Breviar editorial
Eugenia Ţarălungă
Nu sunt Einstein...
Articol publicat în ediția Viața Românească 7/2016
Mic Larousse apocrif, de Constantin Abăluță, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 160 p.
Ultimele decenii au făcut să fie în vogă istoria orală. Raportându-se la mari personalități ale noastre sau ale lumii, Constantin Abăluță vine cu elemente precise, detalii care țin de acel ceva uman, foarte uman, pe care îl regăsim deopotrivă la oamenii simpli (ce înseamnă până la urmă om simplu – insignifiant?!) şi la inventatori, împărați, artişti, sportivi, muzicieni ş.a.m.d. Constantin Abăluță ne arată că şi ei sunt la dispoziția unor umori, nevoi, ale unor „bizarerii proprii”, la dispoziția unor plăceri, dureri, revelații sau al altor feluri de răsturnări de situații. Acel ceva insignifiant este găsit şi văzut de autor, aşa cum făceau „suprarealiştii căutători de «scântei revelatoare»” (Ion Pop). La granița între fiction şi nonfiction, volumul este similiştiințific şi granița devine friabilă. Volumul este un emulator al unui dicționar „serios”. A avut ca model cartea lui Marcel Schwob Vieți imaginare (1896), despre care Abăluță mărturiseşte: „Citirea celor douăzeci şi trei de texte biografice, care nu se întind, fiecare, pe mai mult de câteva pagini, mă uimeşte, mă covârşeşte, mă doboară. Fidel întru totul prefeței sale, Schwob se dovedeşte în fiecare rând a fi un creator de excepție, revoluționând arta biografiei, eliberând-o de servituțile veridicității înguste şi generos deschizându-i porțile imaginarului”. Sunt impresionante asocierile, afinitățile, prieteniile cărora Constantin Abăluță le dă contur, cum ar fi cea dintre Mark Twain şi Nikola Tesla. Sau cea dintre Fellini şi scenaristul lui, Tonino: „Tonino şi Federico întind un ştergar pe tăpşanul din fața bisericii. Mănâncă plăcintă cu brânză şi beau vin. Aşteaptă ca razele soarelui să treacă prin dreptul cuiburilor şi păsările să cânte rând pe rând. Ciocnesc un ultim pahar, apoi se despart. Federico pleacă primul: e 31 octombrie 1993. Tonino mai întârzie până în seara zilei de 21 martie 2012. Umbra lui gheboşată atinge umbra bisericii. Biserica se năruie, tăpşanul este acoperit de cărămizi, păsările îşi iau zborul cârâind”. Fiecare viață reală este numai un tăpşan, un portal, pentru mici „bizarerii proprii” fiecărei personalități (Einstein, Mick Jagger, Urmuz, Arghezi, Samuel Beckett, Buster Keaton etc.), iar Constantin Abăluță se desfată cu „nonconformisme de toate soiurile înregistrate pe câte un parcurs existențial real”, suportând „devieri spre imaginarul oniric şi convertiri spectaculoase”, potrivit lui Ion Pop, care semnează prefața. Textele sunt potențate prin viziunea grafică năstruşnică a lui Mircia Dumitrescu.
Solidaritatea este superlativul libertății. Alianța Civică – privire după 25 de ani, Fundația Academia Civică, 2015, 500 p.
