Cronica literară
Gheorghe Grigurcu
D’ale erosului
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 / 2016
Emil Brumaru: un mare senzual mare care se luptă cu sine. În pofida aparențelor, lirismul d-sale trădează o încleştare între concretețea simțurilor pururi exacerbate şi absența vocației mistice, iscînd o nostalgie care e posibil să nu-i ajungă întrutotul la conştiință. Cu toate că acaparantă, jubilația senzoriului nu pare a-l satisface pe deplin, ducînd la compromisul decorului angelic, la suspinul postparadiziac al unei viziuni clădite pe un prezumat sacrificiu închis în sine. Poetul face figura unui Toma Necredinciosul erotizat, care, palpînd nurii femeieşti dătători de extaz, tinde, fie şi subliminal, să atingă în chip similar şi entitățile transcendente, pentru a-şi clama satisfacția constatării lor, ca-n cunoscutul stih arghezian. Neizbutind, o dezolare se simte cum o adiere trecînd prin văzduhul parfumat al textelor: „Îngerii sînt din ce în ce mai puțini,/ Unii s-au transformat în rouă, alții în crini,/ În dovleci, în verande, flaşnete, alaiuri/ De fluturi curgînd ca o miere spre raiuri/ Păzite de şerpi cu limbile fin despicate/ Lîngă femei văzute mereu doar din spate/ Şi numai acolo unde bucile li se complică/ Într-o floare mustoasă pe care nimeni nu şi-o explică,/ Ci doar Domnul o înțelege/ În măreața şi frageda lui fărădelege…” (Îngerii sînt din ce în ce mai puțini). Foarte probabil sfidătoarele linii concupiscente ale desenului sînt semnele unei crize intime. Ca şi menționarea ludic-întărîtată a Creatorului. Precum un ecou al lumii spiritului, femeia ea însăşi se sacralizează în unele momente, confluează cu accentul rugăciunii: „Bucuriile simple/ Nu mai vor să se-ntîmple./ Am tot aşteptat şi-am tot aşteptat/ Să-mi crească iarba cuminte în pat,/ Curcubeie să-mi intre pe geam,/ Fluturi să tragă în ham/ Soarele ca pe-un rădvan/ Din care tu să scobori/ Frumoasă şi dusă de subțiori/ Pînă la gura mea sfîntă/ Ce coapsele albe îți cîntă/ În rugăciune,/ Minune cu proaspătă roură-n spume…” (Rugăciune laică 1). Dar subtextul mefient e rapid acoperit cu un decor somptuos, cu o adiționare de prețiozități glacial-adoratoare, amintindu-ne pictura unui Klimt: „Regina tolonită printre struguri,/ Pe tronul ei de catifea plisată,/ Mi-a zis rîzînd: Azi vreau ca să te bucuri/ De trupul meu, primeşte-l drept răsplată/ Că mi-ai îndeplinit porunci ciudate/ Şi-ai gîtuit paianjenii din plase,/ Ei complotau prin colțuri, pe la spate,/ Să-mi năruiască rochia de mătase” (Regina tolănită printre struguri). Însă îngerii revin obsesiv, într-o echivocă accepție, castă şi totodată amoroasă. E un devergondaj desigur, dar unul pus pe seama acestor făpturi purtătoare ale unei credințe topite în ficțiunea poetică, în metamorfoze ce îmbină organicul cu anorganicul, pudoarea cu impudoarea, mievreria cu cinismul: „Nu-mi chem pe nume îngerul, mi-e teamă/ Să nu mi-l furi şi-aripile să-şi lase/ Să se prefacă-n evantaie de mătase,/ Aoreola să ți-o-ndese-ncet în dulcea rană” (Nu-mi chem pe nume îngerul). Uneori înaripatul devine un confesor de nădejde, aşteptînd „Să-i mîngîi lin un pic fulgii şi pieptul,/ Cu gura umedă, să-i povesteşti de-a dreptul,/ Dorințele şi pofta ta lumească…/ Şi el s-ar strădui să te-oblojească” (Ademenirea îngerului 1). Alteori e un paj supus al ritualului eroticesc: „Mă străjuiesc doi îngeri cînd mă gîndesc la tine,/ Alți doi îți duc povoarea veşmintelor pe brațe” (Mă străjuiesc doi îngeri cînd mă gîndesc la tine 1). În fine alteori e de-a dreptul un înger păzitor, însă nu al virtuții, ci al stării critice: „Şi iar e luni… Tu, îngere, mai vii/ Să-mi ocroteşti o vreme spaima lungă?” (Şi iar e luni… Tu, îngere, mai vii…).
