cântecele naive („Eşti o floare, eşti un crin/Eşti parfumul cel mai fin...”) etc. Îmbolnăvirea mamei înseamnă un cu totul alt topos. Micuța Svetlana locuieşte pentru o vreme la mătuşa Aura, în cartierul Dudeşti-Cioplea, unde cunoaşte alte fetițe de aceeaşi vârstă şi totuşi atât de diferite: Puia, Crina, Garoafa, Ester, gemenele Ada şi Carmina. Departe de vuietul oraşului, casa şi curtea mătuşii Aura par un colț de paradis uitat pentru puştoaicele zburdalnice. Câinele şchiop, Chombe, leneşa pisică Gigi, camionul albastru (vechi şi fără roți), cireşul înalt sporesc farmecul unei lumi creată parcă anume pe gustul copiilor, iar jocul şi joaca pun la încercare fantezia ori spiritul lor inventiv. Uneori, jocul e pur şi simplu prilej de amuzament. Alteori, el alunecă în fantasticul eliadesc. Aşa este jocul de-a Reginele, în cadrul căruia fiecare fetişcană este regină pentru o zi şi trebuie să improvizeze un spectacol, după ce primeşte o culoare, o floare, un obiect (ce se dovedeşte a fi magic) şi un spațiu de joacă. Pe parcursul a 7 zile (un număr sacru ce reiterează Geneza), cele 7 fetițe trec prin cele mai bizare experiențe. De pildă, cu ajutorul unui ceas de jucărie ale cărui ace negre se învârt cu o viteză uimitoare, ele călătoresc – rând pe rând – în viitor şi se văd, una pe cealaltă, trecând prin toate vârstele, de la 10 până la 70 de ani. Câteva dintre ele nu depăşesc bariera celor 50 de ani şi se risipesc – brusc – în vânt... Fragedele protagoniste nu ştiu, însă, ce li s-a întâmplat. Şi tot astfel, nu ştie Svetlana unde se află şi ce este, cu adevărat, REM-ul (acest obsedant laitmotiv al cărții). Doar uriaşul Egor pare să cunoască secretul himerei: „Vezi, ca să ajungi acolo, trebuie ori să fi plecat din Tibet, acum şapte sute de ani, ori să visezi cele şapte vise ale scoicii mele. E ca un fel de cifru al unei case de bani.” Visele Svetlanei (căreia i se arată, în mai multe nopți, un drum printr-o pădure verde-aurie) nu fac altceva decât să mențină suspansul. Al şaptelea vis aduce şi marea surpriză: drumul sfârşeşte...în camera de creație a naratorului. Unul din manuscrise avea titlul REM...”Preafrumoasa poveste” a Şah-Razadei se apropie de final odată cu întoarcerea acasă a fetiței Svetlana, alături de părinții ei. Ca prin vis, ea aude vocea stinsă a lui Egor: „REM-ul e, într-un fel, ca floarea asta de roua-cerului, un soi de capcană întinsă pretutindeni şi dotată cu o răbdare infinită, un loc de trecere care aşteaptă ani în şir să fie descoperit şi apoi alți ani în şir până să ajungă la el singura ființă care-l poate străbate (...). Dar care e adevărul, dacă este REM-ul o Mântuire sau o Damnațiune, numai tu o să afli.” Cînd lumina albă a zorilor se revarsă, blondul Vali părăseşte – pentru totdeauna – garsoniera de la marginea Bucureştiului sau, poate, de la marginea lumii. Naratorul nu-l mai însoțeşte, în marea plecare cu autobuzul, pentru că individul e, acum, searbăd şi plicticos. În urma lui, o lacrimă izvorăşte din ochii Svetlanei, pe când Himera cu țipătul de balaur şi aripile ei imense învăluie – umbrind – totul.
Romanul lui Mircea Cărtărescu e o demonstrație în forță a virtuozității epice, un joc abil între narator şi naratar, o răsturnare şi demistificare a convențiilor literare. Tonalitatea vocilor narative (joviale, melancolice, tandre) se dispersează, abia perceptibil, într-un caleidoscop de vise, imagini, nostalgii, ironii, parodii, care este menit să ne delecteze, să ne întristeze ori să ne facă să zâmbim – amar – la gândul că până şi viața... e tot literatură.
