Libertatea gesturilor înseamnă revoluția lor

 Despre Vilém Flusser nu ştiam nimic înainte de a-i găsi cartea „Gesturi” în librărie. Bănuiesc că nici voi nu l-ați citit. Nu, nu mă consolează acest „împreună” în ignoranță. M-aş bucura mai curând să-l descoperiți o dată cu mine, sau puțin după, prin lectura cronicii mele. Pe scurt, Flusser s-a născut la Praga în 1920, iar peste 71 de ani murea tot aici, într-un accident de maşină. A fost un emigrant tenace, s-a mutat de la Praga la Londra, apoi în San Paolo, Italia şi, în sfârşit, Franța. Multă vreme, cercetările sale filosofice au fost secondate de o „muncă pe bani”, astfel că pe la 40 de ani ajunsese managerul unei fabrici de transformatoare. Interesant, nu? În limba română a mai fost tradus (de către filosoful meu drag Aurel Codoban) cu volumul „Pentru o filosofie a fotografiei”.
Preocuparea pentru studiul gesturilor datează se pare de la începutul anilor ’70, aşa reiese din corespondența autorului, deşi la modul concret, tema de gândire s-a materializat într-o serie de conferințe susținute de-a lungul anului academic 1976-1977, reunite sub titlul „Cum se manifestă criza noastră existențială”. Ce legătură să fie oare între gesturi şi o criză existențială? M-am întrebat şi eu când am parcurs introducerea făcută de Sanda Parvu. Flusser analizează însă acele gesturi care exprimă felul nostru de situare în lume şi de manifestare a libertății. Noi suntem gesturile pe care le facem şi orice schimbare a lor spune încotro am luat-o, cine mai suntem, spre ce înaintăm. Dar şi invers. Ființa noastră se transformă şi gesturile reflectă transformarea respectivă. Aşadar, dacă trecem printr-o criză existențială, ea este vizibilă în gesturile pe care le facem. Generalizând, şi exemplificând deopotrivă, când se observă tendința de a înlocui gestul scrierii cu gestul video, gestul de a picta cu gestul fotografierii, trebuie să ştim că avem de-a face cu o modificare a lui „a fi în lume”.
Nu orice gest ne defineşte totuşi existența. De fapt, sensul obişnuit al termenului „gest”, acela de mişcare a corpului, nu exprimă vreo libertate şi este lăsat deoparte de Flusser. Este vorba numai de gesturile care au o semnificație, care nu sunt doar determinate de anumite cauze, ci duc în spate povara unui înțeles, a unei convenții umane. Mai precis, despre ce gesturi e vorba? În ordinea din volum: gestul bărbieritului, gestul scrierii, gestul vorbirii, gestul distrugerii, gestul fumatului pipei, gestul de a căuta, gestul fotografierii, gestul întoarcerii măştii, gestul filmic, gestul iubirii, gestul plantării, gestul cu video, gestul de a telefona, gestul facerii, gestul de a picta, gestul de a asculta muzică. Cartea mai cuprinde două încercări de fenomenologia gesturilor, una referitoare la gest şi stare de spirit, cealaltă la situarea omului în lume dincolo de maşini. Aşadar, gesturi vechi şi noi, tratate separat, dar puse laolaltă, în acelaşi volum, reflectă starea de criză existențială a umanității, sugerează revoluția care a început de ceva vreme şi încă nu ştim cum se va sfârşi.
Teoria gesturilor propusă de Vilém Flusser nu e deloc simplă. Impresia de „laborator” persistă de la un capăt la altul al lecturii. Niciun gest nu este parcă definitivat, epuizat, în schimb fiecare încheiere de studiu îți permite să visezi ori să duci gândirea mai departe. Aşa trebuie să fie! Însă câți filosofi recunosc eşecul unei întreprinderi proprii? Câți sunt capabili să scrie negru pe alb că cele două ipoteze de la care a plecat (existența se arată în gesturi; azi se pot distinge gesturi noi) nu au putut fi demonstrate, întrucât autorul nu şi-a stabilit criterii clare de selecție a gesturilor care ne definesc în lume, iar cele alese l-au fascinat prea tare ca să nu uite de intenția inițială? Eu n-am întâlnit vreunul până la Flusser.
