Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA PRESEI LITERARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
OBSERVATOR CULTURAL 452. Săptămânal al „spiritului critic în acțiune”, din 4 decembrie 2008. Redactorul-şef Carmen Muşat ia atitudine radicală, într-un editorial intitulat „Curajul de a fi un om liber” (cel ce semnează această „rubrică” o aplaudă): «Să recunoaştem: în ultima vreme nu ne-a fost dat să vedem prea multe gesturi de reală demnitate. Într-o țară în care spiritul critic este privit cu mefiență şi taxat drept atitudine resentimentară, iar intelectualii publici aflați în proximitatea Palatului Cotroceni îşi plîng de milă, considerîndu-se persecutați pentru „curajul“ de a fi mereu de acord cu preşedintele statului, refuzul lui Vasile Paraschiv de a primi decorația oferită de Traian Băsescu are efectul unui duş rece. Numit de Vladimir Tismăneanu, într-un articol publicat în Cotidianul în 2006, „eroul autentic al luptei anticomuniste din România“, Vasile Paraschiv a fost unul dintre puținii români care, înainte de 1989, a avut curajul să protesteze împotriva partidului comunist şi împotriva preşedintelui de atunci, Nicolae Ceauşescu. Un simplu muncitor, care a aderat la partidul comunist, la 18 ani, iar la 40 de ani a renunțat la carnetul de membru de partid, pentru ca doar trei ani mai tîrziu, în 1971, să fie primul român care a propus înființarea sindicatelor libere în România comunistă, Vasile Paraschiv a fost şi a rămas un om liber, în pofida tuturor suferințelor îndurate (vezi interviul luat de Ovidiu Şimonca şi publicat în Observator cultural nr. 411 din 21 februarie 2008). Luni seară (1 Decembrie 2008), în fața tuturor celor adunați la Palatul Cotroceni, militantul anticomunist ne-a reamintit ce înseamnă libertatea de gîndire şi curajul de a spune ceea ce crezi chiar şi atunci – sau mai ales atunci – cînd te afli în fața celui mai puternic om în stat: „Domnule preşedinte, vă mulțumesc pentru înalta distincție ce ați hotărît să mi-o acordați astăzi, dar eu sînt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toți ceilalți care ne-au condus țara de la Revoluție şi pînă azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică pînă la ultima bătaie a inimii. Eu nu sînt ca un cîine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpînului şi să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decorații, bani, funcții etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce ați promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-ați respectat promisiunea făcută, m-ați mințit şi m-ați indus în eroare şi pe mine, şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-ați respectat niciodată“. Adevărată lecție de verticalitate, gestul lui Vasile Paraschiv contrastează puternic cu onctuozitatea oportunistă a celor care se întrec în elogii la adresa şefului statului, făcîndu-se că nu văd gafele, inconsistența şi, nu în ultimul rînd, duplicitatea acestuia. Nu e puțin lucru să rosteşti un astfel de discurs atunci cînd personalități artistice şi culturale, decorate în cadrul aceleiaşi ceremonii, acceptă distincțiile zîmbind sfios şi recunoscător. Ar trebui să ne dea de gîndit faptul că oameni ca Doina Cornea sau Vasile Paraschiv, care nu au ezitat, înainte de 1989, să protesteze deschis împotriva regimului comunist (asumîndu-şi toate riscurile unui astfel de protest), se arată extrem de critici față de bunele intenții (rămase la stadiul de promisiuni electorale) ale actualului preşedinte. Oricît de mult s-ar strădui unii dintre partizanii necondiționați ai acestuia să ne convingă de faptul că şeful statului este o victimă a oligarhiei transpartinice sau că e un curaj să-i spui preşedintelui, între patru ochi (!), că uneori greşeşte, oglinda pe care gestul lui Vasile Paraschiv o pune în fața tuturor este inconturnabilă. Pentru cine vrea să vadă şi să audă, cuvintele lui Vasile Paraschiv oferă, totodată, şi o explicație pentru absenteismul masiv de la urne: foarte mulți dintre cei care nu au votat pe 30 noiembrie s-au simțit înşelați în aşteptările lor de întreaga clasă politică şi, în mod special, de cei cărora le-au acordat acum patru ani încrederea lor. Şi, cum dezamăgirea e direct proporțională cu speranța indusă de promisiuni, prezența scăzută la vot spune multe despre refuzul electoratului de a se lăsa din nou amăgit de discursuri ipocrite. Luciditatea fostului disident vine în profundă contradicție cu fanatismul orb al unora dintre corifeii noului cult al personalității (vezi, de pildă, pseudoanalizele penibile semnate de Traian Ungureanu), incapabili să le pretindă politicienilor pe care-i curtează responsabilitate şi consecvență.»
