Cronica plasticii
Florin Toma
Taxa Berlin - Bucureşti
Articol publicat în ediția Viața Românească 9 / 2016
Întotdeauna, există o linie nevăzută între două entități. E imposibil să nu fie. Între două idei. Între doi artişti. Între două opere. Între două aşezări. Şi chiar între două oraşe. Dar, pentru ca aceasta să devină vizibilă, marcată şi re-marcată, explicată şi la lume ofertată, trebuie să dăm numaidecât un obol. Să plătim un tarif. Un preț. Un bir. Un impozit... (cel mai aproape de sensul dorit este însă „taxă”!). Deci, pentru ca să poți vedea legătura dintre două spații în care se strecoară dorința noastră, dintre două auspicii faste sau două miracole aduse la zi, trebuie să achităm o taxă. Unde? La Biroul de Impuneri Onirice Personale. Acolo, în spatele ghişeului înşelător (poate că nici nu e ghişeu adevărat, s-ar putea să fie doar imaginea pictată, virtuală a unui astfel de ghişeu... însă despre asta vom discuta în cronica de luna viitoare!), se găsesc adunate la un loc toate fantasmele noastre personale, toate visele, toate închipuirile nemărturisite sau nebănuite. Tot ceea ce noi n-am avut puterea să recunoaştem că ne aparține, tot ceea ce ne-a provocat uriaşe satisfacții tăcute, atunci când era gata-gata să ne îndoim până şi de dilemele noastre – acelea care ne nutresc şi ne țin treji până în ultima clipă ce ni se va da – se află strâns acolo, adunat, înghesuit în acest birou. Aici, trebuie să plătim, pentru a ni se arăta legăturile. Conexiunile. Filiațiile. Corelațiile. Nexurile.
Un martor tăcut
Situația s-a prezentat în felul următor. Vineri, 22 iulie 2016, între orele 18:00 – 21:00, la Anaid Art Gallery (Joachimstrasse 7, 10119 Berlin, Germania), a avut loc vernisajul unei expoziții 100% româneşti. Silent witness se numeşte, iar lucrările aparțin artistului Aurel Vlad (curator: Diana Dochia). Ea poate fi vizitată până în 10 septembrie.
Da, Galeria ANAID (Diana în oglindă!), pe care o ştiam la Bucureşti, pe strada Slobozia – un spațiu dedicat prin excelență artiştilor tineri şi experimentelor gustoase (cu gust, adică!) sau extravaganțelor decente şi cuviincioase – ei bine, iat-o transferată, cu arme şi bagaje... unde? La Berlin. Oraşul cel mai cosmopolit din Germania, cu o viață artistică ce pulsează dincolo de înțelesul normal al efervescenței (şi unde trăiesc şi creează zeci de mii de artişti plastici!). Oraşul care înghite numaidecât impostura şi dăruieşte celor talentați şi îndrăzneți, consacrarea. Însă şi aceea, cu mare parcimonie!
Acum, am să dau citare unei observații despre artă, pe cât de profundă, pe atât de necesară: Cea mai înaltă menire a artei este aceea care este comună şi religiei, şi filozofiei. Ca şi la acestea, există în artă o multitudine de expresii ale divinului, adică dorințele şi exigențele supreme ale spiritului. (...)Dar diferă față de religie sau filozofie prin aceea că ea posedă însuşirea de a face din aceste idei absolute o reprezentare sensibilă a lumii, pe care ne-o face, astfel, accesibilă... Ştiți cine a spus cuvintele acestea, atât de adevărate, atât de simțite, despre artă? N-o să vă vină să credeți. Ei bine, Hegel. Da, Hegel, cel cu dialectica şi cu fenomenologia „uscată” a spiritului.