Avem a face astfel cu o angelitate coruptă insidios, nu pe calea brută a păcatului, ci pe cea a subtilităților sale melancolice, a rafinamentelor imagisticii aidoma țîşnirii biruitoare a unor jerbe de artificii ce constelează pentru o clipă bolta celestă. Mesagerul divinității e cînd împovărat de propria-i degradare, cînd e doar o oglindire a umorii auctoriale: „Iar te-ai pierdut pe străzi întortocheate/ Cu ziduri albe-n care bate crud lumina,/ Îngerul meu, ce porți, tîrînd, pe spate,/ Aripile. Pe frunte nimbul greu înclin-a/ Tristețe, oboseală, delăsare…/ Sau poate este numai o părere/ De-a mea… şi ce e-n jur parcă mă doare/ Şi cere rugăciuni, şi-ngenunchere,/ Şi multă linişte, şi-o carte-ncet deschisă” (Iar te-ai pierdut…). O clipă, eul dă impresia unei convertiri, dar îndată apare obiectul rugăciunii sale coroborate de genuflexiuni care constituie nutrimentul mundanelor voluptăți: „De unde să-mi iau iarăşi hrana bună/ De strugur, de izvor, şi de căpşună,/ Şi de femeie-ncolăcită-n vise/ Ce îmi aduce lacomă chiar sînii/ Ei supraetajați sub palma mîinii/ În mijlocul fierbinte-al săptămînii…” (ibidem). La o prezumată mustrare a îngerului, bardul are pregătită o replică a terestrității concepute ca un dar al cerului. Nu ezită a-l ispiti pe interlocutorul său: „-Îngere dragă, i-am zis preasupus,/ Pe femei Dumnezeu le-a adus/ Să se lungească alene în paturi,/ Momindu-ne dulce cu sfaturi/ Cum să le punem picioarele tandre pe umeri./ Chiar nu te dumeri!?/ Mai bine scoateți aureola,/ Desprindeți aripele,/ Şi profită de milostenia ce ți-o fac, fragede, clipele,/ C-odată dă-n tine Ebola!” (Poem epic 1). Pînă la urmă are loc un schimb de atribute. Dacă îngerul cade într-un derizoriu grațios ironic, femeia devine suavă chiar în contururile sale cele mai deşuchiat corporale. Aşa încît discursul liric se concentrează pe tratarea plastică a acestui conflict latent între (totuşi) păcatul trupesc şi (totuşi) o raportare la posibila credință dematerializantă. De aici caracterul său ce se impune imediat, de artă fragil-autarhică. De ficțiune amorală, care, specificîndu-se deîndată în scriitura lui Emil Brumaru, i-a acordat o poziție deloc comodă în peisajul literar dinainte de ‘89. Era vorba de un apel, alături de cel al grupului oniricilor, la o „naturalețe” a poeziei, grație cultului său franc estetizant, neconstrîns în nici un fel de contextul ideologic. Într-o epocă a colectivismului imperativ şi a grandorii butaforice, autorul Detectivului Arthur se întoarce elocvent spre intimitate, spre lucrurile care compun firesc existența curentă. Erosul devine un cadru al relevării lor în coerența unei gesticulații de alcov: „E-o dezvelire-a lucrurilor simple,/ A tot ce-ar trebui să ni se-ntîmple!/ Gura-şi va umple cu arome cana/ Spre-a-mi obloji şi sufletul, şi rana/ Din carnea mea prostită de tristeți./ Prins în pologul recii dimineți,/ Oh, patul va pluti cu noi, doi fleți,/ De-abia dezmeticiți din perne moi,/ Cînd visele sînt încă de oloi/ Şi se preling, lăsînd pete în perne,/ Drept semn al giugiulelilor eterne” (E-o dezvelire-a lucrurilor simple…). Pudibonderia oficială avînd în spate cenzura, putea fi desigur iritată de un asemenea literat care dădea de înțeles că nu acceptă artificiul sistemului. E adevărat, trubadurul lilial de la început n-a şovăit a recurge, atunci cînd s-a instituit libertatea de expresie, la termeni porno care au şocat, însă pe care îi putem resimți la urma urmei ca o continuare exasperată a frondei anterioare. Un exces liberal cum o replică dată altui exces, restrictiv.