O TRECERE ÎN REVISTă (presă literară basarabeană)
STARE DE URGENȚă 8 / decembrie 2008, „revistă bilunară de literatură, artă şi atitudine”, apare la Chişinău, anul I, director Dumitru Crudu, redactor-şef Marius Ianuş. E singura publicație literară de limbă română condusă de „douămiişti” care iese din rând. În sumar: o anchetă despre „Trecutul securist al unor intelectuali” şi două interviuri sub titlul „Intelectualii basarabeni față cu KGB-ul din spate”, cu Vladimir Beşleagă şi cu Vlad Pohilă („Autorii acelor delațiuni editoriale trec astăzi drept aprigi promotori ai ideilor democratice, europene”), sau „Cenzura în perioada sovietică” (exemplu: Andrei Burac) şi „Procesul de epurare a cărților” (de Liliana Corobca) – toate ne amintesc iar că limba literară română a suferit la fel peste tot în cadrul „lagărului comunist sovietic”. Scrie Angelina Olaru (la ancheta pomenită): „Deşi în multe dintre fostele state comuniste demult au fost depăşite barierele psihologice în dezbaterile publice în jurul colaborării unor intelectuali cu poliția politică, în R. Moldova aceste dezbateri nici nu au intrat în albia normală. Despre securistica intelectualilor publici din perioada URSS la noi se vorbeşte în continuare în cercuri restrânse, iar mult discutata lege a lustrației rămâne a fi doar în stadiul de proiect. Deconspirarea turnătorilor şi securiştilor în Basarabia ar fi un proces firesc, în contextul condamnării crimelor comunismului”… Iată subtitlurile la trei dintre cei ce au răspuns la anchetă: Nicolae Esinencu – „Mai bine uităm ce-a fost şi rămânem oameni”; Mihai Cimpoi (preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova) – „Trebuie aflat adevărul despre scriitorii securişti”; şi Ion Hadârcă (fost membru în „consiliul suprem parlamentar de securitate”): „Este mai bună pocăința în astfel de cazuri” (cu nuanțele: „Să procedăm cu discernământ. Unii intelectuali au colaborat cu poliția politică, crezând că o fac din vocație sau din devotament față de ideile comuniste. Alții au semnat unele documente, fiind puşi în situația de a supraviețui prin închisori şi prin gulaguri. În asemenea cazuri, această chestiune poate fi iertată”)… Închei cu un fragment din dialogul lui D. Crudu, care întreabă („În Uniunea Scriitorilor de la Chişinău, în perioada sovietică, se spune că ar fi existat mulți securişti”) cu Vladimir Beşleagă, care răspunde: „Desigur. şefii de cadre de pe atunci erau oameni verificați de organele speciale şi puşi în aceste funcții. Pe câțiva i-am cunoscut. Uniunea nu avea dreptul să-i refuze. Până şi şoferii noştri de la Uniunea Scriitorilor erau trimişi de organele secrete speciale. Aceste lucruri se pare că se întâmplă şi în prezent. În fiecare colectiv din instituții se implantează asemenea indivizi. Printre scriitori erau dintre cei care întocmeau rapoarte. De asta a şi spus P. Lucinschi că, dacă vom deschide arhivele securității, noi vom rămâne fără intelectuali. Ei raportau pentru că li se cerea şi, ca membri de partid, erau obligați s-o facă. Foarte puțini intelectuali nu erau implicați în asemenea fapte ruşinoase”. Vom rămâne fără… scriitori? Ce mică e lumea asta de limbă română, colaboraționistă…