Martorul tăcut al lui Aurel Vlad – ca marcă şi reprezentare ale unor stări interioare extreme, cu tensiuni împinse la maximum – „vorbeşte” în tăcerea lui despre exact ceea ce spunea Hegel, despre o reprezentare sensibilă a lumii. Dar – şi aici intervine inovația paranoidă a artistului – nu una exterioară. Ci una interioară. Aceea care nu se vede, dar pe care o deține încă de la începutul lumii. Încrustată în măreția poliedrică a ADN-ului său personal. Aceea care, în ultimă instanță, trebuie ghicită prin arta pe care el o creează. Sculptura expresionist-gestuală. Cred – mărturiseşte artistul într-un inedit weltanschauung (asta aşa, ca să păstrăm proximitatea!) – în acele gesturi transmise la începuturile vieții, care exprimă emoții, sentimente, pasiuni, stări, limite. (...)Astfel de gesturi devin simboluri ale bucuriei sau durerii, ale fricii sau curajului, ale binecuvântării sau distrugerii.
Lucrările pe care le expune Aurel Vlad la Galeria ANAID din Berlin sunt, în esența lor, tot atâtea figuri (în sensul durandian) ale tuturor anxietăților, temerilor şi angoaselor de care aminteam mai sus.
De pildă, Martorul mut al strigătului tăcut, increat, înghițit, sublimat. Strigătul care nu se actualizează, dar el se simte totuşi, fiindcă vibrează (se aude cu urechea internă!). E o tăcere care – observă Diana Dochia în prezentarea pe care o face expoziției – poate ucide, fiindcă ea nu se deduce din linişte, din pace, din chietudine. Nu. Ea este tot un clocot. Un vălmăşag de spuneri in statu nascendi. Care nu ies la suprafață, nu se aud. Sunt doar dorințe refulate, pendulări dureroase între înălțare şi prăbuşire.
Singura entitate, unicul auxiliar care înțelege acest zbucium şi protejează corpul uman chinuit (este extraordinar cum tabla zincată, rece, dură, rezonantă poate să fie modelată de Aurel Vlad, pentru a recompune trupul uman, un trup cu aparență pulsatilă, chiar vie!), deci, singura reprezentare a spațiului securizant şi care fereşte omul de singurătate este umbra lui. În Omul în umbră, această centură de protecție, transparentă ca un abur, construieşte împreună cu corpul o nouă identitate. Cea a unui binom vivant.
M-aş opri însă mai mult asupra a două lucrări emblematice pentru opera lui Aurel Vlad, fiindcă ele esențializează – atât tematic, cât şi simbolic – liniile de fugă ale câmpului semantic al acesteia.
Lupta lui Iacob cu Îngerul reia – în viziunea dinamică a unei plastici la fel de neliniştite ca şi esența legendei – celebra temă biblică din Gen. 32.28.
Este acel episod straniu, petrecut la vadul râului Iaboc, despre care Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea spunea într-un ciclu de cateheze, că Această confruntare corp la corp simbolică nu este dusă cu un Dumnezeu potrivnic şi duşman, ci cu un Domn care binecuvântează şi rămâne mereu misterios. În urma luptei, patriarhului Iacob îi este schimbat numele în Israel.
Profetul Osea reia subiectul şi pare să ofere explicații (în 12:4), la ambele nume purtate de patriarh: Iacob, pentru că l-a ținut de călcâi (âaqab) pe fratele său, şi Israel, pentru că s-a luptat (sarah) cu El, cu Dumnezeu (de fapt, à la rigueur, reprezentarea Lui!). Potrivit Genezei, Iacob acesta a fost cel de-al doilea fiu al lui Isac şi al Rebecăi, soțul Leei şi Rahelei, tatăl unei fiice şi a doisprezece fii (printre care şi Iosif, cel din Vechiul Testament). Aceştia vor deveni, de fapt, strămoşii celor douăsprezece triburi ale lui Israel.