Fotografii-mărturii, articole din presă (selectiv, fireşte!), dar şi priviri retrospective ale celor care credeau că într-adevăr „Nu putem reuşi decât împreună” – în 1990, la înființarea A.C., „decât” era bine-mersi la locul lui în limba română vorbită. De atunci, multe s-au schimbat. Romulus Rusan şi Ana Blandiana deschid volumul, iar de la pagina 33 încolo găsim secțiunea A.C. – Autoportret în oglindă (autori: Mihai Şora, Petre Mihai Băcanu, Gabriel Andreescu, Nicolae Prelipceanu, Vartan Arachelian, Dan Grigore, Lucia Hossu-Longin, Ioana Voicu-Arnăuțoiu, Rodica Palade, dr. Nicolae Constantinescu, Gh. Mihai Bârlea, dr. Lia Zotovici, ing. Nicolae Noica, Dorana Coşoveanu). Tonul nu e idilic, ci îndeamnă la reflecție. De pildă: „Ordinul lui Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan a fost clar: Alianța Civică trebuie să dispară! Şi mulți bucureşteni au pus umărul şi botul la această ruinare. Chiar şi Emil Constantinescu. Dar şi bistrițenii, care au ajuns şefi locali, cu care ne-am certat în draci. Nu am câştigat nimic. Alianța trebuia să dispară. Şi a cam dispărut. Alianța Civică, însă, trăieşte încă vie prin Fundația Academia Civică. Singura cale de salvare” (Virgil Rațiu, fost preşedinte al filialei AC Bistrița Năsăud). După un studiu de caz (Congresul VI al AC), volumul continuă cu secțiunea Martori în timp (Armand Goşu, Ovidiu Şimonca, Marius Ghilezan, Al. Zub, Domnița Ştefănescu, Elena Perdichi, Radu Filipescu). Concluziile îi aparțin lui Dan Pavel: Despre moştenirea istorică a unei mişcări civice cu impact politic. Volumul mai include o cronologie detaliată (1990-2001), documente definitorii, plus un apel al Anei Blandiana: Către Consiliul Director Național al Alianței Civice. De ce trebuie să continuăm, 2001.
Mintea care povesteşte. Scheme de cititor, scheme de autor, de Carmen-Maria Mecu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 254 p.
Pornind de la o carte crucială, Stephane Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului – cuvânt înainte de Constantin Noica, apărută în 1982 în colecția „Idei contemporane” – autoarea, psiholog de formație, este în căutarea unor stereotipuri generate mental şi propune, în raport cu cititorul, „schema conversiei de perspectivă” sau a „dinamicii opuselor”. Schema de cititor, sintetizează Carmen-Maria Mecu în primele pagini ale lucrării, „reprezintă în contextul lecturii un mecanism mental al unui cititor creativ, care participă alături de autor la o negociere de sens, generatoare de text narativ şi de lume textuală narativă”. Schema de autor a dinamicii opuselor, cu exemplificare pe textul lui Viorel Padina, Planeta-Ou, un poem narativ, presupune „o matrice asemenea unui arhetip – ca funcționare – adică una capabilă să genereze scheme organizatoare concrete – analoage imaginilor arhetipale”. Eugen Negrici girează cercetarea autoarei şi consideră că aceasta explorează cu succes domeniul semioticii receptării, că identifică „schema gândirii producătoare a lui Caragiale (cel din Momente şi schițe), felul cum funcționează «mintea» unui regizor de documentar (Sorin Ilieşiu), a unui savant şi scriitor de anvergură (Ioan Petru Culianu) şi a unui poet (Viorel Padina), atunci când elaborează un poem narativ. Analizele de text sunt foarte amănunțite şi impresionează prin ingeniozitate şi suplețe interpretativă”. Regulile generative, în cazul magiei, religiei, ştiinței, au destule imponderabile, chiar şi pentru o minte cum a fost cea a lui Ioan Petru Culianu. Şi totuşi, o anumită predictibilitate există: „Personajul narator din Jocul de smarald vorbeşte despre «ființele omeneşti (oameni de vază sau obişnuiți)» ca despre nişte «răscruci ale unor evenimente irepetabile». Aşadar nu oamenii produc evenimente, ci ei sunt produşi de evenimente: «iar pe acestea (evenimentele – n.n.) nu ei le produc, ci sunt produşi de ele cu fiecare nouă ocazie» (Ibidem). Putem spune ceva similar despre apariția povestirilor legate în Pergamentul diafan. Fiecare povestire apare ca manifestare simultană a unor momente unice din diferite scheme fractalice. Cunoaşterea schemelor permite regăsirea structurii unei anume povestiri precum şi «prezicerea» uneia nescrise de autor, ca în utilizarea tabloului lui Mendeleev”. Ar fi interesant un studiu asupra receptării acestei cărți vizionare, pentru că nu e simplu de înțeles că A şi nonA pot fi superpozabile. Poate Nichita Stănescu să fi înțeles mai repede aşa ceva.
