Mai mult decât publicistică

Cercetările ştiințifice ale căror rezultate sunt tipărite în presa de specialitate, chiar şi atunci când este vorba de publicații de prestigiu, se pierd cu timpul în noianul aparițiilor în continuă şi densă creştere. Strângerea producției ştiințifice risipite în reviste şi publicarea ei în volum(e) îi conferă vizibilitate sporită şi, consecutiv, o anume stabilitate referențială. Acest demers editorial, frecvent pretutindeni în lumea ştiințifică – şi, evident, nu numai –, este cu atât mai necesar şi mai util cu cât e vorba de activitatea prolifică a unor personalități de anvergură. Este şi cazul lui Ovidiu Bîrlea(1) care, alături de Petru Caraman, a fost de bună seamă cel mai proeminent reprezentant al folcloristicii româneşti, ca viziune, arie de competență şi adâncime a cunoaşterii, de după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Recenta apariție în trei volume a textelor sale din periodice, însumând peste patru sute de pagini fiecare, completează cu informații suplimentare cărțile lui fundamentale – tot atâtea cărămizi, cum prea bine se ştie, puse la temelia folcloristicii româneşti –, oferă concomitent firul istoriei unor teme majore tratate de el de-a lungul timpului şi îi confirmă, dacă mai era nevoie, statutul de erudit în domeniul culturii populare.
Apariția acestor volume se datorează efortului bibliografic şi editorial considerabil al lui Iordan Datcu, autor a zeci de lucrări, printre care indispensabilul Dicționar al etnologilor români (ajuns în 2006 la a şasea ediție), editor a sute de cărți, cel care în 2013 a dat la iveală prima sinteză amplă consacrată operei lui Ovidiu Bîrlea, ca om de ştiință şi prozator, precum şi, în 2014, volumul De la Ion Budai-Deleanu la Lucian Blaga, cuprinzând studiile acestuia despre relația unor importanți scriitori români cu creația populară.
Cele trei volume de „studii de etnologie“(2) nu reprezintă o selecție, ci cuprind exhaustiv întreaga publicistică a lui Ovidiu Bîrlea, începând cu „Procesul de creație al baladei populare române“, apărut în 1941 în Revista Fundațiilor Regale, şi terminând cu Petru Caraman, „De la instinctul de autoorientare la spiritul critic axat pe tradiția autohtonă“, scris în 1980 şi tipărit zece ani mai târziu în Revista de etnografie şi folclor. Trei texte tipărite postum încheie ultimul volum. Este vorba de „Petru Caraman, octogenar“ (text inedit, scris în 1978 cu ocazia unei proiectate şi zădărnicite sărbătoriri a lui Petru Caraman – precizare făcută de Ion H. Ciubotaru care îl publică în volumul Petru Caraman, Studii de etnografie şi folclor, 1997), apoi de prefață la B.P. Hasdeu, Basme populare româneşti, 2000 şi de „Ovid Densusianu şi latinitatea folclorului românesc“, în volumul Ovid Densusiau în amintirea şi conştiința critică românească, îngrijit de Ion Diaconu şi Ioan Şerb, 2005(3).