Odată stabilite coordonatele epice, trebuie spus că originalitatea lui Aurel Vlad în a zugrăvi cu propriile sale instrumente imaginative această secvență, constă în faptul că depăşeşte clişeele preexistente în întreaga imagologie a subiectului biblic. Parcă întărind cuvintele lui Benedict al XVI-lea, sculptorul transformă o încleştare într-o înțelegere. O luptă într-o îmbrățişare. O discordie într-o antantă. Îngerul – ale cărui aripi, nota bene, seamănă cu nişte flăcări, deci, premisa de oribil e asigurată, ca un parti pris! – pare că se apleacă spre Iacob, dorind nu să-l pedepsească, ci să-l mângâie.
Este o răsturnare febrilă a unui motiv recurent, căruia artistul român îi schimbă direcția semantică, împărtăşindu-ne o revelație, o epifanie: Iacob nu intră într-o rivalitate cu Îngerul, între el şi acesta nu are loc o confruntare pe viață şi pe moarte. Ci, cu toate că pare paradoxal, se iubeşte cu el. E un metabolism al afectelor. Fiindcă-i aparține. Îngerul este, de fapt, cealaltă față a lui Iacob. Destinul lui. Karma. Ursita. Şi, serios! cum oare să ajungi să fii în vrăjmăşie cu propria ta soartă? Să te lupți cu ea sălbatic, cinic şi cu cruzime, ca şi cum te-ai încăiera cu un duşman.
De altfel, din poziția în care stă Iacob (aşa cum îl vede Aurel Vlad), ghemuit şi răspândind nu teamă, nu groază, nu frică, ci arătând cumva potolit şi fără griji, cu o mână, în sus – gest al cărui înțeles este, fără îndoială: Uite, acolo, Deasupra este El, care ne priveşte pe noi! – Iacob nu dă impresia că ar fi vreo clipă apăsat, copleşit, terorizat. Ci dimpotrivă, susținut şi de gestul cu mâna dreaptă al Îngerului, care parcă ar vrea să-l protejeze pe „închipuitul” său adversar, el degajă o cumințenie serenă. Un astâmpăr aproape astral.
Cu Icar, povestea e simplă. Era fiul lui Daedalus. Dintre ei doi, el, Daedalus, a fost un personaj foarte interesant. Unul dintre urmaşii lui Erechtheus, regele cetății Athenae, meşter iscusit în arta sculpturii, a picturii şi a construcțiilor, Daedalus era întruchiparea în lumea Antichității a ingeniozității şi a spiritului inventiv în artă. Însă după ce l-a inițiat în tainele meşteşugurilor pe nepotul său, Talos, se spune că l-ar fi ucis din gelozie, pentru că acela se dovedise mai iscusit decât el, întrecându-l în măistrie. În urma acestei crime, Daedalus a fost silit să părăsească Athenae şi să se refugieze în insula Creta.
Acolo, Minos l-a primit cu bunăvoință la curtea sa, dar în scurt timp Daedalus şi-a atras mânia regelui, pentru vina de a fi conspirat împotriva acestuia. Construise un simulacru uriaş din lemn, ce înfățişa o vacă, în care s-a ascuns regina, Pasiphaë, ca să se împreuneze cu un taur (la acest detaliu, povestea are altă dezvoltare… aidoma tuturor legendelor țesute în jurul Olimpului!). Din această împerechere monstruoasă s-a născut Minotaurul. La porunca regelui, Daedalus a început să construiască faimosul labirint în care avea să fie închis Minotaurul, spre a nu fi văzut de nimeni.
Dar, drept răzbunare pentru faptul că fusese complice la o trădare oribilă, regele Minos a pus să fie zidită intrarea în labirint pentru ca, astfel, Daedalus să fie întemnițat înăuntru, împreună cu fiul său, Icarus. (NOTĂ: Motivul părăsirii în operă l-am mai întâlnit şi în legenda Meşterului Manole, inclusiv detaliul cu aripile, ceea ce dovedeşte că patrimoniul de exemplaritate al eposului antic şi-a răspândit cu uşurință motivele, atât în spațiul balcanic, cât şi, în mod cert, în cel european!).
