"Ultimii mohicani" ai cuvântului

Articol publicat în ediția Viața Românească 7/2016

E trist, până şi rațional, darămite sufleteşte, să accepți că faci parte dintr-o generație „depăşită”, că valorile tale (fie ele cu pretenția de a fi clasice, de a fi făcut regulile mii de ani) sunt date la gunoi fără regret de cei mai tineri, de cei care ne par în anumite privințe un soi de extratereştri, aşa cum sunt, mereu conectați la aparate, mereu cu sunete stridente zbătându-li-se în urechi. Suntem tot mai puțini de partea cărții şi tot mai mulți pro-imagine şi pro-sunet. Suntem „ultimii mohicani” ai cuvântului scris, acum, când cei mai mici dintre noi au rupt punțile şi au trecut la un alt chip al realității. Unul al lor, la care noi, cei puțini, nu mai avem nicicum acces!
Dacă m-aş fi născut în „neprețuita” Americă, azi n-aş mai fi scris poate cu nostalgie despre agonia culturii scrise, sau n-aş mai fi scris deloc. Nu mi-ar fi păsat de bătrâna cultură occidentală, nici de valorile ei dintotdeauna, n-aş fi citit şi n-aş fi văzut nicăieri poezia. Mă cutremur! Dar suntem şi produsele timpului şi mediului în care trăim, nu o spun eu cea dintâi. Am dat exemplul cu spațiul american pentru că de-acolo cred că i se trage cuvântului moartea, dar şi pentru că în 1971, aşadar în urmă cu aproape jumătate de secol, George Steiner descria o realitate perfect valabilă astăzi, în această parte mai puțin „evoluată” de lume(1).
Nu putem totuşi privi fără iluzie prezentul, nici viitorul. Căci ar fi ca şi cum ne-am resemna cu ratarea noastră, ca şi cum ne-am asuma eşecul că am trăit degeaba, tributari unei culturi apuse, ca şi cum am fi murit deja. Într-un fel, trebuie să continuăm să avem încredere, că şi în număr foarte mic, până la a deveni „oameni protejați prin lege”, îndrăgostiții de cuvânt, de cărți, vor supraviețui. Că le va veni însă tot mai greu să o facă, că vor avea nevoie din ce în ce de mai multă putere ca să reziste umilințelor la care ceilalți îi vor supune din pricina „visătoriei” lor, că le va fi tot mai dificil să se întâlnească unul cu altul, sunt lucruri la fel de adevărate. Dar cine ştie, poate suferința lor nu va fi aşa de mare, doar a celor singuri e şi imaginația şi inconştiența!
Literatura a fost, de-a lungul mileniilor, atât de autocentrată şi mândră de „împărăția” ei, că nici nu a observat cum ştiințele naturale cresc şi cresc, paralel cu drumul ei, până au ajuns să o înghesuie. Naivitate pe de o parte, aroganță de cealaltă, pretinde Steiner. In fapt, eu cred că acestea au protejat-o şi îi dau voie încă să fie. Ştiințele, în schimb, au avantajul unui proces cumulativ, ele aşteaptă viitorul, ele ştiu că numai el le poate face mai puternice, că numai prin el devin mai performante şi mai eficiente. În acelaşi timp în care cei ce cred în literatură sunt mai curând orientați spre trecut, acolo e Dante, şi Shakespeare, şi Dostoievski şi cine e nebun să creadă că vreun creator al viitorului îi poate întrece?
Şi pentru că trăim într-o lume de date şi statistici, Steiner vrea să ne trezească şi astfel. El scria, în acelaşi 1971, că peste 90% dintre oamenii de ştiință care sunt trecuți în analele istoriei omenirii trăiesc în prezent. Aproape 75% dintre cei mai inteligenți indivizi lucrează de asemenea în domeniul ştiințelor. Ce le mai rămâne disciplinelor umaniste? Cam 25% şi, în general, nu sclipind de inteligență. Să medităm cât vrem în marginea acestor cifre şi să încercăm să gândim logic. Mai putem oare nega că ştiințele naturale sunt dominante, că literatura a pierdut supremația fără să îşi fi dat măcar seama?
