"Scriitura dramatică"

 Aşa o descrie Al. Cistelecan: „Medeea Iancu are cea mai dramatică scriitură din toată poezia tânără”. Nu neapărat din cauza temelor predilecte – boală, moarte –, cât mai ales „datorită unui imaginar ce abreviază în senzații extrem de concrete şi-n fulgurații spasmatice o scală oximoronică în care sunt contopite parcă natural candoarea şi atrocitatea”. Scriind altădată despre „moartea în mileniul trei”, le includeam pe Medeea Iancu şi cartea ei Divina tragedie nu la capitolul sfidarea de la distanță, a morții parafine (cum am numit-o împrumutând titlul lui Robert Şerban), proprie poeziei tinere – care bravează fără plasă fiindcă, oricât de adânc ar fi gândul morții, ea e încă departe –, ci mai degrabă la cel al morții umăr la umăr, al morții „învățate” prin asistarea neputincioasă, sfâşietoare, la stingerea mamei, a tatălui, a unor extrem-consubstanțiali (îl pomeneam aici pe Marius Chivu, de pildă). Situarea e piezişă şi suspendată într-un prezent al aşteptărilor înşelate nu neapărat de o societate bulversată, cât de bulversarea pe care spectrul muritudinii în stricta vecinătate o introduce în perspectiva fragedă asupra lumii. La Medeea Iancu (Ion Pop notează: „N-am mai citit de multă vreme o carte atât de intens, de autentic, de firesc poetică”; iar Al. Cistelecan: „Dureroasă prin chiar amestecul de seninătate şi disperare, de tentație a jocului tragic în orice direcție ar căuta ieşirea şi de condensare a suferinței pure. Nici nu cred că e un volum de poeme; e tot ce poate da mai mult poezia ca limbaj de împărtăşire, de exorcizare, de asistență”), moartea medicalizată e tradusă în delicate metafore ale copilăririi, ale fără-de-morții vârstei tinere a poveştilor consolatoare: „moartea-i doar o păpuşă de lemn / pe care fetițele şi băiețeii o lustruiesc mângâind-o / târâş-grăpiş trece moartea / cu nasul lung şi tocit la vârf”; „Taci / şi trupul se destramă / murim în viață”.
Citesc noua carte, Cântarea care a biruit toate cântările, exploatând răspunsurile autoarei la un interviu ceva mai vechi (realizat de Beatrice Lăpădat) – incitante frânturi de profesiune de credință. Absolventă de filosofie (mirarea şi întrebarea fiindu-i instrumente de lucru fireşti) şi regizoare (adică în stare să vadă într-un text semne, alianțe, structuri invizibile pentru ceilalți), poeta (a început scriind proză şi ştiind, aşadar, câtă construcție cere o bună poveste) alătură umilitatea celui care „nu prea crede” în forța terapeutică a poeziei cu superbia celui care, iată, are acces la un teritoriu pe care îl poate stăpâni şi mlădia funcție de proiecte intime acute: „Deşi motorul poeziei este inima, cu suita ei de stări şi contradicții şi îndoieli, în momentul în care aleg să transpun, compun ceva, starea este doar o nuanță. [Poezia] e o construcție. Tu îți construieşti totul în minte, e un dialog real între tine şi un celălalt tu. Care devine posibil într-o situație, datorită unei situații. Nimeni nu e trist în sine, cineva şi ceva ne apasă declanşatorul şi cu cât apasă mai puternic, cu cât poziția noastră este mai discutabilă, şubredă, fragilă, cu atât, în cadrul acestui dialog, poezia, odată cu toate elementele ei omeneşti şi stilistice, iese pe foaie. Doar când totul a ars, poezia e pregătită […] Vrei să vezi cum se înlănțuie cuvintele, care e efectul, ce viață au ele, cum respiră ele, cum se mişcă, care e tehnica folosită, chiar dacă nu pare! E o punere a stării în scenă, dar prin prisma situației”. Distincția pe care o face între stare şi situație explică dramatismul remarcat de toți comentatorii în scrisul său. În ipostaza de stare, ființa suportă neputincios inevitabile efecte ale lumii, accidente, convulsii, tragedii. În ipostaza de situare, iese din imobilitate, răspunde, atacă, propune urzeli lămuritoare, scoate la iveală accente care ar putea conține un sens, o fărâmă de sens, aşa încât tragedia să se comporte divin. Să aibă autoritate, liber arbitru, forță, noimă. Implacabilitatea ei e răsturnată activ, prin puterea gândului slujit de cuvinte („Cuvintele mele rămîn treze. / Cuvintele mele dau culoare păsărilor. / Cuvintele mele în somn ascultă, laolaltă cu îngerii”). Poemele din preajma neagră a bolii, a morții, a spaimei sunt sfidătoare şi senine, luminoase, deşi apusul, amurgul, noaptea au o frecvență de neignorat în textura poemelor: „apusul de pe piciorul meu”, „suge apusul ca de la țâță”, „apusul sapă la rădăcina lumânării”, „urechea apusului foşneşte”, „noaptea dată în pârg”, „pliscul ştirb al nopții uguie”. Boala e oarecum depersonalizată, suspendată în spațiu şi ne-timp şi descrisă în iuți târcoale nicio clipă resentimentare. Poeta (regizoarea textului poematic) nu are de ispăşit vreo vină şi nici de răzbunat o nedreptate. Boala şi moartea sunt ambele lucruri-care-li-se-întâmplă-oamenilor şi sunt puse în pagină, simplu şi profund, ca situații umane de gestionat prin situări reflexive.
Cum vocea are un rol privilegiat în economia poemelor Medeei Iancu – pentru care poezia e dialog al tău cu tine şi cu celălalt, fie el ființă, sentiment, emoție, tăcere („Cuvintele niciodată spuse, niciodată înțelese nu / Se rătăcesc ca inelele. / Nu se rătăcesc în iarba ridicată peste casă”) – ele, poemele, sunt spuzite de culoare („Departe: / Paşii mei, o / Acuarelă – / Eu / Înnoptez”) şi străbătute de muzici şi sonorități: „Tobe şi coarde / Aplaudă saltul meu / În / Cenuşă”. În plus, deşi dramatice (în sensul dramei conținute, dar şi al înscenării pe care o încearcă în seama trăitului sublimat de la stare la situație estetică şi existențială), puternice, tăioase în suava lor economie verbală, ele sunt şi manifestări ale bucuriei („Să scrii e o bucurie, indiferent de câtă tristețe ascund sau arată cuvintele”) şi ale nestăpânitei pofte ludice. Poetul e un sforar, dar unul care respectă dreptul la joc al poemului însuşi; stăpân al cuvintelor şi stăpânit de ele („Trebuie să îi dai ocazia şi textului să se manifeste […] Şi dacă te uiți la text ca la cineva care izvorăşte, ca la o persoană, atunci îi îngădui, evident, şi textului, anumite defecte sau anumite pulsații, lamentații chiar…”). Iată: „Să tîrăşti rîndurile pînă la rîu, / Să faci un foc pocnind versul de / Vers, / Să-ți ucizi / Poezia, / Să-ți iubesti limba / Ca pe tine / Însăți – / Se face că e ziuă. / Semn să tacă-i fac. / Pînă cînd / Pînă cînd / Pînă / Cînd? – / Lumina latră, mă / Resuscitează. / Mă linge pe gură, / Doar-doar un strop de / Miere să fi / Rămas. / O firimitură, un ac, iscusita, / Mă va coase, mă va / Coase”.