Însă ingeniozitatea lui Daedalus s-a vădit încă o dată salvatoare. El a construit două perechi de aripi (pentru el şi pentru fiul lui), lipite cu ceară, cu ajutorul cărora cei doi şi-au luat zborul către înălțimi, peste mare. Daedalus a izbutit să ajungă până pe țărmurile Siciliei, la curtea regelui Cocalus.
În schimb – şi aici intervine ruptura în logica epicului – fiul său, Icarus a avut o tulburare de postură. A fost mistuit de pojarul unui orgoliu prea intens-lumesc şi a crezut că poate să se substituie astrului zilei, Soarele. „Atacul” era clar la Apollo. Drept care – cunoaşteți, fără îndoială urmarea – apropiindu-se prea tare, căldura acestuia i-a topit legăturile de ceară şi eroul a căzut.
În acest punct se află însă un nucleu semantic şubred, nevralgic. De care hermeneuții au profitat din plin, gospodăreşte. Aşadar, se pune întrebarea: Icar e victima propriei sale vanități (naive, prosteşti, copilăroase etc.), deci, avem de-a face cu o pedeapsă aplicată pentru lipsa de măsură dovedită de un puştan cu figuri în cap? Dovadă că, mai înțelept, mai cumpătat şi mai pragmatic, tatăl său a reuşit. Sau, aşa cum dă bine la confortul tocării interpretative a motivului, însoțită de uşoară deviere mistificatoare, Icar a avut în mintea înfierbântată şi-n sufletul curat aspirația zborului învolt, dorința de a se avânta înspre tăriile cerului… zborul, visul de milenii al omenirii etc.etc.? Eroul devenind, cu precădere datorită acestei mici deviații a interpretării, simbolul exprimării sacrificiale pe care o presupune, à la fin de la fin, orice aspirație, orice năzuință. Altfel spus: în cazul acesta, vorbim despre orgoliu prostesc sau despre idealism serios?
Seria celor patru Icari ai lui Aurel Vlad este mult mai dibace decât această disjuncție ori… ori. Pentru că da, prototipul lui este surprins în cădere, se simte chiar şi viteza de atracție gravitațională, se resimte şi golul din plexul solar, se aude parcă şi vâjâitul veşmintelor prin aer… Dar – în cea mai consistentă reprezentare a sa – Icarul lui Aurel Vlad nu este desprins de aripă. El stă – ca o rufă pusă la uscat – pliat pe o aripă, pe care şi-a tras-o sub el. Ai zice că lipiturile cu ceară, cum-necum, au rezistat. Nu s-au topit. Şi, totuşi, cade.
Şi atunci – vine întrebarea – de ce cade amărâtul ăla? Iar artistul răspunde: Cade pentru că a sfidat limitele (peras). Cade pentru că a nesocotit o noimă a lucrurilor, o rânduială (est modus in rebus). Cade – răspunde mai departe Aurel Vlad – pentru că, astfel e pedepsit pentru trufie, pentru lipsa de măsură , pentru încălcarea ei (la fel ca şi Ahile, fiindcă tot ne învârtim printre legendele Olimpului!). Oare ce-i trebuia băiatanului să cuteze a râvni la locul suprem al Soarelui (Apollo)? Nu-i era de ajuns că taică-său descoperise modalitatea zborului simplu, ce le-a redat libertatea mult dorită?
Mai clar: Icarul lui Aurel Vlad nu-mi dă impresia că artistul l-a simțit ca pe un personaj damnat, neîngăduit de soartă. Pe fața eroului – cât se poate ghici – nu aflăm nici suferință, nici trudă, nici neînfricare, nici seninătatea în fața sacrificiului suprem (ce sacrificiu?... de ce suprem? etc.). Pe fața eroului, aflăm doar neînțelegere, confuzie, nepricepere, labilitate. Dacă vreți, într-o cheie mai elegantă, ceva între echivoc şi ignoranță. În niciun caz, însă peste mărețe palpituri sacrifical-eroizante, nu vom da!