Rem (Editura Humanitas, 2008) este o astfel de carte, oarecum derutantă, pentru că nu ştii ce să admiri mai întâi: construcția romanescă ale cărei evenimente se leagă între ele printr-o inteligentă inserție ori harul de povestitor vivace, ludic şi pătimaş? Precum un reporter „cu o mie de ochi,” naratorul radiografiază, la început, rafturile pline de cărți şi „învălmăşeala armonioasă”din garsoniera misterioasei Svetlana. Ba mai mult, o aşteaptă cu înfrigurare, căci e hotărât s-o descrie cât mai detaliat numai şi numai de dragul cititorilor: „Mă uit mai bine, ca să v-o pot descrie. Pare să aibă vreo treizeci şi cinci de ani. Nu are o față frumoasă, ci mai curând ciudată. Acum e rumenă din cauza frigului de afară, dar altă dată e palidă ca moartea. Iar uneori e roz în obraji ca fetele de ipsos din vitrine, căci foloseşte un fond de ten neobişnuit, roz-bonbon, care contrastează cu trăsăturile mai curând severe ale feței ei (...). Cu pomeții ieşiți în afară, cu părul scurt şi curbat în dreptul urechilor, cu gâtul cam țeapăn, deloc lipsit de un fel de maiestate inutilă, seamănă cumva cu o figură bizantină dintr-un mozaic dogmatic şi migălos.” E o intenție polemică destul de subtilă, menită să parodieze viziunea clasicizantă, de tip balzacian, de vreme ce schițarea portretului se încheie pe un ton şăgalnic: „Nu stă nici o clipă locului, altfel descrierea mi-ar fi ieşit mai bine.” De fapt, proza lui Cărtărescu e o continuă şi savuroasă (pe alocuri) parafrază, din care nu lipsesc inclusiv maeştrii genului, Caragiale sau Eminescu: „...Junele tânăr care cugeta astfel, închizând când un ochi, când altul, se dă jos din autobuz în bezna cartierului Dămăroaia şi o ia agale spre pătrățelele (slab) luminate ale blocurilor.” Autorul complică firele narative (tocmai printr-o asemenea prezentare!), pentru a introduce în scenă un narator-personaj, Vali, iubitul Svetlanei. Ne întoarcem în „minuscula garsonieră,” odată cu acesta (nu înainte de a fi plimbați cu autobuzul prin Bucureştiul friguros!) şi avem senzația că răsfoim pagini din Patul lui Procust de Camil Petrescu. E doar o vagă impresie, întrucât scriitorul ştie să-şi pigmenteze narațiunea cu „istorioare” ce ne amintesc de celebrul opus De ce iubim femeile. Dar cartea nu este aşa cum ne-am fi aşteptat, după primele zeci de pagini, un roman de dragoste. De altfel, naratorul se amuză pe seama cititorului, scriind, la un moment dat, unele ca acestea: ”Aici, drag cititor, mă tem că, fără să vreau, îți voi da o grea lovitură. Şi anume, n-o să-ți povestesc şi n-o să-ți descriu nimic din ceea ce văd că se întâmplă în patul dreptunghiular pe care acum, ieşit din creierul încins al lui Vali (...), îl văd în întreaga sa desfăşurare, cu formele sale de relief, craterele şi seismele sale.” Treptat, discursul epic se apropie de factura unui roman-parabolă, iar Svetlana devine o altă Şah-Razada ce deapănă, în miez de noapte, întâmplări petrecute în Bucureştiul anilor 1960-1961, pe când era doar o fetiță. Se succed, astfel, o serie de instantanee din vremea nevinovatei copilării: jocul cu mingea, pe balconul casei cu două caturi; legănatul păpuşii Zizi; vizita împreună cu tatăl, la Orăşelul Copiilor, în Piața Națiunii, unde se vindeau acadele, citronadă, Moş-Crăciuni de turtă dulce; drumul cu tramvaiul din lemn ce trosnea din toate încheieturile; magazinul cu jucării „Scufița Roşie”; jocurile şi cântecele naive („Eşti o floare, eşti un crin/Eşti parfumul cel mai