Fenomenul românesc

 Am trăit să vedem foarte multe în această țară numită România. De aceea, mi-e greu să mai spun, cum se obişnuieşte, am trăit s-o vedem şi pe asta, după bacalaureatul 2016. Nu mă refer la cei prinşi cu aparatele în urechi, la cei prinşi cu fițuici, cărora azi li se spune ca-n jargonul elevilor copiuțe, nu mă refer la cei dați afară de la examene pentru că ar fi copiat de la vecini şi nici la altele de aceeaşi factură, specifice – azi – unei încercări de acest calibru. Ci mă refer la petiția părinților adresată Ministerului Învățământului, ca să decidă că Moromeții e un roman interbelic. Pentru că odraslele lor răspunseseră la subiectul „un roman interbelic”, povestind sau – hai să zicem – analizând această faimoasă carte a lui Marin Preda. Îi informăm pe semnatarii ridicolei petiții că Marin Preda s-a născut în anul 1922, astfel încât la finalul perioadei interbelice, adică în 1941, când România a intrat în război, autorul de mai târziu avea 19 ani. Nici chiar Şolohov, campion de vârstă la scrierea unei capodopere, nu avea una atât de fragedă când a terminat Pe Donul liniştit.
Primul volum al romanului Moromeții, cel care i-a păcălit pe elevi, a apărut în 1955, adică la vreo zece ani după încheierea războiului, deci este un roman postbelic. (Numai că aici intervine o confuzie: mult timp, sau nu chiar foarte mult, de prin 1919 şi până prin 1941, perioada postbelică era considerată cea de după Primul Război Mondial. Că nu aveau acei bieți oameni de unde să ştie că ei nu sunt postbelici, ci interbelici, cum nici noi nu ştim, de fapt, cărei epoci istorice îi aparținem: o să afle urmaşii urmaşilor noştri unde am fost plasați de către istoricii viitorului.) Moromeții, vol I, se referă, dacă pot spune aşa, într-adevăr, la perioada interbelică, dar asta încă nu e suficient pentru a-l plasa cu totul în acea epocă. Pentru că, dacă ar fi aşa, atunci ar trebui să plasăm dramele lui Delavrancea, Apus de soare, Viforul şi Luceafărul, în epoca lui Ştefan cel Mare – Ştefăniță – Petru Rareş, când nici nu prea era literatură română pe aceste meleaguri. Dar e o bună sugestie pe care, involuntar, o dau petiționarii Moromeților: clasificarea operelor literare după subiect, mai precis după timpul faptelor din operele literare, acolo unde sunt fapte, ar putea prelungi istoria literaturii române cu câteva bune secole. Toate, de fapt, dinainte de naşterea ei.
Un anglist distins dintre cele două războaie, Dragoş Protopopescu, este autorul unui studiu care se mai citează şi astăzi, intitulat Fenomenul englez. N-am să vi-l povestesc aici, dar îl menționez pentru că am putea şi noi să ne gândim la un fenomen românesc, desigur nu numai privindu-i pe marii creatori, ci, acum, în vremuri democratice, mai ales pe cei altădată anonimi, care azi iscălesc cu mult curaj - nu ca personajele lui Caragiale, „semneaz-o, o dăm anonimă” - petițiile, chiar dacă ele frizează ridicolul, ca-n acest caz. Dar cazul acesta e semnificativ, el ridică un văl de pe ceea ce am putea numi fenomenul românesc. Fenomen, însă, mult mai amplu, în care am putea include şi alte procedee ce invadează zona culturală, cum ar fi disprețul pentru proprietatea intelectuală, doctoratele plagiate, lucrările „ştiințifice” compuse în puşcăriile de drept comun, doctoratele acordate, la rândul lor, de doctori prin efracție, într-un nesfârşit lanț al slăbiciunilor (na, că iar trebuie să apelăm la Caragiale, fondatorul nostru). Ar mai trebui să includem în această largă noțiune şi cazuri de profesori universitari care treceau drept respectabili, descoperií că girează plagiate, sau cazurile înalților prelați ce cumulează titluri universitare şi sfințesc lucrările „ştiințifice” menite să mai scurteze puşcăriile unor mari corupți, ca să poată ăştia ieşi mai repede la viața liberă şi să se poată bucura de roadele muncii lor (prin muncă, în acest caz, înțeleg faptele lor penale, cele care le-au adus uriaşele averi încă neconfiscate de către stat). O, dar câte altele nu ar trebui incluse pe sub această umbrelă vastă numită fenomenul românesc! De la universitățile rentabile pentru proprietarii lor, deveniți brusc profesori universitari, rectori şi doctori de tipul celor de mai sus, la impostorii din literatură şi alte arte. Asta ca să ne păstrăm într-un domeniu măcar adiacent culturii şi ştiinței. Dar acest ultim cuvânt ne trimite înapoi cu puține zeci de ani, când o semianalfabetă, poreclită Adina Codoi, era tămâiată de savanți autentici la Academie şi în toate forurile culturale ale țării, cu titlul de „savant de renume mondial”.