SUD-EST, 3 / 2008. Apare la Chişinău. Redactorul-şef Valentina Tăzlăuanu, în „Intelectualul şi puterea” (o citez, încercând să înțeleg din interiorul „Republicii Moldova” cum e privită despărțirea de disidentul Alexandr Soljenițîn, laureat Nobel; „unii spun că e cel mai important scriitor dat de literatura rusă în secolul XX”, scrie Valentina Tăzlăuanu): «În realitate, dincolo de ideile sale paseiste privind formele de organizare administrativă a statului, dincolo de slavofilia sa, tot mai pronunțată odată cu trecerea anilor, Soljeniț\n n-a fost perceput niciodată drept un patriot veritabil al țării sale. Îi lipsea damful de revanşă imperială, pe gustul şi pe măsura multora dintre compatrioții săi, fie ei intelectuali sau oameni de rînd. şi era parcă mai predispus spre concesii. Nu a admis oare, şi în ce ne priveşte, posibilitatea eliberării din “îmbrățişarea frățească”, de vreme ce ne simțim “atît de atraşi” de România? Atmosfera politică intoxicată de spiritul restaurației, eforturile de revenire la presupusele valori pierdute ale fostului regim bolşevic şi ale fostului imperiu, “strîngerea şuruburilor” ca metodă încercată de intimidare sînt semnele clare ale reculului după aproape douăzeci de ani de tentative de liberalizare a unei societăți deloc pregătite încă pentru asta, obişnuite să fie luată din scurt şi condusă cu o mînă forte. Din aceeaşi garnitură face parte şi adorația pentru “iubiții conducători”, mai vechi sau mai noi (vezi zvonurile privind intențiile de canonizare a lui Stalin de către biserica ortodoxă rusă), persecutarea şi compromiterea sistematică a liderilor opoziției, controlul presei, războiul declanşat de curînd de către Rusia împotriva Georgiei, care a pus în gardă toată comunitatea internațională, declarațiile belicoase cu care conducătorii şi diplomații ruşi se afişează astăzi la tribune sau frazeologia politicianistă obsesivă vizavi de interesele teritoriale şi de nevoia imperioasă, ținînd aproape de irațional, a “adunării teritoriilor” avute cîndva în posesie». Din interviul cu Serafim Saka, semnificativ intitulat „Atunci partidul, acum gaşca!” (pliat pe întreaga viață literară românească, neapărat şi din România): „Într-un regim totalitar totul era cenzurat. Cred însă că cenzura comunistă putea fi mai puțin totalitară, dacă scriitorii ajunşi şefi depuneau mai puțin zel ideologic atunci când trebuiau să aprecieze scrisul colegilor”. Altceva, Şerban Foarță ne readuce în memorie un poem al lui Vladimir Streinu, intitulat „Texte”, scris în 1959 (proletcultismul se încheia cu un asemenea poem?), îi redau începutul: „Cât văd ochii, texte, texte... / Numai viață abia mai este. // Ceru-n noapte-i text de stele / Cu majuscule-ntre ele, / Iar de ceară, pusă-n zare, / Stă pecete luna mare. // Codru-şi scrie textul verde, / Dar şi sensul lui se pierde, / Ca o fugă, e şi nu e, / Prin hugeac, de capră şue”... „Texte”!