Detenția politică şi literatura, de Oana Safta, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 302 p.
Scriitorii ajunşi dincolo de gratii în perioada comunistă sau cei care au continuat, dincolo de cenzură, să scrie literatură interzisă au oferit, în condițiile istorice date, un amplu şi – încă şi acum – impresionant material documentar şi de viață studiului Oanei Safta. Volumul include un Argument şi capitole cum ar fi: Sfera biograficului la incidența istoriei cu literatura; Totalitarismul şi debusolarea lumii. Condiția intelectualului la răscrucea istoriei; Speciile biograficului – ieşirea din clandestinitate, transferul din sfera privată în spațiul public; locuri comune în memorialistica detenției; O confesiune pe măsura unei maturități exemplare; Jurnalul, unicul companion la apusul vieții; Un Don Quijote principial, cu vocația sacrificiului; Alice Voinescu şi nemiloasele autoscopii; O personalitate contradictorie: ultrasensibilul cârcotaş Adrian Marino; Memorialişti români în exilul postbelic între autovictimizare şi statutul de victimă. Emblematicul Nicolae Steinhardt este emblematic numai pentru un tip de cititori şi pentru o anumită categorie a celor care au scris despre detenția politică de până în 1964: „Am intrat în închisoare orb – cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi – şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viața îmi spuneau puțin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi”. Potrivit autoarei: „Jurnalul lui I.D. Sîrbu este proiectat pentru uzul personal, oglindă şi salvare a sinelui; Petre Pandrea permite o minimă deschidere a confesiunii sale către un posibil ochi intruziv, cel al copiilor, receptori închişi şi autorizați deci; N. Steinhardt redactează două versiuni ale Jurnalului fericirii, cea de-a doua cu speranța mărturisită de a vedea lumina tiparului. Dar, deşi destinația diferă, toate cele trei confesiuni vor cunoaşte deschiderea maximă şi vor rămâne scrieri de referință”. Varietatea scrierilor biografice este văzută de autoare prin luarea în considerație cu prioritate a aserțiunii lui Eco privitoare la acel cititor infinit-empatic, ideal, „capabil să coopereze la actualizarea textuală la fel cum gândea el, autorul, şi să se manifeste din punct de vedere interpretativ la fel cum el însuşi s-a manifestat din punct de vedere generativ”. Ceea ce nu este cazul, fiindcă Piteştiul reeducării sau Siberia Aniței Nandriş-Culda nu sunt chiar nişte spații extensibile până în societatea noastră postmodernă. Sau… cine ştie?!
Însemnări la apusul soarelui, de Roxana Cristian, Editura Rosmarin, 2016, 246 p.