Oare nu tradiția clanului Ceauşescu o continuă impostorii de azi, cocoțați în ranguri universitare înalte şi menținându-şi-le cu forța guvernamentală sau legislativă; nu regimul comunist din finalul său, numit epoca de aur Ceauşescu, este continuat, şi în această formă, de către atâția dintre cei ajunşi să dispună de România tocmai prin izgonirea Ceauşeştilor de la putere? Ce să ne mai întrebăm, că lucrurile sunt clare pentru toată lumea. Miniştri care schimbă legea ca să-i convină şefului lor de partid şi de guvern, miniştri, fie şi interimari, care demit peste noapte comisia cu multe inițiale care atestase plagiatul şefului lor, o întreagă cohortă de impostori şi lingăi jalnici, plimbați pe la televiziunile aservite în scopul manipulării opiniei publice, iar aceasta, fie vorba între noi, atâta aşteaptă.
Fenomenul românesc e, desigur, vast şi îngrijorător, el se bazează pe minciuna instituționalizată, pe demagogie şi populism, pe inducerea în eroare, în mod sistematic, a bieților oameni care n-au timp să se cultive, trebuind să muncească din greu pentru mai nimic, fiindu-le manipulate (=falsificate) astfel voturile ce susțin puteri putrede, care se mai împiedică doar de câte-un control european, dar reuşind adesea să-l ocolească şi pe ăsta şi să se împroprietărească (şi) cu fonduri europene nemeritate.
Cred că Viața Românescă are datoria, pentru a-şi respecta titlul, să facă şi asemenea incursiuni în afara literaturii şi a altor arte, pentru că, la urma urmelor, acestea toate sunt determinate, în cele din urmă, chiar de către impostura cocoțată la putere, de agramatismul celor tari, de lipsa de considerație a acestora față de orice este cultură, cum spunea un prim-ministru de acum câțiva ani, „lăsați-mă, domnule, cu poeziile!” (Dar nu era vorba de ceea ce numim noi poezie, ci cuvântul avea un sens peiorativ subînțeles de dl respectiv, în traducere liberă lăsați-mă cu fleacurile astea.)
Şi nu e de mirare disprețul oamenilor politici, excepțiile sunt nesemnificative şi, în orice caz, nu întăresc regula, aşa cum inexplicabil se afirmă papagaliceşte de multă lume, față de cultură. Este, de fapt, o ură mascată față de aceia care i-ar putea da de gol pe impostorii culturali şi ştiințifici, căci ce viață ar duce cercetătorii ştiințifici din puşcăriile de drept comun dacă n-ar exista şi cercetători ştiințifici adevărați, care să le dea de gol falsurile!
Falsul este una dintre metodele de lucru ale multor personaje care trec drept ilustre în România de azi. Falsul în declarații, în acte, în ce doriți dvs. Şi, cum, totuşi, titlurile culturale – au văzut şi ăştia – sunt privite cu un anume respect în Occident, atunci de ce să nu se împopoțoneze şi ei cu doctorate şi titluri universitare? Or, cum nu sunt în stare de aşa ceva pe calea dreaptă, căci au alte a(p)titudini, atunci se poate şi asta aranja, cu condiția să fii la putere.
În ce-i priveşte pe semnatarii ridicolei petiții adresate Ministerului Învățământului, ei şi-or fi închipuit că puterea politică, adică ministrul, e în stare să modifice orice, să schimbe şi periodizările în istorie, după un model pe care sigur ei nu-l ştiu, acela al Ministerului Adevărului al lui Orwell, căci, la urma urmei, nu aşa ceva încerca şi ministrul acela nătâng care-l tot apăra pe şeful său de partid şi de stat când cu plagiatul acestuia, în prima repriză?
Rândurile acestea despre fenomenul românesc (de azi, cel puțin) nu se pretind exhaustive. Oricine doreşte şi le poate completa cu alte multe fapte şi atitudini care nu fac, pe termen lung, decât rău României, căci, mai devreme sau mai târziu, falsul, impostura sunt descoperite şi, din clipa aceea, nu te mai crede nimeni, chiar dacă eşti cinstit, când îți dezvălui identitatea, spunând că eşti român. Dar la asta impostorii nu se gândesc, pentru că „altele au ei în sufletul lor”, vorba lui Pristanda, puțin schimbată aici, nişte Pristandale şi ei, mereu în funcție de şeful ales prin votul celor manipulați şi mistificați de o mass-media vândută şi cumpărată. Fără licitație prea adesea.