Hortensia Papadat-Bengescu - Călătorie de la Sud la Nord

 Ca oricare scriitor, sigur ceva mai mult, Hortensia Papadat-Bengescu a fost cucerită de arhetipurile antichității greceşti. Poate, dacă nu mai dinainte, a prins această pasiune învățând limba şi literatura greacă în şcoală şi continuând după aceea. Au contribuit, se înțelege, şi scriitorii Renaşterii, clasicii francezi, şi unii romantici, Hugo, Shelley şi Eminescu, Flaubert (Salammbô), Anatole France (Thaïs). Mai ataşată s-a arătat de comentariile lui Nietzsche, D’Annunzio, Papini şi alți nitzscheeni, a citit şi interpretările à l’envers ale lui Gide, Cocteau, Giraudoux, Anouilh, a văzut tragedii puse în scenă, a cunoscut glose ale lui E. Lovinescu (1). Scrie în faza subiectiv-lirică despre unele modele mitice ale feminității. Lumea antichității se proiectează când în viziuni muzicale sau umbroase, când arcadice sau barbare. E, cum se ştie, o tradiție comună multor spirite, de la Goethe la Hugo şi Eminescu, de la Moréas, Régnier şi Pierre Louÿs la Hofmannsthal şi Kavafis. Pe autorul Odei (în metru antic) scriitoarea noastră îl are cel mai aproape de sufletul ei şi de intelectualitatea-morală care, am mai spus, i s-au format în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea şi s-au cristalizat în primul pătrar al secolului al XX-lea. Jocul visului şi contemplativul se întrunesc, în regim oximoronic, de regulă, cu pierderea de vis în jocul beției.
„Scriitoarea femeilor” consună cu spiritul literaturii antice greceşti, precreştine, de extracție mitică, unde, pe lângă zeițele faste şi suma personajelor feminine de înaltă ținută, există o puzderie de feminități funeste, erinii, furii, gorgone, harpii, monştri teriomorfi, feminizați. Latura tenebroasă (Mica-Lé, Sia, Aneta Pascu) are origine în pulsiunile primitive şi în (in) joncțiunea psihanalitică a refulărilor, de parcă atrizii se întrupează precum Electra într-o configurație modernă de puzzle mişcat, cu trăiri confuze şi cu rare funcțiile catharctice. Punctul cel mai de sus se instituie tot pe baza unui contrast, în finalul cărții Concert din muzică de Bach: „Lui Mini i se păru că vede parcă intrând de afară o procesiune numeroasă. Erau privirile celor din amvon acum înclinați şi care îşi pornise într-acolo sufletele. Cu un vuiet surd, imens, ascensiunea vocilor fu curmată… se auzi o chemare ascuțită ca un tăiş de lamă subțire, un sopran special, un glas fără sex, ca de arhanghel, urcând zigzagul unei slave, ca serpentina luminoasă a unui trăsnet… Apoi se aşeză un ecou permanent, pe care-l slujeau toate vocile scoborâte în mezzo”.
În romane, relația antichitate-modernitate rezultă şi din raportul Cetății vii care are o aură subtextuală de natura Cetății antice şi o imagine directă, modernă, alienarea în individualism. Templul apolinic e clădit cu pietre dionisiace, beția se uneşte cu visul, jubilația cu melancolia, starea explozivă cu armonia. Ca şi cetatea, ca şi templul, casa se află în centrul lumii, este imaginea universului domestic, fixarea spațială. După Bachelard, casa simbolizează ființa interioară: pivnița-inconştientul, etajele-nivele ale psihicului, podul-elevația spirituală, exteriorul-masca, acoperişul-capul şi spiritul (2).Cum e casa, şi stăpânii: „camera de închiriat”, casa Kilian, casa cucoanei Ileana, casa doamnei Vanghele, birtul unde lua masa Alamina, conacul de la Prundeni, Casa de la Mizil, casa portărelului Niță Pascu de la Vaslui, casa Rimilor, Palatul Barodin-Sanatoriul Walter, Casa Izvor, casele Baldovinilor de la Gârlele, casa pe care o reconstruieşte Nory ş.a. (3)

Relația cu antichitatea şi medievalitatea furnizează materia primordială a modernității. Italia o cucereşte pe Hortensia pentru moştenirea antică directă, care a renăscut minunea prin Dante, Ovidiu, Petrarca, apoi prin Galileo, Michelangelo, Rafael.