„Dacă s-a ajuns la apus, înseamnă că a fost odată ca niciodată un răsărit. Între cei doi poli s-au desfăşurat lucrări, fapte care sunt puse acum – kairos – pe balanța crepusculară. Desigur că între cei venind la apusul soarelui se numără şi cei ajunşi în ultimul ceas. Dar în lumina cea de seară toate sunt cântărite nu după materia şi durata celor întâmplate, ci după harul celor desăvârşite. Evenimentele petrecute au ajuns la finele lor şi nimic nu mai seamănă cu semințele semănate pe când încă nu încolțiseră. Roadele faptelor, mai dulci sau mai amare, mai coapte sau mai crude, se coc acum egal la lumina de seară care învăluie totul şi face ca tot ce are viață să laude pe Cel ce îi dă Viața.” Roxana Cristian, medic şi ctitor(iță) de biserici, obişnuită a Mănăstirii Antim, continuatoare a Rugului Aprins, vorbeşte despre transcendență ca despre ceva prezent, ezotericul devine exoteric, aşa cum, în al său Jurnalul alchimic, Vasile Lovinescu vede integralitatea şi ne face şi pe noi să întrezărim „un Foc supraesențial, transcendent, care nu cere altceva decât să coboare în lumea noastră, ca să se unească cu focul din exil (...) Acest Foc restabilit în integralitatea lui este Euharistia cerească din care se hrănesc îngerii“ . Risipite în câteva publicații de profil sau suplimente culturale, articolele Roxanei Cristian, 31 la număr, ies acum la lumină ca volum de sine stătător, în care subiectele au ca temă: Rugul aprins, iertarea, pescuirea minunată, cultura şi închinarea. Şi tot aşa mai departe, pentru că mereu există un mai-departe. Spune Dan Stanca în postfața cărții: „Cartea de față este o pledoarie pentru trezire. Nu e simplu deloc. Până când vom avea ochii larg deschişi va trebui să străbatem un deşert al aşteptării, care e echivalent uitării. Şi dacă am uitat de-a binelea ce ne mai salvează? De aceea e necesară veghea. (…) Nimic nu e gratuit. Eu ştiu mai bine ca oricine că nu am putut să ocolesc nimic şi ceea ce am azvârlit în spațiu s-a întors năpraznic asupra mea. Este chinuitor de migălos construită viața şi tot ceea ce nu numim absurd nu e decât un moft, aşa încât e preferabil să intrăm în greva tăcerii. Dar tăcând nu înseamnă că nu te mai rogi. Greva tăcerii propulsează extraordinar rugăciunea. De fapt, cartea Roxanei Cristian este o formă culturală a rugăciunii”. Sau, preluând cuvintele autoarei: „Cultura este o proximitate cu Misterul. Închinarea este o trăire a Misterului. Dar nici una, nici cealaltă nu sunt Misterul însuşi.”
Ultimele decenii au făcut să fie în vogă istoria orală. Raportându-se la mari personalități ale noastre sau ale lumii, Constantin Abăluță vine cu elemente precise, detalii care țin de acel ceva uman, foarte uman, pe care îl regăsim deopotrivă la oamenii simpli (ce înseamnă până la urmă om simplu – insignifiant?!) şi la inventatori, împărați, artişti, sportivi, muzicieni ş.a.m.d. Constantin Abăluță ne arată că şi ei sunt la dispoziția unor umori, nevoi, ale unor „bizarerii proprii”, la dispoziția unor plăceri, dureri, revelații sau al altor feluri de răsturnări de situații. Acel ceva insignifiant este găsit şi văzut de autor, aşa cum făceau „suprarealiştii căutători de «scântei revelatoare»” (Ion Pop). La granița între fiction şi nonfiction, volumul este similiştiințific şi granița devine friabilă. Volumul este un emulator al unui dicționar „serios”. A avut ca model cartea lui Marcel Schwob Vieți imaginare (1896), despre care Abăluță mărturiseşte: „Citirea celor douăzeci şi trei de texte biografice, care nu se întind, fiecare, pe mai mult de câteva pagini, mă uimeşte, mă covârşeşte, mă doboară. Fidel întru totul prefeței sale, Schwob se dovedeşte în fiecare rând a fi un creator de excepție, revoluționând arta biografiei, eliberând-o de servituțile veridicității înguste şi generos deschizându-i porțile imaginarului”. Sunt impresionante asocierile, afinitățile, prieteniile cărora Constantin Abăluță le dă contur, cum ar fi cea dintre Mark Twain şi Nikola Tesla. Sau cea dintre Fellini şi scenaristul lui, Tonino: „Tonino şi Federico întind un ştergar pe tăpşanul din fața bisericii. Mănâncă plăcintă cu brânză şi beau vin. Aşteaptă ca razele soarelui să treacă prin dreptul cuiburilor şi păsările să cânte rând pe rând. Ciocnesc un ultim pahar, apoi se despart. Federico pleacă primul: e 31 octombrie 1993. Tonino mai întârzie până în seara zilei de 21 martie 2012. Umbra lui gheboşată atinge umbra bisericii. Biserica se năruie, tăpşanul este acoperit de cărămizi, păsările îşi iau zborul cârâind”. Fiecare viață reală este numai un tăpşan, un portal, pentru mici „bizarerii proprii” fiecărei personalități (Einstein, Mick Jagger, Urmuz, Arghezi, Samuel Beckett, Buster Keaton etc.), iar Constantin Abăluță se desfată cu „nonconformisme de toate soiurile înregistrate pe câte un parcurs existențial real”, suportând „devieri spre imaginarul oniric şi convertiri spectaculoase”, potrivit lui Ion Pop, care semnează prefața. Textele sunt potențate prin viziunea grafică năstruşnică a lui Mircia Dumitrescu.