Materialul adunat în aceste volume prezintă, cum era de aşteptat, o varietate considerabilă de forme publicistice, de la studiu şi articol la recenzie şi necrolog; după cum natura categorială a acestor texte se întinde pe o paletă largă ce acoperă mai toate speciile literaturii populare tratate structural şi/sau funcțional, după caz: baladă, basm, colind, lirică, repertoriu funebru, proverbe, snoavă. Unele texte constituie prime abordări ale unor teme importante, reluate ulterior. De pildă, „Cercetarea prozei populare epice“, text apărut în 1956 în Revista de folclor, este în cea mai mare parte topit în materia studiului introductiv la monumentala Antologie de proză populară epică din 1966 care reprezintă, se ştie, un moment de răscruce în folcloristica românească. Tot astfel elemente din „Câteva considerațiuni asupra metodei filologice în folcloristică“ din 1957 se străvăd limpede în volumul Metoda de cercetare a folclorului, 1969, probabil prima expunere densă şi completă a unei metode proprii de cercetare a literaturii populare ca domeniu cu legi specifice, diferite de cele care guvernează literatura cultă. În acelaşi sens, micromonografia din 1963, Atanasie Marienescu folklorist, intră rezumativ în paginile consacrate acestuia din Istoria folcloristicii româneşti, 1974. După cum tot aici se regăseşte, în forme condensate, evocarea-necrolog „Gheorghe Cernea“, 1965, sau aceea dedicată celor „Cincizeci de ani de la moartea lui S. Fl. Marian“, 1957 ş.a.m.d. Sunt texte de metodologie, de teorie, de biologie, de istorie a domeniului folcloric a căror soliditate, indiferent că tratează despre „colindatul la români, slavi sau la alte popoare“ sau despre „procesul de creație al baladei populare“ etc., este garantată de excelenta cunoaştere, extensivă şi în adâncime, a realității de teren.
Merită amintit aici şi un text aparte, „eratic“, situat în afara peisajului „cărturăresc“ al volumelor, tocmai pentru că certifică şi vocația literară a lui Ov. Bîrlea de la care au rămas binecunoscuta culegere de povestiri Urme pe piatră (1974) şi cele trei romane, Şteampuri fără apă (1979), Drumul de pe urmă (1999), Se face ziuă (2001), inspirate, toate, de viața aspră a satelor din Munții Apuseni. În cazul de față e vorba de articolul „Andronic“ (apărut în Tribuna din 1970), în care portretul în linii precis conturate, învăluite în fervoarea delicată a unei emoții bine stăpânite, este acela al unui ceteraş din Muşca, jud. Alba, de la care autorul a înregistrat peste 150 de piese şi despre care ne spune că „Totul te atrage la acest om, de la fața-i bârnace, în contrast cu părul nins, dominată de nasul acvilin care-i conferă o fizionomie tipic moțească, până la vorba-i potolită şi încărcată de tâlcuri. Iar când se îndeamnă la vioară, farmecul creşte nemăsurat şi te simți dintr-odată cutremurat de fiorii cascadelor care țâşnesc din umbletul arcuşului.“ (Vol. II, p. 191).
Materialele din această ediție sunt dispuse în ordine cronologică. Ceea ce este bine deoarece permite lesne o analiză adâncită, în perspectiva devenirii, a ceea ce a însemnat de fapt pentru folcloristica românească întreaga operă a lui Ov. Bîrlea. Pe de altă parte, ar fi fost cu deosebire utilă alcătuirea şi a unui indice de concepte şi subconcepte folclorice care să faciliteze accesul celui interesat la anumite teme precise – procedeu, din păcate, foarte rar întâlnit în practica editorială românească; un model în acest sens îl oferă „Indicele folcloric“ alcătuit de Lazăr Şăineanu însuşi la lucrarea sa fundamentală din 1895, Basmele românilor, în vreme ce un antimodel îl reprezintă republicarea fără indici, în două ediții concomitente (1998), la Polirom şi Saeculum I.O., a Datinelor şi credinelor poporului român a Elenei Niculiță-Voronca (1903), op masiv a cărui ordonare pe criterii mitologice face ca, în absența oricărei sistematizări conceptuale, găsirea rapidă a unui element oarecare să fie imposibilă.
Cele trei volume de Studii de etnologie au indici de nume, fotografii şi o prefață lămuritoare a editorului care sintetizează oportun direcțiile unei activități publicistice importante şi puțin cunoscute.
Se cuvin lui Iordan Datcu mulțumiri călduroase pentru ideea şi realizarea cu rigoare a acestei ediții, ca un gest omagial la împlinirea aproape a unui secol de la naşterea lui Ovidiu Bîrlea.

Ovidiu Bârlea, Studii de etnologie. Ediție îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, vol. 1-3, RCR Editorial, 2016.