Din arta perfecționată atent a extragerii unui întreg (provizoriu) din fragmente în violent divorț, a aducerii contrariilor la masa negocierilor prin „tehnica ruperii de registru”, dirijând, asistând astfel transformarea lucrurilor din ceva în altceva, se ivesc poeme fără urmă de patetism, de o luminoasă, oximoronică, înălțare pe dezastru: „Să plîngi pe furiş e o artă, o / Cioplire. […] Cu ochiul de litere bandajat, de / Ah, de nu, de nu, de ssst – / Să plîngi pe furiş, în rime, / Cu negura pe frunte prinsă, / E o artă, ssst, o / Cioplire”; „Lumină, ai încetat să mai sîsîi, / Poemele mele sînt / Din ce în ce mai scurte […] Năclăiți de spirt, zorii / Îmi măsoară febra: / O să am o pagină albă, / O să am o / Poezie / Sănătoasă, o / Să o vindec, o să / O lepăd de / Sine”.
Spaimele toate se preschimbă în cântare („ochiul morții e un bob de rouă”), o cântare solemnă, versetică, vag irizată de o galbenă autoironie, dar răzbătând deasupra, biruitoare: „Ca o pasăre care-a rătăcit drumul sînt lacrimile mele. / Un copac tăiat sînt cuvintele mele. / Sînt pustie, crin al diminetii! / O haită de lupi îmi intră în vis. / Gurile lor sînt chiparoşi înfloriți. / Gurile lor stau de pază, pîlpîind pînă la ziuă. / Dimineața aceasta mă poartă ca-ntr-un coşciug. / Soarele este un / Coşciug. Lumină am mîncat, / Întuneric am / Băut, / O, pasăre, cîntă-ți cîntecul fără grai!”; „Cuvintele tale cresc puieții de crin. / Cuvintele tale vin către mine ca iezii sătui după-amiază. / Cuvintele tale ca vulpile se-apropie, noapte de noapte, / Tot mai aproape de / Casa mea umblă. Cu firele de tămîioare în bot adulmecă, / Cu botul însîngerat îndepărtează spinii”.
Mizând pe cuvinte „simple şi complexe”, recuperează forța poemului de a spune, cutremurător, „că plouă”. Căci toată lumea are o durere, o tragedie, o spaimă. Nu acestea contează, ci ceea ce se poate extrage şi construi valabil estetic şi durabil în seama lor. Medeea Iancu nu se alătură poeziei bântuite de vedenii stârnite şi deliruri, nici nu se instalează anume în măruntele denivelări ale cotidianului pentru a-i resuscita culorile. Scriitura sa dramatică regizează spectacole de amețitoare semnificații într-un decor pe cât de avar, pe atât de deschis unor interpretări nemărginite. Una dintre maniere e cea prezentă şi în Divina tragedie: o privire copilărită („mă ridic pâlpâind”), antropomorfizând lumea şi spunându-şi poveşti oarecum pe înțeles, în care nu mai încape decât o spaimă mică: „Deschid ochii: / Toamna trage taburetul de sub picioarele / Mele. / Golesc noaptea în vasul de aur. / O beau, o beau, cu înghițituri mici / Pînă ce mi se închid / Ochii”; „Îmi cobor trupul ca pe o / Pleoapă”; „Soarele nu e soare. / Soarele e un / Bot umed de / Căprioară”. O spaimă mică, fiindcă descrisă şi asumată estetic. Şi, pe cale de consecință, o poezie cu totul remarcabilă, conştientă de toate vecinătățile scripturale, dar declarându-şi ferm autonomia.
Să mai spun că e de meditat asupra frecventului procedeu al vocii/perspectivei de copil, în poezie şi în proză deopotrivă, la noi şi aiurea. Un fel de recuperare a inocenței, ca pentru a lua totul de la început, într-o lectură nouă, proaspătă, nedatată. Cam tot aşa cum ştiința recurge tot mai declarat la metaforă recunoscându-i acesteia forța de a transporta înspre înțelesuri de neatins, de neatins.