Teamă, adevăr şi ficțiune

 „Iubite tată, m-ai întrebat odată, acum, de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am ştiut ce să-ți răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte, fiindcă frica asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ți le pot enumera măcar pe jumătate stând de vorbă cu tine. Şi dacă încerc acum să-ți răspund în scris, răspunsul meu va fi incomplet, pentru că şi în scris frica şi urmările ei mă paralizează în fața ta şi pentru că proporțiile acestei situații depăşesc cu mult puterile memoriei şi rațiunii mele.” Acestea sunt primele rânduri ale unei celebre scrisori – care, însă, nu a ajuns niciodată la destinație şi care a fost interpretată în cele mai diverse moduri cu putință, inclusă fiind în categoria operelor postume ale lui Franz Kafka, cel care aşternea pe hârtie aceste cuvinte în anul 1919.
Determinată, cel puțin ca punct de pornire, de încercarea lui Kafka de a explica, în fața tatălui său, eşecul celei de-a treia tentative de mariaj pe care o întreprindea şi elaborată în perioada în care tânărul scriitor se afla într-o pensiune din nordul oraşului Praga, sperând să se refacă, astfel, mai uşor, scrisoarea aceasta a rămas în manuscris, autorul ei însuşi ezitând să o trimită destinatarului, după cum îi va mărturisi, în anul 1920, Milenei Jesenska. Max Brod este cel care face, pentru prima dată, câteva referiri la acest tulburător text, în 1937, în lucrarea sa biografică dedicată lui Kafka, însă el nu citează scrisoarea integral, pe de o parte din dorința de a menaja sentimentele familiei, iar pe de alta, pentru că nu ştia cum să rezolve dilema în fața căreia era pus în ceea ce priveşte încadrarea textului, care părea a ține atât de domeniul biografiei, cât şi de cel al literaturii... Ezitarea aceasta este, însă, evidentă, şi la exegeții din generațiile următoare, cei care au privit scrisoarea ca pe o expresie a unui nerezolvat complex al lui Oedip sau i-au dat cele mai diverse interpretări psihanalitice (şi nu numai!), fiecare încercând, practic, să facă din Kafka argumentul suprem care să-i susțină teoriile proprii, oarecum într-un fel asemănător lui Max Brod însuşi, cel care, prin omisiuni şi accentuări doar ale unor anumite trăsături sau prin evidențierea doar a unora dintre texte, l-a creat pe acel Kafka pe care numeroşi cititori l-au cunoscut şi pe care, cumva fără să realizeze până la capăt, l-au privit exclusiv prin prisma grilei impuse de influentul legatar testamentar. Camus spunea, în Mitul lui Sisif, că Procesul este diagnosticul pus de Kafka epocii sale, Castelul reprezentând, din această perspectivă, tratamentul prescris, scriitorul praghez dovedindu-se capabil nu doar să surprindă sintetic imaginea unei perioade istorice determinate („epoca haotică”, pentru a repeta formularea deja consacrată a lui Harold Bloom), dar şi să depăşească acest nivel, raportându-şi, implicit, opera, la marile texte ale culturii universale. În plus, aflăm din Canonul occidental, că, dacă pentru Proust şi Joyce nu există „indestructibilul”, cum nu există nici pentru Flaubert sau Henry James, toți fiind susținători ai romanului în sine, ai senzației şi percepției, ca şi Walter Pater, există, în schimb, „un permanent mister” în ceea ce-l priveşte pe Kafka, iar acesta se referă la autoritatea pe care opera sa o are asupra cititorului contemporan, aşa cum aveau cândva doar scrierile unui Wordsworth sau ale unui Tolstoi.
Scrisoarea pe care Kafka o adresează tatălui său este mult mai complexă decât am putea bănui la o primă lectură, cu atât mai mult cu cât, spre final, scriitorul include în text o replică imaginară a tatălui – pe care, desigur, o construieşte el însuşi, intrând, astfel, într-un inedit dialog tocmai cu instanța căreia i se adresează şi pe care, printr-un efort de imaginație şi de expresie, o suplineşte chiar el. Textul devine, astfel, excelent exemplu de discurs polifonic, dar într-un sens sensibil diferit de cel pe care Bahtin îl dădea termenului, ridicând în fața cititorului atent la nuanțe o serie de întrebări extrem de complexe: Cine este, în fond, destinatarul acestei scrisori? Doar tatăl, durul şi mereu atât de decisul Hermann Kafka? Nu cumva orice posibil potențial cititor al literaturii kafkiene, privite în ansamblu? Sau, poate, Franz Kafka însuşi, ca scriitor? Citită astfel, Scrisoarea către tată devine o veritabilă expresie a ceea ce Jean-Francois Lyotard numea „le differend”, şi anume un prejudiciu sau o ofensă comise intr-un moment anterior prezentului şi care îl împiedică pe cel afectat să identifice vreo posibilitate de a demonstra faptele petrecute.