Însă postura refractară la mediul neprielnic pe care a propus-o Emil Brumaru înfățişează încă un aspect care se cuvine subliniat. Prudent distanțată de producția şaizeciştilor în vogă ca şi de cea a optzeciştilor, trasîndu-şi cu atenție granițele față de confrații onirici (mai puțin ferm, oricum, în relație cu congenerul Leonid Dimov), autorul Poemelor cu îngeri săvîrşeşte un voit recul stilistic menit a-i potența individualizarea. E o cochetărie asumată cu ceea ce la începutul veacului trecut s-a numit Art nouveau. Acea îmbinare de tristețe elegantă şi finețe contemplativă, de elan şi de „decadentă” resignare nu reverberează oare în atîtea din paginile sale, ducîndu-ne gîndul bunăoară la cantilena insinuantă a unui Verlaine, ca şi la jocurile verbale ale unui Apollinaire? Iar erupția „de cruzimi” nu ni-l poate aminti pe mai îndepărtatul Lautréamont? Am mai menționat tablourile lui Klimt. Dacă e să-l propunem pe Emil Brumaru pentru o tipologie, aceasta ar putea fi în bună parte dandysmul crepuscular al unor Oscar Wilde şi Aubrey Beardsley, ilustratorul acestuia. Senzual mai mult decît afectiv, de-o distincție cu un activ fond lubric, Emil Brumaru face joncțiunea cu un moment ce sta în cumpănă între neoclasicism şi avangardă. Prozodia încă se păstrează curtenitoare, dar gesticulația e nestăpînită, din ce în ce mai licențioasă. Inflexiunile provocatoare capătă un pigment balcanic: „Cuvîntu-i franj la rochia ce-o porți,/ Ți-atinge pulpa, moale ți-o mîngîie!/ O, dac-aş fi şi eu menit de sorți/ Să-ți umblu pe sub fuste – o tămîie/ Care-ar urca, pioasă, pîn’ la şold,/ Ți-ar dezmierda buzele-n mlaci prelinse,/ Ți-ar îndumnezei finul imbold/ Al locului cu izuri tainic stinse/ De o sfială ce-o păstrezi din rai,/ Cînd numai a zefiri dulci miroseai/ Şi-a miez de măr cu sîmburi amărui,/ Precum în diminețile dintîi,/ Neştiutori, prin rouă,-n pielea goală,/ Umblam într-o voioasă halandală…” (Cuvîntu-i franj la rochia ce-o porți…). În labirinticul delicios al nenumăratelor d-sale analogii, aluzii, interferențe, comasări, reluări, rămîne o ambiguitate de fond a mentalității ce se consolează printr-o strîns urmărită coerență expresivă. Dacă un dandy ca atare e un ins cu un comportament formalizat la extrem, suprasaturat de orgoliu, Emil Brumaru e, la rîndul d-sale, formalizat în tipicul versificației tradiționale, suprasaturat de eros (orgoliu molatic, voluptuos).
Avem a face astfel cu o angelitate coruptă insidios, nu pe calea brută a păcatului, ci pe cea a subtilităților sale melancolice, a rafinamentelor imagisticii aidoma țîşnirii biruitoare a unor jerbe de artificii ce constelează pentru o clipă bolta celestă. Mesagerul divinității e cînd împovărat de propria-i degradare, cînd e doar o oglindire a umorii auctoriale: „Iar te-ai pierdut pe străzi întortocheate/ Cu ziduri albe-n care bate crud lumina,/ Îngerul meu, ce porți, tîrînd, pe spate,/ Aripile. Pe frunte nimbul greu înclin-a/ Tristețe, oboseală, delăsare…/ Sau poate este numai o părere/ De-a mea… şi ce e-n jur parcă mă doare/ Şi cere rugăciuni, şi-ngenunchere,/ Şi multă linişte, şi-o carte-ncet deschisă” (Iar te-ai pierdut…). O clipă, eul dă impresia unei convertiri, dar îndată apare obiectul rugăciunii sale coroborate de genuflexiuni care constituie nutrimentul mundanelor voluptăți: „De unde să-mi iau iarăşi hrana bună/ De strugur, de izvor, şi de căpşună,/ Şi de femeie-ncolăcită-n vise/ Ce îmi aduce lacomă chiar sînii/ Ei supraetajați sub palma mîinii/ În mijlocul fierbinte-al săptămînii…” (ibidem). La o prezumată mustrare a îngerului, bardul are pregătită o replică a terestrității concepute ca un dar al cerului. Nu ezită a-l ispiti pe interlocutorul său: „-Îngere dragă, i-am zis preasupus,/ Pe femei Dumnezeu le-a adus/ Să se lungească alene în paturi,/ Momindu-ne dulce cu sfaturi/ Cum să le punem picioarele tandre pe umeri./ Chiar nu te dumeri!?