Pre-lecturi din Istoria secretă a Ungureanului

Luată cu Festivaluri şi centenare, n-am terminat de citit Istoria
secretă... I-am dat târcoale, am citit câte ceva despre ea şi aştept
vremuri calme s-o întorc pe toate fețele. Aşadar, aici, câteva prelecturi.
Înainte de toate, pot invidia titlul. Nu e nici o îndoială – Cornel
Ungureanu ştie să-şi (de)numească incitant proiectele: La umbra cărților
în floare, Imediata noastră apropiere, La vest de Eden, A muri în Tibet
etc. Să nu mai vorbim de Geografia literară pe care şi-a adjudecat-o ca
marcă înregistrată, deşi toată lumea vorbeşte despre asta, în fel şi chip, de
o bună bucată de vreme. Geografia literaturii române ar trebui să fie, zice
autorul, o „mai bună istorie a literaturii române”. Mai bună înseamnă şi
una care sapă mai adânc şi îşi ia distanța necesară sintezei in progress,
profitând de feluritele noi instrumente escavatoare, dar şi una care, mai
„bună la gust” fiind, poate întoarce cititorul spre literatură (dacă e
adevărat, la modul dramatic, că s-a chiar îndepărtat de ea!). ținuturi,
aşezări, personaje fundamentale din spațiul literar românesc sunt regrupate
pe masa de lucru a criticului/istoricului în dispoziții uşor modificate,
căci se adaugă un ingredient (operator) activ şi „iute”: geopolitica. Adică,
un ceva din pornire doldora de secrete.
Descrierea literaturii române prin condiționări şi determinații
geopolitice se poate numi, desigur, Istorie secretă. Pentru editor
(Alexandru Muşina), secretă anunțându-se, istoria speră să incite printr-un
artificiu de marketing cititorul ațipit în suficiența de sine a consumatorului
de picanterii internetice. Pentru autor, însă, chiar dacă nu-i displace
nicidecum ambiguitatea „vinovată” a epitetului de vreme ce se recunoaşte
în titlul cronicii lui Alex Ştefănescu, Istoria literaturii ca thriller (efectul
titlului asupra publicului ar putea fi vizualizat ca în desenele animate, cu
ochi ieşind pe arcuri din orbite şi bale pofticioase şiroind pe bărbie, căci
secretul promite în alb dezvăluiri senzaționale, dinspre servicii secrete,
agenți secreți, dosare secrete, dar şi taine de alcov şi de culise, anecdote
picante şi alte delicatese), ea e pur şi simplu o „altă istorie a literaturii
române”, una personalizată şi altfel. Secretă, fiindcă abia acum dezvăluită,
însă anunțată insistent de cărțile precedente.
Circumstanțe istorice au putut apăsa, la un moment dat, pe o zonă ori
alta, au putut favoriza ori pretinde o înclinare anume a balanței înspre o
provincie ori alta. În Geografia sa, Cornel Ungureanu porneşte de la
bănuiala că provinciile culturii române au fost supuse unui proces
alienant, dacă nu chiar unui asasinat de către indiferența „tradițională” a
Centrului care şi-a îndreptat sistematic simpatiile şi şi-a cheltuit energiile
căutând paradisul oriunde altundeva, în Franța, în Spania etc. Istoria sa
reorganizează spațiile din perspectiva timpului. Vorbeşte despre „aşezarea
hotarelor” şi despre „destrămarea” lor, despre subterane şi paricid, despre
„jocul literaturii” pe ritmuri nu întotdeauna de ea compuse ori alese. Jocul
literaturii – „cea mai frumoasă îndeletnicire cu putință” – este captat şi aici
într-o manieră umanizantă. Istoricul se întreabă, înainte de toate, cine îl
joacă şi de ce o face, abia în urmă demontându-l, cu câteva incizii rapide,
pe cum.
Întemeiată pe o bibliotecă imensă, cartea mizează şi pe o caracteristică
a Europei de sud-est: dependența de trecutul conservat în ipostaza de
secret niciodată desluşit. În Fenomenologia existențială a secretului,
clujeanul István V. Király crede că secretul e ceea ce „ne încearcă în mod
existențial”. Ascunderea, acoperirea, învăluirea sunt dimensiuni ale
spațiului nostru geo-politic (țările foste socialiste). Ele au ca numitor
comun fostitatea: „Trecutul domneşte aici asupra prezentului nu prin
faptul că el (se) continuă, adică durează (încă), ci prin acela că – într-un
mod cu totul ciudat şi special – nu trece.” Altfel spus, Trecutul devenit
tradiție, asumat şi transformat în temei al Prezentului şi Viitorului în alte
părți ale lumii, e, la noi, un bagaj mereu incomod cu care lumea nu pare
să ştie prea bine ce e de făcut. Sau, crede Cornel Ungureanu, atunci când
face, lucrurile sunt strâmbe, incomplete, încropite, neterminate. Cum
Trecutul are straniul obicei de a nu se lăsa pur şi simplu uitat undeva pe
drum, situația e mereu insolubilă (cum bine observa, cu umor galben, Paul
Watzlavick: trăim într-o zonă a absurdului cotidian şi ne împotmolim în
lucrurile mărunte şi fireşti ale existenței ca nimeni alții).
Cu umor, cel mai adesea galben, cu obidă, cel mai adesea relativizată,
cu bonomia binecunoscută şi o ursuzenie caldă, dispusă la remanieri,
Cornel Ungureanu e de regăsit şi aici cu vioiciunea ironic-incisivă a
tonului, cu o anume tărăgănare romanescă a textului de critică şi istorie
literară, cu plăcerea... „secretă” a spiralării libere pe suprafețe textuale şi
contextuale. Se simte şi aici tensiunea continuă între nevoia de a epuiza
Biblioteca în ritmuri frenetice şi tentația irepresibilă de a adăsta „la umbra
cărților în floare”. Provinciile literare româneşti, descrise fără complexe şi
fără prejudecăți, îşi descoperă în scrisul său şi-şi afirmă centralitatea. De
altminteri, am mai spus-o, Cornel Ungureanu se întâlneşte cu Victor
Neumann în credința că Europa centrală şi sud-estică are o contribuție
spirituală remarcabilă la desăvârşirea staturii omului european; contribuție
încă nu îndeajuns decantată, dar şi incomplet valorificată şi asumată.
Istoria lui Cornel Ungureanu merită revenirea cu o lectură atentă.
(Irina PETRAŞ)