La „prima” Hortensia Papadat-Bengescu (ipostaza poematic-analitică), marea „mărgineşte ca un lac de argint Veneția adormită”. Legenda povesteşte de iubirea Venerei cu valul, personificat într-un pescar de origine venețiană, Gildo, care aduce cu el în barcă „statua minunată a Venerei marine, din marmură albă”. Dusă pe țărm, într-un loc unde stâncile închid astfel apele că nu poate ancora nimeni, Venera „culcată cu fața spre zările mării sta singură cu stăpânul ei, care o iubea brutal ca şi cum ar fi fost femeie şi sclavă”. Nu-i erotismul, joc steril de factură naturalistă. E, mai curând, „exaltarea păgână cu aspecte de narcisism”, care i-a impresionat pe E. Lovinescu şi G. Călinescu, ca în poeziile ei franțuzeşti, Chanson noire, Poème barbare, şi de ce nu s-ar aminti, în context, Byron („există ceva păgân în mine”), Alfred Loisy (Mistere păgâne), Francis Jammes, Ion Pillat?… Un sinucigaş din prea multă dragoste de viață, grec de origine, e frumos ca Adonis şi îndrăgostit de sine ca Narcis: „Se iubea… Şi iubea viața! Era păgân, avea cultul trupului lui şi se închina la zei: Orgoliu, Frumusețe şi Amor”. Cine poate şti din ce „rătăcitoare scânteie” s-a născut cu două mii de ani prea târziu. Fantezia estetizantă îl transferă în Roma măreață, unde tânărul efeb poate s-ar fi numit Mayrto : „Nu era un cugetător, era un instrument minunat. Nu era un poet – era un poem (…), l-ar fi eliberat într-o zi de saturnalii stăpânul lui – un patrician estet – căruia îi păruse însuşi Phoebus, când îngenunchease ca un zeu tânăr, să-i toarne în cupă vin de Chipru… Ar fi şezut amiezile calde în for, prin mulțime, întins pe o lespede de marmură şi scriind versuri pe care i le vindea pe câteva scude un poet obscur, şi care celebrau pe Xantia, o sclavă tânără cu părul negru…” etc. Legenda face posibilă naşterea altei legende.
În modernitate, „nababul fastuos” d’Annunzio îi impune „ideea de prodigiu şi lumină”. Deşi pe foarte mulți i-a prețuit, despre neînchipuit de puține nume a scris special românca, se numără pe degetele de la o mână, spre (dez)avantajul celui pus pe comparații. De aceea, folosesc rara ocazie şi reproduc, cu specificarea că prilejul laudei îl reprezenta şi apariția prozei lirice Nottutno: „Umanul, pe care sensibilitatea absentă nu-l percepe, îl concepe Geniul în proporții mari.
Acest uman apare în toată durerea lui atunci când în Città Morta d’Annunzio găseşte acestei inegalabile tragedii, un sfârşit profund, infinit omenesc, sacrificând Virgina Victorioasă pentru că Durerea Oarbă să recapete vederea tristă a unei Vieți Învinse. Numai d’Annunzio o putea contempla şi dezveli majestatea funerară din criptele antice de aur. Din pulberea fatidică nimeni alt nu putea desprinde morbul uscat pe mumia pasiunilor toride, pentru a învenina cu el Creatura şi a descrie sublimul criminal aproape absolvit prin durere şi fatalitate a incestului fratern!
În Cita Morta, omenescul a devenit o sublimă cecitate şi creațiunea a atins măsura în care se ucide pe sine nemaiputând trece peste sine.