Solidaritatea este superlativul libertății. Alianța Civică – privire după 25 de ani, Fundația Academia Civică, 2015, 500 p.
Fotografii-mărturii, articole din presă (selectiv, fireşte!), dar şi priviri retrospective ale celor care credeau că într-adevăr „Nu putem reuşi decât împreună” – în 1990, la înființarea A.C., „decât” era bine-mersi la locul lui în limba română vorbită. De atunci, multe s-au schimbat. Romulus Rusan şi Ana Blandiana deschid volumul, iar de la pagina 33 încolo găsim secțiunea A.C. – Autoportret în oglindă (autori: Mihai Şora, Petre Mihai Băcanu, Gabriel Andreescu, Nicolae Prelipceanu, Vartan Arachelian, Dan Grigore, Lucia Hossu-Longin, Ioana Voicu-Arnăuțoiu, Rodica Palade, dr. Nicolae Constantinescu, Gh. Mihai Bârlea, dr. Lia Zotovici, ing. Nicolae Noica, Dorana Coşoveanu). Tonul nu e idilic, ci îndeamnă la reflecție. De pildă: „Ordinul lui Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan a fost clar: Alianța Civică trebuie să dispară! Şi mulți bucureşteni au pus umărul şi botul la această ruinare. Chiar şi Emil Constantinescu. Dar şi bistrițenii, care au ajuns şefi locali, cu care ne-am certat în draci. Nu am câştigat nimic. Alianța trebuia să dispară. Şi a cam dispărut. Alianța Civică, însă, trăieşte încă vie prin Fundația Academia Civică. Singura cale de salvare” (Virgil Rațiu, fost preşedinte al filialei AC Bistrița Năsăud). După un studiu de caz (Congresul VI al AC), volumul continuă cu secțiunea Martori în timp (Armand Goşu, Ovidiu Şimonca, Marius Ghilezan, Al. Zub, Domnița Ştefănescu, Elena Perdichi, Radu Filipescu). Concluziile îi aparțin lui Dan Pavel: Despre moştenirea istorică a unei mişcări civice cu impact politic. Volumul mai include o cronologie detaliată (1990-2001), documente definitorii, plus un apel al Anei Blandiana: Către Consiliul Director Național al Alianței Civice. De ce trebuie să continuăm, 2001.
Mintea care povesteşte. Scheme de cititor, scheme de autor, de Carmen-Maria Mecu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 254 p.