CONTRAFORT 10 / 2008. Revistă lunară, octombrie, director Vasile Gârneț. Aceeaşi Valentina Tăzlăuanu, critic de teatru, într-un interviu: „Proasta remunerare, diminuarea prestigiului profesiei de actor nu au darul de a antrena în această activitate dificilă foarte mulți oameni de talent… Strict vorbind, ceea ce mă dezamăgeşte cel mai mult în teatrul nostru de azi, un fenomen vizibil de fapt şi în alte arte, sunt proporțiile nepermis de mari ale amatorismului ce prinde teren în scenă. În mod ciudat (sau mai degrabă logic?) libertatea, nelimitată, de creație este privită adesea ca o rampă de lansare a veleitarilor de care n-am dus lipsă niciodată în teatru. Lucrurile se înlănțuiesc”… Ca în România? Dinspre dramaturgi: „Canoanele sunt trecătoare. După o perioadă de exerciții libere, în linia unei scriituri parodice, groteşti sau marcate de un virulent caracter pamfletar, cu care ne-au obişnuit dramaturgii ultimelor două decenii, am observat, de exemplu, în unele texte scrise de autori tineri, exponenți ai unui alt context cultural, o întoarcere la forme de realism, psihologism sau teatru-document, care se credeau la un moment dat depăşite”. În alt plan, Vitalie Sprînceană: «Deliciul literar (şi nu doar) al lunii octombrie este, fără îndoială, în Franța, vestea atribuirii Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2008 lui Jean-Marie Gustave Le Clézio. Noutatea a declanşat un proces firesc de narcisism literar al francezilor, revigorând pentru ceva vreme mitul „excepției culturale”. Cel de-al 14-lea Nobel literar francez a venit oarecum pe neaşteptate. Nu-i vorbă, Hexagonul are în fiecare an câțiva favoriți în chiar prima linie, dar „ignorarea” lor, pe cât de firească şi legitimă, intră cumva în scenariul autovictimizării generale practicate la Paris. Nobelizarea lui Le Clézio i-a uimit pe francezii înşişi»…
SEMN 3 / 2008. Apare la Bălți, redactor-şef N. Leahu. Număr dedicat „burții literare”, intitulat „Personajul mănâncă” – mănâncă şi mai ales bea. Celor interesați şi neştiutori, le citez aici din „Retro-bahicele” lui Eugen Lungu: «țap (se trage din germană, ca şi „țal!”, care înseamnă „să plătim!”, sau „chelner”, mai adecvat „pivnicer”)… Un banc ingenios definea culmea geneticii: să încrucişezi o capră de tăiat lemne cu un țap de bere». Sau: «țoi… E un pahar lung şi subțirel… Al. Ciorănescu afirmă cu toată seriozitatea că „țoi” vine de la „puțoi”, abreviat fără îndoială din motive de decență». Sau „Cinzeacă”. Dacă spui „O cinzeacă!”, ai în vedere 50 de grame (inițial era 50 de dramuri, un dram făcea 3,23 grame în Moldova, deci 3,23 x 50 = 161,5 grame), dar DEX-ul nostru crede că are legătură cu paharul moldovenesc denumit „sângeapă” (sânge+apă) şi autorul se întreabă: „La ce-o fi făcând aluzie?”.
LIVIU IOAN STOICIU
O TRECERE ÎN REVISTă (presă literară basarabeană)
STARE DE URGENȚă 8 / decembrie 2008, „revistă bilunară de literatură, artă şi atitudine”, apare la Chişinău, anul I, director Dumitru Crudu, redactor-şef Marius Ianuş. E singura publicație literară de limbă română condusă de „douămiişti” care iese din rând. În sumar: o anchetă despre „Trecutul securist al unor intelectuali” şi două interviuri sub titlul „Intelectualii basarabeni față cu KGB-ul din spate”, cu Vladimir Beşleagă şi cu Vlad Pohilă („Autorii acelor delațiuni editoriale trec astăzi drept aprigi promotori ai ideilor democratice, europene”), sau „Cenzura în perioada sovietică” (exemplu: Andrei Burac) şi „Procesul de epurare a cărților” (de Liliana Corobca) – toate ne amintesc iar că limba literară română a suferit la fel peste tot în cadrul „lagărului comunist sovietic”. Scrie Angelina Olaru (la ancheta pomenită): „Deşi în multe dintre fostele state comuniste demult au fost depăşite barierele psihologice în dezbaterile publice în jurul colaborării unor intelectuali cu poliția politică, în R. Moldova aceste dezbateri nici nu au intrat în albia normală. Despre securistica intelectualilor publici din perioada URSS la noi se vorbeşte în continuare în cercuri restrânse, iar mult discutata lege a lustrației rămâne a fi doar în stadiul de proiect. Deconspirarea turnătorilor şi securiştilor în Basarabia ar fi un proces firesc, în contextul condamnării crimelor comunismului”… Iată subtitlurile la trei dintre cei ce au răspuns la anchetă: Nicolae Esinencu – „Mai bine uităm ce-a fost şi rămânem oameni”; Mihai Cimpoi (preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova) – „Trebuie