El singur cu mâini lungi şi subțiri de Aur, cu degetele ascuțite şi rafinate, mânui Măştile uriaşe ale Atrizilor şi asculta glasul Cassandrei
Numai în el giganticele chipuri ale destinelor antice puteau încăpea, şi trăi colosala lor tragedie, născând din ea tragedia nouă a Destinelor care bântuiesc cu suflul lor de patimi Città Morta” (4).
Leda fără lebăda e încă o fraternizare a mitului antic cu cel modern, a muzicii şi picturii, a încărcăturii erotice şi simbolice, atât de plăcută Hortensiei Papadat-Bengescu: „Linia formelor asculta de legea marilor opere plastice, din orice punct mi-aş fi imaginat că începe, împlinirea se făcea într-un fel de necesitate fluidă. Dacă pleca de la ceafă, dacă pleca de la genunchi, cu o continuitate şi plenitudine proprie numai ei, cu o mişcare ce i se potriva doar ei, ca şi în cazul unei forme muzicale, ca «trei pe patru» Andantelui, ca «şase pe opt» acestui Allegro de Domenico Scarlatti (…)
Era îmbrăcată cu tot rafinamentul odei de atunci, care părea să pregătească femeile pentru o şedere comodă în lungile sarcoface funerare ale principeselor din neamul faraonilor. Nu ocupa mai mult volum de aer pe scaun decât cel pe care-l conține unul din aceste sicrie egiptene de lemn pictat. Dar, sub toată această eleganță mondenă, pe linia ce-i modela obrazul, ea avea pentru mine, din cap până-n picioare, conturul pe care trebuie să-l dea artiştii anticei Lefda. De la mijloc în jos grația ei părea să sugereze misterul «divinei Olor», cum ar fi spus Poliphilus.
M-am gândit la Leda lui Leonardo, pe care Cassiano del Pozzo, prieten cu Poussin, a putut s-o vadă la Fontainbleau în 1625 şi pe care visez mereu s-o regăsesc printr-o minune.
– Beethoven? Am spus în şoaptă, surprins de tonul muzicii pe care o auzeam din nou, după lunga mea pauză de tăcere distrată” (5).
Interesant, Hortensia Papadat-Bengescu scrie şi despre Giovanni Papini. Vitalismul ar fi o explicație, funcția de referință în filosofia lui Nietzsche, poeticul, contradictoriul din ființa „omului sfârşit” şi din comentariul despre Viața lui Isus. ”Erudit autodidact”! „Enciclopedist” şi „diletant intelectual”! Ateism şi asumare publică a creştinismului: Isus rămâne un sfârşit şi un început, o răspântie a două crâmpeie de istorie omenească: „Breviarul artistic creştin se aşează astfel lângă operele păgâne”; alături de „cele câteva întruchipări definitive lăsate de evurile estetice, Giovanni Papini a realizat nudul sacru perfect, opera plastică a entității Creştine” (6).
Logodnicul aminteşte de Senilitate sau O viață de Italo Svevo. Dar şi mai mult de Conştiința lui Zeno. Abia cu aceasta din urmă se impune - şi prin intermediul lui James Joyce, fostul meditator de engleză al italianului, care a oferit-o lui Valéry Larbaud, a promovat-o, a intervenit şi Eugenio Montale şi, când obținu succes de critică, autorul moare într-un accident. Sunt unele coincidențe, întâmplătoare sau nu, incontestabile. Un Alfonso Vitti, cuceritorul Anettei, funcționar la bancă, semănă cu Coti Pascu, fratele Anetei, funcționar la bancă (Rădăcini). Unul este „inapt pentru viață”, bolnav, celălalt este un mic arivist sănătos. Angiolina din Senilitate are aceleaşi apucături cu Ninon din Logodnicul, adulterină fără oprire şi ascunzişuri. „Conştiința lui Zeno” e psihanalizabilă: personajul e un hedonist, frivol, laş, plin de alte vicii (cum e, ironie, neputința de a se lăsa de fumat – ca însuşi Freud). Pentru terapie, îşi scrie autobiografia, cu multă introspecție de unde reiese conflictul dintre subiectivitate şi obiectivitate, o certă tendință modernistă. Mircea Eliade s-a declarat admirator al lui Italo Svevo.