Deloc întâmplător, cititorii Scrisorii îl vor percepe pe Hermann Kafka drept un monstru şi un tiran lipsit de sensibilitate şi de înțelegere față de aspirațiile intelectuale ale fiului său, antologică fiind spaima lui Franz, pe atunci doar un copil, martor al furiei tatălui în fața neglijenței şi lipsei de preocupare a unor angajați. Însă scrisoarea aceasta este, oricum am lua-o, mai întâi un document literar, şi abia apoi unul biografic, câtă vreme autorul demonstrează la tot pasul arta de a recompune trecutul, de a-l readuce în actualitate, însă recreându-l şi reconfigurându-l, vorbind despre fapte şi evenimente ce păreau a fi complet uitate, dar ca şi cum acestea nu s-ar fi petrecut cu ani în urmă, ci abia de câteva clipe. Veritabilă replică în cheie kafkiană la proustiana căutare a timpului pierdut, Scrisoarea (publicată acum la Editura Humanitas Fiction în traducerea lui Mircea Ivănescu, o tălmăcire, ca întotdeauna, minunată şi perfect adecvată literei şi spiritului originalului kafkian!) este, însă, şi o cheie esențială pentru înțelegerea operei lui Kafka în ansamblu. Căci delicata şi complicata relație ce se stabilieşte între acuzat şi acuzator, între torționar şi victimă apare, textualizată altfel, în toate marile romane ale lui Kafka, de la Procesul la Castelul sau America. Antologică este, apoi, situația când, pentru a-l potoli pe micul Franz, care scâncea necontenit, şi a-l face să renunțe la dorința de a bea apă noaptea, tatăl îl scoate pe balcon, lăsându-l acolo pentru o vreme, singur în fața uşii închise – condamnându-l, astfel, pe fiul său (devenit matur), să poarte în suflet de-a pururi spaima că, pentru a-l pedepsi pentru cine ştie ce delict, tatăl va putea năvăli oricând în camera sa pentru a-l scoate afară... Relatată cu calm, din perspectiva maturității, experiența aceasta demonstrează, pe de o parte, jocul extrem de subtil al vocilor pe care textul le implică (Kafka-copilul, Kafka-ajuns-la-maturitate şi Kafka-Tatăl, vocea absentă, suplinită prin fapte şi prin finala replică pe care fiul şi-o adresează sieşi), iar pe de alta situația de victimă pe care fiul se plasează în această ecuație. Căci e înscrisă în natura victimei şi a procesului de victimizare imposibilitatea de a demonstra agresiunile sau neajunsurile suferite la un moment dat din partea cuiva. În plus, conştiința celui care scrie, chiar după ani de zile, încă echivalează prezența tatălui şi reacțiile acestuia cu atitudinea unui judecător de sub autoritatea căruia nu există scăpare... Nimic altceva, în fond, decât mult discutata relație dintre ființa umană şi Lege, aşa cum apare ea în toate marile romane kafkiene. Căci, dacă în literatura anterioară, Legea se păstra numai pentru sine şi se opunea dorinței spiritului uman de a o înțelege şi a-şi afirma superioritatea asupra ei, la Kafka, reîntoarcerea Legii la sine aruncă ființa umană în afara universalului, o expulzează de pe pozițiile la care ea ajunsese, de pilda, în tragedia clasică, îi limitează orizontul şi perspectiva asupra întregului. De aceea, relația de exterioritate față de universal se va concretiza, în Procesul sau Castelul, într-un adevărat topos al „cercurilor” Legii. În ciuda strădaniilor eroilor de a intra în contact cu funcționarii „superiori”, drumurile lor se vor opri chiar la intrare, la cel dintâi cerc, acolo unde stăpânesc numai funcționari „inferiori”, în realitate simpli paznici. Nevoia de a se păstra pe sine intact, de a-şi apăra cu străşnicie „cercul” ființei, îl va determina, în consecință, pe eroul kafkian să-şi formuleze noi imperative ale lucidității. De aici şi imposibilitatea reală a lui Franz Kafka de a-i trimite vreodată scrisoarea tatălui său, pe care, conştient sau nu, îl privea ca pe o instanță superioară a Legii. Şi tot de aici nevoia fiului de a elabora el însuşi un posibil răspuns al tatălui şi de a-i suplini, măcar astfel, prezența textuală – creând, deci, un dialog pe jumătate, asumându-şi şi un rol străin şi încercând să adopte şi o perspectivă diferită de cea inițială – însă, desigur, incapabilă să exprime adevărul profund al cuvintelor sau sentimentelor Celuilalt.
Hermann Kafka nu a citit niciodată nici măcar fragmente din această impresionantă scrisoare, atât de plină de suferință, pe care fiul său i-o adresase, neavând idee că un astfel de document ar putea exista. Iar dacă ar fi aflat de existența ei, ar fi reacționat, probabil, ca şi în alte cazuri când îşi simțea autoritatea amenințată sau pusă sub semnul întrebării, cerându-i răspicat fiului să nu-l contrazică ori ridicând amenințător brațul. Sau, cine ştie, ar fi fost, poate, tentat să spună, la fel cum făcea adesea când fiul său îi dădea să citească vreun text pe care-l scrisese: „Lasă-l pe noptieră...” Însă, având în față aceste pagini, după atâtea decenii de la scrierea lor, cititorul contemporan nu poate să nu fie uimit de nemaiîntâlnitul amestec de teamă şi afecțiune, de spaimă şi înțelegere, de respingere şi de dragoste pe care scrisoarea lui Kafka îl exprimă în fiecare pagină. În plus, nu trebuie să uităm nici o clipă că, totuşi, aceasta e doar mărturia fiului – deci, doar a uneia dintre părțile implicate... Pe de altă parte, tot o mărturie a fiului este şi întâmplarea pe care el însuşi o relatează la un moment dat. Astfel, plimbându-se într-o seară împreună cu prietenul său Gustav Janouch pe străzile Pragăi, cei doi s-au întâlnit cu Hermann Kafka, iar acesta şi-a îndemnat fiul, în şoaptă, să meargă acasă, căci era răcoare afară. După aceea, scriitorul i-a mărturisit lui Janouch că tatăl său îşi face adesea griji pentru el, adăugând şi că dragostea ia, uneori, chipul violenței...