Revenind la începutul pe care cronicart-ul s-a străduit să-l elaboreze cât mai temeinic-sugestiv, v-am prezentat – prin bunele servicii ale galeriei ANAID – una dintre legăturile ce apropie Bucureştiul de Berlin (fiindcă mai sunt şi altele!). Iar taxa pe care trebuie s-o plătim intră ca sumă de credit în contul altor năluci pe care Aurel Vlad le va imagina în tablă, lemn sau pământ ars. Mergând de-a-ndaratelea…
Căci, pârjolit de iubire pentru aceste plăsmuiri statuare, ieşite dintre pliurile tăcerilor sale adânci, artistul ne face o confidență: Am o bucurie, seara, când plec din atelier. Să merg cu spatele şi să-mi iau rămas bun de la statuile mele.
Un martor tăcut
Situația s-a prezentat în felul următor. Vineri, 22 iulie 2016, între orele 18:00 – 21:00, la Anaid Art Gallery (Joachimstrasse 7, 10119 Berlin, Germania), a avut loc vernisajul unei expoziții 100% româneşti. Silent witness se numeşte, iar lucrările aparțin artistului Aurel Vlad (curator: Diana Dochia). Ea poate fi vizitată până în 10 septembrie.
Da, Galeria ANAID (Diana în oglindă!), pe care o ştiam la Bucureşti, pe strada Slobozia – un spațiu dedicat prin excelență artiştilor tineri şi experimentelor gustoase (cu gust, adică!) sau extravaganțelor decente şi cuviincioase – ei bine, iat-o transferată, cu arme şi bagaje... unde? La Berlin. Oraşul cel mai cosmopolit din Germania, cu o viață artistică ce pulsează dincolo de înțelesul normal al efervescenței (şi unde trăiesc şi creează zeci de mii de artişti plastici!). Oraşul care înghite numaidecât impostura şi dăruieşte celor talentați şi îndrăzneți, consacrarea. Însă şi aceea, cu mare parcimonie!
Acum, am să dau citare unei observații despre artă, pe cât de profundă, pe atât de necesară: Cea mai înaltă menire a artei este aceea care este comună şi religiei, şi filozofiei. Ca şi la acestea, există în artă o multitudine de expresii ale divinului, adică dorințele şi exigențele supreme ale spiritului. (...)Dar diferă față de religie sau filozofie prin aceea că ea posedă însuşirea de a face din aceste idei absolute o reprezentare sensibilă a lumii, pe care ne-o face, astfel, accesibilă... Ştiți cine a spus cuvintele acestea, atât de adevărate, atât de simțite, despre artă? N-o să vă vină să credeți. Ei bine, Hegel. Da, Hegel, cel cu dialectica şi cu fenomenologia „uscată” a spiritului.
Martorul tăcut al lui Aurel Vlad – ca marcă şi reprezentare ale unor stări interioare extreme, cu tensiuni împinse la maximum – „vorbeşte” în tăcerea lui despre exact ceea ce spunea Hegel, despre o reprezentare sensibilă a lumii. Dar – şi aici intervine inovația paranoidă a artistului – nu una exterioară. Ci una interioară. Aceea care nu se vede, dar pe care o deține încă de la începutul lumii. Încrustată în măreția poliedrică a ADN-ului său personal. Aceea care, în ultimă instanță, trebuie ghicită prin arta pe care el o creează. Sculptura expresionist-gestuală. Cred – mărturiseşte artistul într-un inedit weltanschauung (asta aşa, ca să păstrăm proximitatea!) – în acele gesturi transmise la începuturile vieții, care exprimă emoții, sentimente, pasiuni, stări, limite. (...)Astfel de gesturi devin simboluri ale bucuriei sau durerii, ale fricii sau curajului, ale binecuvântării sau distrugerii.