Grazia Deledda a fost, puțin, în atenția scriitorilor noştri şi pentru că a scris mult şi a primit Premiul Nobel în 1926 „pentru scrierile sale de inspirație idealistă în care, cu o plastică claritate, zugrăveşte viața de pe insula ei natală [Sardinia] şi pentru profunzimea şi simpatia cu care se ocupă de problemele omeneşti în general” (6). Nu putea să fie omisă din lecturile Hortensiei Papadat-Bengescu o scriitoare cu simț deosebit al narațiunii realist-lirice, cu eroine complexe, capabile de mari sacrificii pe altarul iubirii, pendulând între fatalism şi răzvrătire. Un singur exemplu, Ina din Străina e rudă cu Annesa din Iedera.
Constantin Ciopraga îi găseşte prințului Maxențiu omologii în ducele de Leyra din Maestro Don Gesualdo de Giovanni Verga sau în Tancredi din Ghepardul de Lampedusa. De adăugat, Leopardul (Helios), din Străina, îmbină o realitate mai apropiată în timp şi, totodată, mai depărtată prin proiecția lui în imaginația euforică a capricioasei Ina. Pentru că romanul Străina e un montaj aposteriori, punem alegoria Leopardului pe seama acestui fapt.

Ca spațiu european şi mod particular de a-şi reprezenta lumea, Spania manifestă o seducție aparte pentru Hortensia Papadat-Bengescu. Pe Don Juan „în eternitate” l-a dorit Bianca Porporata, dar mediul spaniol are pe lângă concretețe o aură definitorie, istorică, de vis ori de visătorie: „Tocmai acum regele Cataloniei e pe moarte. Patru națiuni mor şi ele cu îndârjire, ucizând, la rândul lor, un duşman din care țâşneşte plumb şi ale cărui răni sângeră fier călit… Un dragon ceresc ieri a doborât şi nimicit două lebede înaripate”: „Juan, cavaler nelegiuit, născut în Spania cea veche, cu suflet aspru ca pământul ei cel ruginiu, ca şi coamele cele sterpe, cu ochi negri ca un corb din pinii sumbri ai Pirineilor – îmi pare acum prea departe drumul până în Eternitate…”. Don Camillo, donna Veronica, Joachima, Sancta Tereza sunt imagini în conexitate cu o tânără care şi după nume se află deopotrivă înăuntru şi transcende spațiul iberic. Dintre scriitori, discipolul spaniol al lui Kirkegaard, Unamuno, poate fi amintit pentru vocația lui existențială şi creatoare. El afirmase că „cea mai profundă filozofie trebuie căutată în romane”, pentru că aici se găsesc, paradoxal, întâmplările cele mai neînsemnate. Şi mai reitera că lumea aceasta e un teatru (el mundo es teatro), cum au văzut-o înaintaşii, cinicii, Platon, Clement din Alexandria, Augustin, Palladas, Luther, Shakespeare, şi mai cu seamă conaționalii Cervantes, Calderon de la Barca (E gran teatro del mundo), Lope de Vega, Francisco de Quevedo, Baltasar Gracián. Şi să ne aducem aminte cât de mult îndrăgeşte Hortensia teatrul, poezia şi romanul cu întâmplări din realitatea imediată şi interioară.

Prin Scandinavia a mai trecut, fiindcă Hortensia Papadat-Bengescu şi-a exprimat atracția pentru „pământul nordic” şi forța creatorilor săi: „îmi place romanul pământului şi al legendelor nordice”.
Despre teatrul lui Ibsen am văzut măsura în care s-a răsfrânt în teatrul româncei. Nu mai rămâne decât să reamintim că dramele ibseniene, dezvăluitoare după tipicul antic, i-au sugerat în scrierile sale structuri ale problematicii moderne. Chiar de la prima dramă, Catilina, a sesizat cum vrea „o soartă vrăjmaşă să înfrâneze puterea sufletească”, cum „imboldul dornic spre fapt legat de o menire joasă - toropeşte orice avânt”. Dar Deus caritas triumfă şi Împărat şi galileean face trecerea spre biruința adevărului de unde să nu lipsească puterea fanteziei.