/ Mai bine scoateți aureola,/ Desprindeți aripele,/ Şi profită de milostenia ce ți-o fac, fragede, clipele,/ C-odată dă-n tine Ebola!” (Poem epic 1). Pînă la urmă are loc un schimb de atribute. Dacă îngerul cade într-un derizoriu grațios ironic, femeia devine suavă chiar în contururile sale cele mai deşuchiat corporale. Aşa încît discursul liric se concentrează pe tratarea plastică a acestui conflict latent între (totuşi) păcatul trupesc şi (totuşi) o raportare la posibila credință dematerializantă. De aici caracterul său ce se impune imediat, de artă fragil-autarhică. De ficțiune amorală, care, specificîndu-se deîndată în scriitura lui Emil Brumaru, i-a acordat o poziție deloc comodă în peisajul literar dinainte de ‘89. Era vorba de un apel, alături de cel al grupului oniricilor, la o „naturalețe” a poeziei, grație cultului său franc estetizant, neconstrîns în nici un fel de contextul ideologic. Într-o epocă a colectivismului imperativ şi a grandorii butaforice, autorul Detectivului Arthur se întoarce elocvent spre intimitate, spre lucrurile care compun firesc existența curentă. Erosul devine un cadru al relevării lor în coerența unei gesticulații de alcov: „E-o dezvelire-a lucrurilor simple,/ A tot ce-ar trebui să ni se-ntîmple!/ Gura-şi va umple cu arome cana/ Spre-a-mi obloji şi sufletul, şi rana/ Din carnea mea prostită de tristeți./ Prins în pologul recii dimineți,/ Oh, patul va pluti cu noi, doi fleți,/ De-abia dezmeticiți din perne moi,/ Cînd visele sînt încă de oloi/ Şi se preling, lăsînd pete în perne,/ Drept semn al giugiulelilor eterne” (E-o dezvelire-a lucrurilor simple…). Pudibonderia oficială avînd în spate cenzura, putea fi desigur iritată de un asemenea literat care dădea de înțeles că nu acceptă artificiul sistemului. E adevărat, trubadurul lilial de la început n-a şovăit a recurge, atunci cînd s-a instituit libertatea de expresie, la termeni porno care au şocat, însă pe care îi putem resimți la urma urmei ca o continuare exasperată a frondei anterioare. Un exces liberal cum o replică dată altui exces, restrictiv.
Însă postura refractară la mediul neprielnic pe care a propus-o Emil Brumaru înfățişează încă un aspect care se cuvine subliniat. Prudent distanțată de producția şaizeciştilor în vogă ca şi de cea a optzeciştilor, trasîndu-şi cu atenție granițele față de confrații onirici (mai puțin ferm, oricum, în relație cu congenerul Leonid Dimov), autorul Poemelor cu îngeri săvîrşeşte un voit recul stilistic menit a-i potența individualizarea. E o cochetărie asumată cu ceea ce la începutul veacului trecut s-a numit Art nouveau. Acea îmbinare de tristețe elegantă şi finețe contemplativă, de elan şi de „decadentă” resignare nu reverberează oare în atîtea din paginile sale, ducîndu-ne gîndul bunăoară la cantilena insinuantă a unui Verlaine, ca şi la jocurile verbale ale unui Apollinaire? Iar erupția „de cruzimi” nu ni-l poate aminti pe mai îndepărtatul Lautréamont? Am mai menționat tablourile lui Klimt. Dacă e să-l propunem pe Emil Brumaru pentru o tipologie, aceasta ar putea fi în bună parte dandysmul crepuscular al unor Oscar Wilde şi Aubrey Beardsley, ilustratorul acestuia. Senzual mai mult decît afectiv, de-o distincție cu un activ fond lubric, Emil Brumaru face joncțiunea cu un moment ce sta în cumpănă între neoclasicism şi avangardă. Prozodia încă se păstrează curtenitoare, dar gesticulația e nestăpînită, din ce în ce mai licențioasă. Inflexiunile provocatoare capătă un pigment balcanic: „Cuvîntu-i franj la rochia ce-o porți,/ Ți-atinge pulpa, moale ți-o mîngîie!/ O, dac-aş fi şi eu menit de sorți/ Să-ți umblu pe sub fuste – o tămîie/ Care-ar urca, pioasă, pîn’ la şold,/ Ți-ar dezmierda buzele-n mlaci prelinse,/ Ți-ar îndumnezei finul imbold/ Al locului cu izuri tainic stinse/ De o sfială ce-o păstrezi din rai,/ Cînd numai a zefiri dulci miroseai/ Şi-a miez de măr cu sîmburi amărui,/ Precum în diminețile dintîi,/ Neştiutori, prin rouă,-n pielea goală,/ Umblam într-o voioasă halandală…” (Cuvîntu-i franj la rochia ce-o porți…). În labirinticul delicios al nenumăratelor d-sale analogii, aluzii, interferențe, comasări, reluări, rămîne o ambiguitate de fond a mentalității ce se consolează printr-o strîns urmărită coerență expresivă. Dacă un dandy ca atare e un ins cu un comportament formalizat la extrem, suprasaturat de orgoliu, Emil Brumaru e, la rîndul d-sale, formalizat în tipicul versificației tradiționale, suprasaturat de eros (orgoliu molatic, voluptuos).