Pornind de la o carte crucială, Stephane Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului – cuvânt înainte de Constantin Noica, apărută în 1982 în colecția „Idei contemporane” – autoarea, psiholog de formație, este în căutarea unor stereotipuri generate mental şi propune, în raport cu cititorul, „schema conversiei de perspectivă” sau a „dinamicii opuselor”. Schema de cititor, sintetizează Carmen-Maria Mecu în primele pagini ale lucrării, „reprezintă în contextul lecturii un mecanism mental al unui cititor creativ, care participă alături de autor la o negociere de sens, generatoare de text narativ şi de lume textuală narativă”. Schema de autor a dinamicii opuselor, cu exemplificare pe textul lui Viorel Padina, Planeta-Ou, un poem narativ, presupune „o matrice asemenea unui arhetip – ca funcționare – adică una capabilă să genereze scheme organizatoare concrete – analoage imaginilor arhetipale”. Eugen Negrici girează cercetarea autoarei şi consideră că aceasta explorează cu succes domeniul semioticii receptării, că identifică „schema gândirii producătoare a lui Caragiale (cel din Momente şi schițe), felul cum funcționează «mintea» unui regizor de documentar (Sorin Ilieşiu), a unui savant şi scriitor de anvergură (Ioan Petru Culianu) şi a unui poet (Viorel Padina), atunci când elaborează un poem narativ. Analizele de text sunt foarte amănunțite şi impresionează prin ingeniozitate şi suplețe interpretativă”. Regulile generative, în cazul magiei, religiei, ştiinței, au destule imponderabile, chiar şi pentru o minte cum a fost cea a lui Ioan Petru Culianu. Şi totuşi, o anumită predictibilitate există: „Personajul narator din Jocul de smarald vorbeşte despre «ființele omeneşti (oameni de vază sau obişnuiți)» ca despre nişte «răscruci ale unor evenimente irepetabile». Aşadar nu oamenii produc evenimente, ci ei sunt produşi de evenimente: «iar pe acestea (evenimentele – n.n.) nu ei le produc, ci sunt produşi de ele cu fiecare nouă ocazie» (Ibidem). Putem spune ceva similar despre apariția povestirilor legate în Pergamentul diafan. Fiecare povestire apare ca manifestare simultană a unor momente unice din diferite scheme fractalice. Cunoaşterea schemelor permite regăsirea structurii unei anume povestiri precum şi «prezicerea» uneia nescrise de autor, ca în utilizarea tabloului lui Mendeleev”. Ar fi interesant un studiu asupra receptării acestei cărți vizionare, pentru că nu e simplu de înțeles că A şi nonA pot fi superpozabile. Poate Nichita Stănescu să fi înțeles mai repede aşa ceva.
Detenția politică şi literatura, de Oana Safta, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 302 p.
Scriitorii ajunşi dincolo de gratii în perioada comunistă sau cei care au continuat, dincolo de cenzură, să scrie literatură interzisă au oferit, în condițiile istorice date, un amplu şi – încă şi acum – impresionant material documentar şi de viață studiului Oanei Safta. Volumul include un Argument şi capitole cum ar fi: Sfera biograficului la incidența istoriei cu literatura; Totalitarismul şi debusolarea lumii. Condiția intelectualului la răscrucea istoriei; Speciile biograficului – ieşirea din clandestinitate, transferul din sfera privată în spațiul public; locuri comune în memorialistica detenției; O confesiune pe măsura unei maturități exemplare; Jurnalul, unicul companion la apusul vieții; Un Don Quijote principial, cu vocația sacrificiului; Alice Voinescu şi nemiloasele autoscopii; O personalitate contradictorie: ultrasensibilul cârcotaş Adrian Marino; Memorialişti români în exilul postbelic între autovictimizare şi statutul de victimă. Emblematicul Nicolae Steinhardt este emblematic numai pentru un tip de cititori şi pentru o anumită categorie a celor care au scris despre detenția politică de până în 1964: „Am intrat în închisoare orb – cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi – şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viața îmi spuneau puțin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi”. Potrivit autoarei: „Jurnalul lui I.D. Sîrbu este proiectat pentru uzul personal, oglindă şi salvare a sinelui; Petre Pandrea permite o minimă deschidere a confesiunii sale către un posibil ochi intruziv, cel al copiilor, receptori închişi şi autorizați deci; N. Steinhardt redactează două versiuni ale Jurnalului fericirii, cea de-a doua cu speranța mărturisită de a vedea lumina tiparului. Dar, deşi destinația diferă, toate cele trei confesiuni vor cunoaşte deschiderea maximă şi vor rămâne scrieri de referință”. Varietatea scrierilor biografice este văzută de autoare prin luarea în considerație cu prioritate a aserțiunii lui Eco privitoare la acel cititor infinit-empatic, ideal, „capabil să coopereze la actualizarea textuală la fel cum gândea el, autorul, şi să se manifeste din punct de vedere interpretativ la fel cum el însuşi s-a manifestat din punct de vedere generativ”. Ceea ce nu este cazul, fiindcă Piteştiul reeducării sau Siberia Aniței Nandriş-Culda nu sunt chiar nişte spații extensibile până în societatea noastră postmodernă. Sau… cine ştie?!