Autodidactul, laureat al Premiului Nobel, Knut Hamsun insuflă literaturii europene şi scriitoarei noastre aerul nou al modernității încă din 1890, când apare romanul Foamea. I s-a spus „un Dostoievski norvegian”, „părintele modernismului literar”. Tehnica lui romanescă se sprijină pe monologuri interioare, pe fluxul conştiinței şi pe absurd. E greu de găsit altfel de asocieri decât de natură generală între Fructele pământului de Gide şi Rodul pământului de Hamsun, între acestea şi chemarea „rădăcinilor” din amplul roman al Hortensiei Papadat-Bengescu, Rădăcini, şi din Străina. În schimb, paralela Foamea este obligatorie, mai ales într-un studiu consacrat unui obiectiv comparatistic. Când te gândeşti la naratorul din acest roman, tânărul scriitor gata tot timpul să moară de foame, nu se poate să nu-ți vină în minte Aneta Pascu din Rădăcini. În esență, senzațiile fiziologice produse de condițiile materiale precare fac parte din lupta cu viața. Foamea şi nebunia sunt izomorfe: „Am luat-o iarăşi razna şi nu am mai opus nici o împotrivire”; „Şi gândurile încep din nou să-mi rătăcească. Îmi dădeam tot timpul seama că vorbeam fără şir şi nu rosteam nici un cuvânt pe care să nu-l aud şi să nu-l înțeleg. Mi-am zis: iarăşi vorbeşti fără noimă! Dar nu aveam încotro. Era ca şi când aş fi fost treaz, dar aş fi vorbit în somn. Capul îmi era uşor, nu mă durea, absolut degajat, şi gândurile nu-mi erau deloc confuze!” (8 ) Aneta Pascu: „În ziua aceea spre amiază, singură din întâmplare, Nory dase peste o studentă, care era o protejată a ei. Fata arăta rău hrănită, obrajii, de felul lor croiți rotund, încă plini, erau însă decolorați de regimul căminului vasluian, regim de mari economii pe timp de criză”. „Fata asta părea prea prostuță”, proastă patologică, totuşi eroul lui Hamsun e un scriitor care, hămesit, nu-şi găseşte rostul, deşi se gândeşte să scrie despre cunoaştere, să-i „facă de petrecanie lui Kant”. Este inteligent şi, mai izbitor, de-o generozitate atipică (episodul cu amanetarea vestei pentru a ajuta un cerşetor invalid), la distanță care face bizară comparația, fie şi prin negație, cu Aneta Pascu. Dar foamea nu alege şi, cum zice latinul, malesuada fames, iar românul: „Foamea şi sărăcia / strică omenia”, „dă de-a dreptul”.
Din zona nordică au mai fost numite ca rezonante cu scriitoarea noastă premiatele Nobel Selma Lagerlöf şi Sigrid Undset. De fapt, românca şi-a declarat simpatia pentru nordica aplecare spre saga – fantezie şi lirism, istorie şi terra nova scandinavia. Cu exactitate nu ştim ce va fi citit, Brandes le-a recomandat, europenii le-a primit cu brațele deschise. Au atras-o şi Legendele despre Iisus, şi Ierusalem, şi amintirile din copilărie ale Selmei Lagerlöf, dar Hortensia este mai aproape de cerințele modernității începutului de secol XX. Ca şi Sigrid Undset, în primul rând pentru trilogia acesteia Kristin Lavrandsdatter (Kristin, fiica lui Lavrans) („în special pentru descrierea plină de forță a vieții Nordului în timpul Evului Mediu” (9), apoi pentru crearea de nouă imagine a femeii în literatură. Diferența e că Hortensia nu-i un critic „acerb” al căsătoriilor forțate, cum nu sunt nici marile autoare de literatură, care au ca temă „valurile” cuplului. Şi, altă deosebire, norvegiana e o stăruitoare eseistă.