Tot singur mărturiseşte apoi şi că eşecul poate duce la rezultate pozitive şi neaşteptate. E poate adevărat, nu s-a apropiat de miezul crizei existențiale a omului actual cu această carte. Analiza anumitor gesturi a dus totuşi la o învățătură dublă. Prima lecție este aceea că observarea gesturilor ne face să supunem îndoielii viziunea dialectică asupra realității, cea în care am fost crescuți, fără ca în acest mod să o şi depăşim. Dialectica modernă este zdruncinată aşadar, dar suspiciunea nu înseamnă încă eliberare. Ne ajută în înțelegere susținerea primită din direcția domeniilor diverse ale căror cercetări scapă tot mai des dualității. Dar cât de înrădăcinate în gândirea umană sunt concepte precum subiect-obiect, adevăr-fals, acțiune-pasiune etc. nici nu bănuim. Ştim doar că nu suntem deocamdată dincolo de ele. Cu mintea poate că am depăşit viziunea dialectică, dar ne ținem de trecut, ne e frică să îi dăm drumul. Aşa arată un aspect al crizei noastre existențiale.
Celălalt aspect priveşte libertatea. Suntem obligați să ne întrebăm asupra libertății noastre altfel decât până acum. Problema libertății s-a pus cu fiecare gest supus atenției de Flusser, dar nu la modul cunoscut, adică în contextul cauzalității. Am învățat ceva nou, anume că libertatea nu e condiționată de cauzalitate, că putem determina cauzele unui gest şi totuşi gestul să rămână o trăire liberă. Libertatea din lăuntrul gesturilor a fost plasată în contextul codificat al relațiilor intersubiective, al semnificațiilor stabilite printr-un acord drept convenții sociale. Mai clar şi mai fascinant, realizarea lui Flusser constă în sinonimia dintre „a exista” şi „a fi liber”. Dacă existența se arată prin gesturile noastre, iar gesturile exprimă felul nostru de a fi liberi, atunci existența este sinonimă cu libertatea. Un silogism simplu, dar care îți dă cumva aripi.
Un gest este liber atunci când înseamnă ceva într-o relație interumană. Altfel, este făcut degeaba. De aceea, nu trebuie să ne intereseze cauzele lui, ci să-i cunoaştem ori să-i recunoaştem sensul. Existența însăşi nu se mai explică, explicațiile ştiințifice nu mai au valoare, nici căutare, ci se descifrează, precizează Flusser. Ea e locul unde se pun oamenii de acord în privința semnificației unor gesturi. Iar libertatea rămâne activitatea unor gesturi în viață, o manifestare în răspăr cu absurdul şi cu moartea. Căci pactul cu celălalt om înlătură lipsa de sens a gestului.
Căutarea „noului om”, principala preocupare a filosofiei lui Vilém Flusser, nu a dus şi la găsirea lui în gesturile cuprinse de această carte. Dar câteva trăsături tot i s-au conturat. Ştim că el nu se va mai raporta la lume asemenea nouă, că nu va mai fi prizonierul categoriilor dualiste, că îşi va pune diferit problema libertății. La capătul analizei gesturilor, noi, cei „vechi”, cei care nu ne putem îndepărta de dialectica realității şi nu putem să nu ne situăm față de libertate în contextul cauzalității, cei precum Flusser, ieşim totuşi un pic transfigurați, modificați, măcar de gândul că omul care vine nu va exista la fel ca noi. Da, revoluția gesturilor e în plină desfăşurare, cu voia sau fără voia noastră! O fi bine, o fi rău?