Lucrările pe care le expune Aurel Vlad la Galeria ANAID din Berlin sunt, în esența lor, tot atâtea figuri (în sensul durandian) ale tuturor anxietăților, temerilor şi angoaselor de care aminteam mai sus.
De pildă, Martorul mut al strigătului tăcut, increat, înghițit, sublimat. Strigătul care nu se actualizează, dar el se simte totuşi, fiindcă vibrează (se aude cu urechea internă!). E o tăcere care – observă Diana Dochia în prezentarea pe care o face expoziției – poate ucide, fiindcă ea nu se deduce din linişte, din pace, din chietudine. Nu. Ea este tot un clocot. Un vălmăşag de spuneri in statu nascendi. Care nu ies la suprafață, nu se aud. Sunt doar dorințe refulate, pendulări dureroase între înălțare şi prăbuşire.
Singura entitate, unicul auxiliar care înțelege acest zbucium şi protejează corpul uman chinuit (este extraordinar cum tabla zincată, rece, dură, rezonantă poate să fie modelată de Aurel Vlad, pentru a recompune trupul uman, un trup cu aparență pulsatilă, chiar vie!), deci, singura reprezentare a spațiului securizant şi care fereşte omul de singurătate este umbra lui. În Omul în umbră, această centură de protecție, transparentă ca un abur, construieşte împreună cu corpul o nouă identitate. Cea a unui binom vivant.
M-aş opri însă mai mult asupra a două lucrări emblematice pentru opera lui Aurel Vlad, fiindcă ele esențializează – atât tematic, cât şi simbolic – liniile de fugă ale câmpului semantic al acesteia.
Lupta lui Iacob cu Îngerul reia – în viziunea dinamică a unei plastici la fel de neliniştite ca şi esența legendei – celebra temă biblică din Gen. 32.28.
Este acel episod straniu, petrecut la vadul râului Iaboc, despre care Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea spunea într-un ciclu de cateheze, că Această confruntare corp la corp simbolică nu este dusă cu un Dumnezeu potrivnic şi duşman, ci cu un Domn care binecuvântează şi rămâne mereu misterios. În urma luptei, patriarhului Iacob îi este schimbat numele în Israel.
Profetul Osea reia subiectul şi pare să ofere explicații (în 12:4), la ambele nume purtate de patriarh: Iacob, pentru că l-a ținut de călcâi (âaqab) pe fratele său, şi Israel, pentru că s-a luptat (sarah) cu El, cu Dumnezeu (de fapt, à la rigueur, reprezentarea Lui!). Potrivit Genezei, Iacob acesta a fost cel de-al doilea fiu al lui Isac şi al Rebecăi, soțul Leei şi Rahelei, tatăl unei fiice şi a doisprezece fii (printre care şi Iosif, cel din Vechiul Testament). Aceştia vor deveni, de fapt, strămoşii celor douăsprezece triburi ale lui Israel.
Odată stabilite coordonatele epice, trebuie spus că originalitatea lui Aurel Vlad în a zugrăvi cu propriile sale instrumente imaginative această secvență, constă în faptul că depăşeşte clişeele preexistente în întreaga imagologie a subiectului biblic. Parcă întărind cuvintele lui Benedict al XVI-lea, sculptorul transformă o încleştare într-o înțelegere. O luptă într-o îmbrățişare. O discordie într-o antantă. Îngerul – ale cărui aripi, nota bene, seamănă cu nişte flăcări, deci, premisa de oribil e asigurată, ca un parti pris! – pare că se apleacă spre Iacob, dorind nu să-l pedepsească, ci să-l mângâie.
Este o răsturnare febrilă a unui motiv recurent, căruia artistul român îi schimbă direcția semantică, împărtăşindu-ne o revelație, o epifanie: Iacob nu intră într-o rivalitate cu Îngerul, între el şi acesta nu are loc o confruntare pe viață şi pe moarte. Ci, cu toate că pare paradoxal, se iubeşte cu el. E un metabolism al afectelor. Fiindcă-i aparține. Îngerul este, de fapt, cealaltă față a lui Iacob. Destinul lui. Karma. Ursita. Şi, serios! cum oare să ajungi să fii în vrăjmăşie cu propria ta soartă? Să te lupți cu ea sălbatic, cinic şi cu cruzime, ca şi cum te-ai încăiera cu un duşman.