fin...”) etc. Îmbolnăvirea mamei înseamnă un cu totul alt topos. Micuța Svetlana locuieşte pentru o vreme la mătuşa Aura, în cartierul Dudeşti-Cioplea, unde cunoaşte alte fetițe de aceeaşi vârstă şi totuşi atât de diferite: Puia, Crina, Garoafa, Ester, gemenele Ada şi Carmina. Departe de vuietul oraşului, casa şi curtea mătuşii Aura par un colț de paradis uitat pentru puştoaicele zburdalnice. Câinele şchiop, Chombe, leneşa pisică Gigi, camionul albastru (vechi şi fără roți), cireşul înalt sporesc farmecul unei lumi creată parcă anume pe gustul copiilor, iar jocul şi joaca pun la încercare fantezia ori spiritul lor inventiv. Uneori, jocul e pur şi simplu prilej de amuzament. Alteori, el alunecă în fantasticul eliadesc. Aşa este jocul de-a Reginele, în cadrul căruia fiecare fetişcană este regină pentru o zi şi trebuie să improvizeze un spectacol, după ce primeşte o culoare, o floare, un obiect (ce se dovedeşte a fi magic) şi un spațiu de joacă. Pe parcursul a 7 zile (un număr sacru ce reiterează Geneza), cele 7 fetițe trec prin cele mai bizare experiențe. De pildă, cu ajutorul unui ceas de jucărie ale cărui ace negre se învârt cu o viteză uimitoare, ele călătoresc – rând pe rând – în viitor şi se văd, una pe cealaltă, trecând prin toate vârstele, de la 10 până la 70 de ani. Câteva dintre ele nu depăşesc bariera celor 50 de ani şi se risipesc – brusc – în vânt... Fragedele protagoniste nu ştiu, însă, ce li s-a întâmplat. Şi tot astfel, nu ştie Svetlana unde se află şi ce este, cu adevărat, REM-ul (acest obsedant laitmotiv al cărții). Doar uriaşul Egor pare să cunoască secretul himerei: „Vezi, ca să ajungi acolo, trebuie ori să fi plecat din Tibet, acum şapte sute de ani, ori să visezi cele şapte vise ale scoicii mele. E ca un fel de cifru al unei case de bani.” Visele Svetlanei (căreia i se arată, în mai multe nopți, un drum printr-o pădure verde-aurie) nu fac altceva decât să mențină suspansul. Al şaptelea vis aduce şi marea surpriză: drumul sfârşeşte...în camera de creație a naratorului. Unul din manuscrise avea titlul REM...”Preafrumoasa poveste” a Şah-Razadei se apropie de final odată cu întoarcerea acasă a fetiței Svetlana, alături de părinții ei. Ca prin vis, ea aude vocea stinsă a lui Egor: „REM-ul e, într-un fel, ca floarea asta de roua-cerului, un soi de capcană întinsă pretutindeni şi dotată cu o răbdare infinită, un loc de trecere care aşteaptă ani în şir să fie descoperit şi apoi alți ani în şir până să ajungă la el singura ființă care-l poate străbate (...). Dar care e adevărul, dacă este REM-ul o Mântuire sau o Damnațiune, numai tu o să afli.” Cînd lumina albă a zorilor se revarsă, blondul Vali părăseşte – pentru totdeauna – garsoniera de la marginea Bucureştiului sau, poate, de la marginea lumii. Naratorul nu-l mai însoțeşte, în marea plecare cu autobuzul, pentru că individul e, acum, searbăd şi plicticos. În urma lui, o lacrimă izvorăşte din ochii Svetlanei, pe când Himera cu țipătul de balaur şi aripile ei imense învăluie – umbrind – totul.
Romanul lui Mircea Cărtărescu e o demonstrație în forță a virtuozității epice, un joc abil între narator şi naratar, o răsturnare şi demistificare a convențiilor literare. Tonalitatea vocilor narative (joviale, melancolice, tandre) se dispersează, abia perceptibil, într-un caleidoscop de vise, imagini, nostalgii, ironii, parodii, care este menit să ne delecteze, să ne întristeze ori să ne facă să zâmbim – amar – la gândul că până şi viața... e tot literatură.