Însemnări la apusul soarelui, de Roxana Cristian, Editura Rosmarin, 2016, 246 p.
„Dacă s-a ajuns la apus, înseamnă că a fost odată ca niciodată un răsărit. Între cei doi poli s-au desfăşurat lucrări, fapte care sunt puse acum – kairos – pe balanța crepusculară. Desigur că între cei venind la apusul soarelui se numără şi cei ajunşi în ultimul ceas. Dar în lumina cea de seară toate sunt cântărite nu după materia şi durata celor întâmplate, ci după harul celor desăvârşite. Evenimentele petrecute au ajuns la finele lor şi nimic nu mai seamănă cu semințele semănate pe când încă nu încolțiseră. Roadele faptelor, mai dulci sau mai amare, mai coapte sau mai crude, se coc acum egal la lumina de seară care învăluie totul şi face ca tot ce are viață să laude pe Cel ce îi dă Viața.” Roxana Cristian, medic şi ctitor(iță) de biserici, obişnuită a Mănăstirii Antim, continuatoare a Rugului Aprins, vorbeşte despre transcendență ca despre ceva prezent, ezotericul devine exoteric, aşa cum, în al său Jurnalul alchimic, Vasile Lovinescu vede integralitatea şi ne face şi pe noi să întrezărim „un Foc supraesențial, transcendent, care nu cere altceva decât să coboare în lumea noastră, ca să se unească cu focul din exil (...) Acest Foc restabilit în integralitatea lui este Euharistia cerească din care se hrănesc îngerii“ . Risipite în câteva publicații de profil sau suplimente culturale, articolele Roxanei Cristian, 31 la număr, ies acum la lumină ca volum de sine stătător, în care subiectele au ca temă: Rugul aprins, iertarea, pescuirea minunată, cultura şi închinarea. Şi tot aşa mai departe, pentru că mereu există un mai-departe. Spune Dan Stanca în postfața cărții: „Cartea de față este o pledoarie pentru trezire. Nu e simplu deloc. Până când vom avea ochii larg deschişi va trebui să străbatem un deşert al aşteptării, care e echivalent uitării. Şi dacă am uitat de-a binelea ce ne mai salvează? De aceea e necesară veghea. (…) Nimic nu e gratuit. Eu ştiu mai bine ca oricine că nu am putut să ocolesc nimic şi ceea ce am azvârlit în spațiu s-a întors năpraznic asupra mea. Este chinuitor de migălos construită viața şi tot ceea ce nu numim absurd nu e decât un moft, aşa încât e preferabil să intrăm în greva tăcerii. Dar tăcând nu înseamnă că nu te mai rogi. Greva tăcerii propulsează extraordinar rugăciunea. De fapt, cartea Roxanei Cristian este o formă culturală a rugăciunii”. Sau, preluând cuvintele autoarei: „Cultura este o proximitate cu Misterul. Închinarea este o trăire a Misterului. Dar nici una, nici cealaltă nu sunt Misterul însuşi.”