De altfel, din poziția în care stă Iacob (aşa cum îl vede Aurel Vlad), ghemuit şi răspândind nu teamă, nu groază, nu frică, ci arătând cumva potolit şi fără griji, cu o mână, în sus – gest al cărui înțeles este, fără îndoială: Uite, acolo, Deasupra este El, care ne priveşte pe noi! – Iacob nu dă impresia că ar fi vreo clipă apăsat, copleşit, terorizat. Ci dimpotrivă, susținut şi de gestul cu mâna dreaptă al Îngerului, care parcă ar vrea să-l protejeze pe „închipuitul” său adversar, el degajă o cumințenie serenă. Un astâmpăr aproape astral.
Cu Icar, povestea e simplă. Era fiul lui Daedalus. Dintre ei doi, el, Daedalus, a fost un personaj foarte interesant. Unul dintre urmaşii lui Erechtheus, regele cetății Athenae, meşter iscusit în arta sculpturii, a picturii şi a construcțiilor, Daedalus era întruchiparea în lumea Antichității a ingeniozității şi a spiritului inventiv în artă. Însă după ce l-a inițiat în tainele meşteşugurilor pe nepotul său, Talos, se spune că l-ar fi ucis din gelozie, pentru că acela se dovedise mai iscusit decât el, întrecându-l în măistrie. În urma acestei crime, Daedalus a fost silit să părăsească Athenae şi să se refugieze în insula Creta.
Acolo, Minos l-a primit cu bunăvoință la curtea sa, dar în scurt timp Daedalus şi-a atras mânia regelui, pentru vina de a fi conspirat împotriva acestuia. Construise un simulacru uriaş din lemn, ce înfățişa o vacă, în care s-a ascuns regina, Pasiphaë, ca să se împreuneze cu un taur (la acest detaliu, povestea are altă dezvoltare… aidoma tuturor legendelor țesute în jurul Olimpului!). Din această împerechere monstruoasă s-a născut Minotaurul. La porunca regelui, Daedalus a început să construiască faimosul labirint în care avea să fie închis Minotaurul, spre a nu fi văzut de nimeni.
Dar, drept răzbunare pentru faptul că fusese complice la o trădare oribilă, regele Minos a pus să fie zidită intrarea în labirint pentru ca, astfel, Daedalus să fie întemnițat înăuntru, împreună cu fiul său, Icarus. (NOTĂ: Motivul părăsirii în operă l-am mai întâlnit şi în legenda Meşterului Manole, inclusiv detaliul cu aripile, ceea ce dovedeşte că patrimoniul de exemplaritate al eposului antic şi-a răspândit cu uşurință motivele, atât în spațiul balcanic, cât şi, în mod cert, în cel european!).
Însă ingeniozitatea lui Daedalus s-a vădit încă o dată salvatoare. El a construit două perechi de aripi (pentru el şi pentru fiul lui), lipite cu ceară, cu ajutorul cărora cei doi şi-au luat zborul către înălțimi, peste mare. Daedalus a izbutit să ajungă până pe țărmurile Siciliei, la curtea regelui Cocalus.
În schimb – şi aici intervine ruptura în logica epicului – fiul său, Icarus a avut o tulburare de postură. A fost mistuit de pojarul unui orgoliu prea intens-lumesc şi a crezut că poate să se substituie astrului zilei, Soarele. „Atacul” era clar la Apollo. Drept care – cunoaşteți, fără îndoială urmarea – apropiindu-se prea tare, căldura acestuia i-a topit legăturile de ceară şi eroul a căzut.