Dar să nu vorbim întrutotul ca cei bătrâni, să nu credem că se apropie sfârşitul lumii, ci poate numai sfârşitul lumii noastre. Mor valorile milenare, dar se va pune ceva în locul lor. Nu noi, tributarii cuvântului, suntem actorii schimbării definitive a paradigmei. Să nu ne închipuim că lumea celor tineri, a generației computerizate şi conectate permanent la realitatea virtuală e una fără stăpâni, fără valori şi fără reguli. Are şi ea modele, învățători, ratați, inadaptați. Noi suntem cei care am numit contracultură, postcultură, subcultură ceea ce valorizează ei. Dar trebuie să vezi dinăuntru ca să vezi bine. Iar ochii noştri au devenit aproape orbi! Căci nu putem să ne părăsim propria lume, valorile în spiritul cărora am fost educați. Bănuim poate că numai aşa cultura clasică va supraviețui, cel puțin până la moartea ultimului dintre noi...
Veți spune poate că întotdeauna s-a dus o luptă între generații, dar Steiner, ca şi mine, vă va replica: niciodată o luptă atât de radicală. Ce altădată era firesc, acum e definitiv. Niciodată prăpastia nu a fost aşa de adâncă ca să ajungă de netrecut. Cei tineri au rupt practic orice legătură cu sistemul vechi de valori, au tăiat firul ca pe un cablu de telefon, nu mai vor să comunice cu ce a fost şi nu-i mai interesează. Pentru ei s-a isprăvit o dată pentru totdeauna cu sistemul mincinos şi depăşit în care s-a înaintat totuşi mii de ani.
Computerizarea exagerată, conectarea cvasipermanentă a celor tineri, muzica ce trebuie mereu să le zbârnâie în urechi, revolta verbală, agresivitatea, analfabetismul, greutatea de a mai citi un text mai lung de câteva cuvinte, sunt realități brutale şi evidente ale copiilor şi nepoților noştri. Frumusețea şi inocența copilăriei se pierd foarte devreme şi pe nesimțite. Părinții pierd contactul sufletesc şi comunicarea profundă cu ale lor progenituri mult prea repede. La 6-7 ani, deja pentru un copil al zilelor noastre un smartphone nu mai are niciun secret. Rapiditatea şi competența cu care îl utilizează sunt impresionante şi derutante pentru adultul care îl priveşte neputincios. Sunt, da, să recunoaştem, şi mult mai inteligenți decât eram noi la vârsta lor. Au abilități în plus. Educația din şcoală îi plictiseşte, ajung la informație mult mai rapid şi mai țintit accesând internetul.
Să fie muzica limbajul care pătrunde sufletele celor mai mici dintre noi, aşa cum crede Steiner? Să fie matematica, fără de care tehnologia nu poate funcționa, un al doilea limbaj care îi defineşte? Muzica nu minte, nici matematica. Sunt discipline care duc individul mult mai în viteză aproape de centru. Muzica spontan, matematica, printr-o minimă „inițiere”. Să fie ele „alfabetul” lumii noi, numai să fie ceva, să ne putem retrage liniştiți, noi, ultimii reprezentanți ai unui sistem de valori prea vechi ca să mai fie actual. Şi să ne putem retrage mai ales fără să aruncăm cu piatra, fără să condamnăm. Suntem suspecți, suntem intruşi, neînțeleşi, bătrâni şi „ultimi mohicani” ai cuvântului scris. Suntem astăzi neputincioşi privitori peste gard la metamorfoza lumii în care ne-am născut şi în care nu ne mai oglindim. O metamorfoză kafkiană! Să rămânem cel puțin demni, e o valoare a lumii apuse, dar a lumii noastre!