aflat adevărul despre scriitorii securişti”; şi Ion Hadârcă (fost membru în „consiliul suprem parlamentar de securitate”): „Este mai bună pocăința în astfel de cazuri” (cu nuanțele: „Să procedăm cu discernământ. Unii intelectuali au colaborat cu poliția politică, crezând că o fac din vocație sau din devotament față de ideile comuniste. Alții au semnat unele documente, fiind puşi în situația de a supraviețui prin închisori şi prin gulaguri. În asemenea cazuri, această chestiune poate fi iertată”)… Închei cu un fragment din dialogul lui D. Crudu, care întreabă („În Uniunea Scriitorilor de la Chişinău, în perioada sovietică, se spune că ar fi existat mulți securişti”) cu Vladimir Beşleagă, care răspunde: „Desigur. şefii de cadre de pe atunci erau oameni verificați de organele speciale şi puşi în aceste funcții. Pe câțiva i-am cunoscut. Uniunea nu avea dreptul să-i refuze. Până şi şoferii noştri de la Uniunea Scriitorilor erau trimişi de organele secrete speciale. Aceste lucruri se pare că se întâmplă şi în prezent. În fiecare colectiv din instituții se implantează asemenea indivizi. Printre scriitori erau dintre cei care întocmeau rapoarte. De asta a şi spus P. Lucinschi că, dacă vom deschide arhivele securității, noi vom rămâne fără intelectuali. Ei raportau pentru că li se cerea şi, ca membri de partid, erau obligați s-o facă. Foarte puțini intelectuali nu erau implicați în asemenea fapte ruşinoase”. Vom rămâne fără… scriitori? Ce mică e lumea asta de limbă română, colaboraționistă…
SUD-EST, 3 / 2008. Apare la Chişinău. Redactorul-şef Valentina Tăzlăuanu, în „Intelectualul şi puterea” (o citez, încercând să înțeleg din interiorul „Republicii Moldova” cum e privită despărțirea de disidentul Alexandr Soljenițîn, laureat Nobel; „unii spun că e cel mai important scriitor dat de literatura rusă în secolul XX”, scrie Valentina Tăzlăuanu): «În realitate, dincolo de ideile sale paseiste privind formele de organizare administrativă a statului, dincolo de slavofilia sa, tot mai pronunțată odată cu trecerea anilor, Soljeniț\n n-a fost perceput niciodată drept un patriot veritabil al țării sale. Îi lipsea damful de revanşă imperială, pe gustul şi pe măsura multora dintre compatrioții săi, fie ei intelectuali sau oameni de rînd. şi era parcă mai predispus spre concesii. Nu a admis oare, şi în ce ne priveşte, posibilitatea eliberării din “îmbrățişarea frățească”, de vreme ce ne simțim “atît de atraşi” de România? Atmosfera politică intoxicată de spiritul restaurației, eforturile de revenire la presupusele valori pierdute ale fostului regim bolşevic şi ale fostului imperiu, “strîngerea şuruburilor” ca metodă încercată de intimidare sînt semnele clare ale reculului după aproape douăzeci de ani de tentative de liberalizare a unei societăți deloc pregătite încă pentru asta, obişnuite să fie luată din scurt şi condusă cu o mînă forte. Din aceeaşi garnitură face parte şi adorația pentru “iubiții conducători”, mai vechi sau mai noi (vezi zvonurile privind intențiile de canonizare a lui Stalin de către biserica ortodoxă rusă), persecutarea şi compromiterea sistematică a liderilor opoziției, controlul presei, războiul declanşat de curînd de către Rusia împotriva Georgiei, care a pus în gardă toată comunitatea internațională, declarațiile belicoase cu care conducătorii şi diplomații ruşi se afişează astăzi la tribune sau frazeologia politicianistă obsesivă vizavi de interesele teritoriale şi de nevoia imperioasă, ținînd aproape de irațional, a “adunării teritoriilor” avute cîndva în posesie». Din interviul cu Serafim Saka, semnificativ intitulat „Atunci partidul, acum gaşca!” (pliat pe întreaga viață literară românească, neapărat şi din România): „Într-un regim totalitar totul era cenzurat. Cred însă că cenzura comunistă putea fi mai puțin totalitară, dacă scriitorii ajunşi şefi depuneau mai puțin zel ideologic atunci când trebuiau să aprecieze scrisul colegilor”. Altceva, Şerban Foarță ne readuce în memorie un poem al lui Vladimir Streinu, intitulat „Texte”, scris în 1959 (proletcultismul se încheia cu un asemenea poem?), îi redau începutul: „Cât văd ochii, texte, texte... / Numai viață abia mai este. // Ceru-n noapte-i text de stele / Cu majuscule-ntre ele, / Iar de ceară, pusă-n zare, / Stă pecete luna mare. // Codru-şi scrie textul verde, / Dar şi sensul lui se pierde, / Ca o fugă, e şi nu e, / Prin hugeac, de capră şue”... „Texte”!