În acest punct se află însă un nucleu semantic şubred, nevralgic. De care hermeneuții au profitat din plin, gospodăreşte. Aşadar, se pune întrebarea: Icar e victima propriei sale vanități (naive, prosteşti, copilăroase etc.), deci, avem de-a face cu o pedeapsă aplicată pentru lipsa de măsură dovedită de un puştan cu figuri în cap? Dovadă că, mai înțelept, mai cumpătat şi mai pragmatic, tatăl său a reuşit. Sau, aşa cum dă bine la confortul tocării interpretative a motivului, însoțită de uşoară deviere mistificatoare, Icar a avut în mintea înfierbântată şi-n sufletul curat aspirația zborului învolt, dorința de a se avânta înspre tăriile cerului… zborul, visul de milenii al omenirii etc.etc.? Eroul devenind, cu precădere datorită acestei mici deviații a interpretării, simbolul exprimării sacrificiale pe care o presupune, à la fin de la fin, orice aspirație, orice năzuință. Altfel spus: în cazul acesta, vorbim despre orgoliu prostesc sau despre idealism serios?
Seria celor patru Icari ai lui Aurel Vlad este mult mai dibace decât această disjuncție ori… ori. Pentru că da, prototipul lui este surprins în cădere, se simte chiar şi viteza de atracție gravitațională, se resimte şi golul din plexul solar, se aude parcă şi vâjâitul veşmintelor prin aer… Dar – în cea mai consistentă reprezentare a sa – Icarul lui Aurel Vlad nu este desprins de aripă. El stă – ca o rufă pusă la uscat – pliat pe o aripă, pe care şi-a tras-o sub el. Ai zice că lipiturile cu ceară, cum-necum, au rezistat. Nu s-au topit. Şi, totuşi, cade.
Şi atunci – vine întrebarea – de ce cade amărâtul ăla? Iar artistul răspunde: Cade pentru că a sfidat limitele (peras). Cade pentru că a nesocotit o noimă a lucrurilor, o rânduială (est modus in rebus). Cade – răspunde mai departe Aurel Vlad – pentru că, astfel e pedepsit pentru trufie, pentru lipsa de măsură , pentru încălcarea ei (la fel ca şi Ahile, fiindcă tot ne învârtim printre legendele Olimpului!). Oare ce-i trebuia băiatanului să cuteze a râvni la locul suprem al Soarelui (Apollo)? Nu-i era de ajuns că taică-său descoperise modalitatea zborului simplu, ce le-a redat libertatea mult dorită?
Mai clar: Icarul lui Aurel Vlad nu-mi dă impresia că artistul l-a simțit ca pe un personaj damnat, neîngăduit de soartă. Pe fața eroului – cât se poate ghici – nu aflăm nici suferință, nici trudă, nici neînfricare, nici seninătatea în fața sacrificiului suprem (ce sacrificiu?... de ce suprem? etc.). Pe fața eroului, aflăm doar neînțelegere, confuzie, nepricepere, labilitate. Dacă vreți, într-o cheie mai elegantă, ceva între echivoc şi ignoranță. În niciun caz, însă peste mărețe palpituri sacrifical-eroizante, nu vom da!
Revenind la începutul pe care cronicart-ul s-a străduit să-l elaboreze cât mai temeinic-sugestiv, v-am prezentat – prin bunele servicii ale galeriei ANAID – una dintre legăturile ce apropie Bucureştiul de Berlin (fiindcă mai sunt şi altele!). Iar taxa pe care trebuie s-o plătim intră ca sumă de credit în contul altor năluci pe care Aurel Vlad le va imagina în tablă, lemn sau pământ ars. Mergând de-a-ndaratelea…
Căci, pârjolit de iubire pentru aceste plăsmuiri statuare, ieşite dintre pliurile tăcerilor sale adânci, artistul ne face o confidență: Am o bucurie, seara, când plec din atelier. Să merg cu spatele şi să-mi iau rămas bun de la statuile mele.