CONTRAFORT 10 / 2008. Revistă lunară, octombrie, director Vasile Gârneț. Aceeaşi Valentina Tăzlăuanu, critic de teatru, într-un interviu: „Proasta remunerare, diminuarea prestigiului profesiei de actor nu au darul de a antrena în această activitate dificilă foarte mulți oameni de talent… Strict vorbind, ceea ce mă dezamăgeşte cel mai mult în teatrul nostru de azi, un fenomen vizibil de fapt şi în alte arte, sunt proporțiile nepermis de mari ale amatorismului ce prinde teren în scenă. În mod ciudat (sau mai degrabă logic?) libertatea, nelimitată, de creație este privită adesea ca o rampă de lansare a veleitarilor de care n-am dus lipsă niciodată în teatru. Lucrurile se înlănțuiesc”… Ca în România? Dinspre dramaturgi: „Canoanele sunt trecătoare. După o perioadă de exerciții libere, în linia unei scriituri parodice, groteşti sau marcate de un virulent caracter pamfletar, cu care ne-au obişnuit dramaturgii ultimelor două decenii, am observat, de exemplu, în unele texte scrise de autori tineri, exponenți ai unui alt context cultural, o întoarcere la forme de realism, psihologism sau teatru-document, care se credeau la un moment dat depăşite”. În alt plan, Vitalie Sprînceană: «Deliciul literar (şi nu doar) al lunii octombrie este, fără îndoială, în Franța, vestea atribuirii Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2008 lui Jean-Marie Gustave Le Clézio. Noutatea a declanşat un proces firesc de narcisism literar al francezilor, revigorând pentru ceva vreme mitul „excepției culturale”. Cel de-al 14-lea Nobel literar francez a venit oarecum pe neaşteptate. Nu-i vorbă, Hexagonul are în fiecare an câțiva favoriți în chiar prima linie, dar „ignorarea” lor, pe cât de firească şi legitimă, intră cumva în scenariul autovictimizării generale practicate la Paris. Nobelizarea lui Le Clézio i-a uimit pe francezii înşişi»…
SEMN 3 / 2008. Apare la Bălți, redactor-şef N. Leahu. Număr dedicat „burții literare”, intitulat „Personajul mănâncă” – mănâncă şi mai ales bea. Celor interesați şi neştiutori, le citez aici din „Retro-bahicele” lui Eugen Lungu: «țap (se trage din germană, ca şi „țal!”, care înseamnă „să plătim!”, sau „chelner”, mai adecvat „pivnicer”)… Un banc ingenios definea culmea geneticii: să încrucişezi o capră de tăiat lemne cu un țap de bere». Sau: «țoi… E un pahar lung şi subțirel… Al. Ciorănescu afirmă cu toată seriozitatea că „țoi” vine de la „puțoi”, abreviat fără îndoială din motive de decență». Sau „Cinzeacă”. Dacă spui „O cinzeacă!”, ai în vedere 50 de grame (inițial era 50 de dramuri, un dram făcea 3,23 grame în Moldova, deci 3,23 x 50 = 161,5 grame), dar DEX-ul nostru crede că are legătură cu paharul moldovenesc denumit „sângeapă” (sânge+apă) şi autorul se întreabă: „La ce-o fi făcând aluzie?”.
LIVIU IOAN STOICIU