Ancheta VR
Vasile Gârneț
EUROPENITATEA ROMÂNIEI VA SALVA ŞI BASARABIA
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Mai întâi o mărturisire: mă bucur mult când observ la confrații mei din România un interes cât de mic față de Basarabia. Această curiozitate a lor, formulată în diverse registre – de la cel jucăuş la unul grav şi angajant – , mi se pare un semn de maturitate şi împlinire intelectuală într-o societate evoluată, o societate care îşi refuză suficiența şi priveşte dincolo, spre celălalt. Aşa că le mulțumesc colegilor de la „Viața Românească” că au abordat acest subiect – unul, să recunoaştem, deloc interesant (adică vandabil) pentru mass-media românească. Şi tot aici, în acest mic preambul, mă grăbesc să afirm că nu mă supăr pe acei conaționali ai mei din România care se arată mai refractari, obosiți şi plictisiți când aud de Basarabia. Încerc să-i înțeleg, să mă pun în locul lor şi le găsesc destule motive pentru această atitudine. Prea numeroase au fost decepțiile şi stuporile care au curs în aceşti ani, de după 1990, dinspre Republica Moldova, pentru a fi păstrat nişte rezerve notabile de entuziasm. De aceea, voi încerca să răspund cât se poate de scurt şi concret la întrebările anchetei Dumneavoastră, poate îi conving pe cititorii mai scepticii că lucrurile nu sunt chiar atât de disperate cum ar părea la o privire grăbită.
1. Cel mai mare atu al Basarabiei în acest moment, pentru că şi într-un teritoriu aparent pârjolit se găsesc uneori firicele de iarbă care vor exploda, nu-i aşa, într-o vegetație luxuriantă, sunt tinerii basarabeni – şcoliți, proeuropeni (mulți dintre ei cu studii făcute în România) – care se implică în politică şi dislocă grupările comunisto-nomenklaturiste de esență sovietică şi prorusească. Vezi cazul eclatant şi foarte elocvent din acest punct de vedere al tânărului primar liberal de Chişinău, Dorin Chirtoacă, binecunoscut în România. Şi el, din fericire, nu e singurul. Cel mai nou partid de pe scena politică basarabeană, Partidul Liberal-Democrat (PLDM), condus de Vlad Filat (şi el cu studii în România), expune, după părerea mea, cea mai completă şi mai profesionistă echipă de partid din câte există în acest moment în Moldova transpruteană, o garnitură de specialişti – jurişti, profesori universitari, experți în politici publice, diplomați cu experiență internațională, economişti şi oameni de afaceri ambițioşi, hotărâți să curme dominația sufocantă, de tip mafiot, instaurată de Voronin şi de clanul său în cei 8 ani de guvernare PCRM-istă. Dacă această echipă, augmentată cu alte cadre de valoare furnizate de formațiunile aliate şi de societatea civilă ar ajunge să compună nucleul viitoarei puteri, rezultate în urma scrutinului parlamentar din 5 aprilie curent, Moldova ar putea recupera, rapid, handicapul care o desparte de țările baltice, de exemplu, trecute, ca şi noi, prin calvarul deznaționalizării declanşat de sovietici în aceste teritorii după război.
Un alt atu al Basarabiei este, fireşte, vecinătatea cu România europeană, o Românie împinsă, obligată de partenerii occidentali să ridice standardele. O europenizare asumată integral, cu bună-credință, ca un necesar şi inevitabil proces de refacere tehnică, morală şi instituțională a țării, nu de dragul unor dări de seamă bifate în grabă către Bruxelles. Cu alte cuvinte, europenizarea, transformarea profundă a României, în aceşti ani, va încuraja evoluțiile democratice în Moldova dintre Prut şi Nistru. Fenomenul atracției, gravitația pe care o exercită un model superior şi performant va funcționa, sunt sigur, şi în cazul nostru. E nevoie doar ca lucrurile să aibă o anumită cadență şi continuitate, să excludem „spațiile oarbe”, reculurile de circumstanță, dilemele bizantine şi coteriile de tip balcanic – şi ele constituie un model, dar unul pe care am dori să-l evităm.
Aş mai evidenția un al treilea atu al basarabenilor. Este dreptul de a circula prin Europa, pe care ei şi-l cuceresc aproape prin lupte de gherilă. Ştiți, probabil, multiplele „filtre” instalate de comunişti, pentru a-i ține „grămăjoară” acasă, umiliți, timorați, uşor de manipulat. Şi aici roadele încep să se vadă, în pofida monopolului cvasi-total impus de guvernanți asupra informației. Circulația prin țările Uniunii Europene, chiar dacă obstrucționată de vize şi sărăcie, îi „desfundă” la cap pe moldoveni, le oferă posibilitatea să compare, să facă un pas pe calea cunoaşterii, cum se spune, să-şi confrunte universul reperelor lor rustice şi patriarhale cu fruntariile largi şi dinamice ale lumii civilizate, să descopere spiritul civic ca pe o realitate pe care o poți trăi zi de zi în Europa. Aceşti oameni revin în Moldova şi nu mai acceptă, ca altă dată, obiceiurile sovietico-asiatice, de răbdare şi supunere necondiționată. Pentru că au înțeles pe ce lume trăiesc, n-au ascultat doar discursuri iluministe despre „Europa” şi „democrație”, s-au convins pe pielea lor că se poate şi altfel, că bunăstarea europenilor se bazează pe libertate şi responsabilitate. Că statul e făcut
să-i servească pe cetățeni, nu cetățenii un stat – arbitrar şi polițienesc, cum este Republica Moldova. Tot mai mulți dintre ei vor să voteze, presa publică în aceste zile ce preced startul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 5 aprilie zeci de mesaje din Italia, Irlanda, Portugalia, Grecia, cu basarabeni care cer autorităților de la Chişinău să deschidă secții de votare nu numai la ambasadele Republicii Moldova din diverse capitale, ci şi în alte oraşe unde locuiesc comunități importante de conaționali de-ai lor.
2. Înainte de a răspunde la această întrebare, vreau să spun că Basarabia este prea puțin cunoscută în realitățile ei nemijlocite. Există în România mai degrabă o proiecție retrospectivă asupra Basarabiei „clasice”, interbelice, şi se cunosc prea puține lucruri despre prezentul acestui ținut. Or, în perioada postbelică, viața a continuat şi aici, oamenii au scris literatură, au compus muzică, au pictat tablouri, au montat spectacole de teatru. S-au făcut chiar şi filme (amintiți-vă de Emil Loteanu).
Avem, cred, o bună cohortă de muzicieni şi teoreticieni ai domeniului, care au ştiut să fructifice influența şcolii ruseşti de muzică, apreciată în toată lumea, altoind-o, cumva, pe un trunchi autohton. Nu sunt specialist în materie, dar oricine este interesat poate descoperi în Moldova compozitori şi interpreți foarte dotați (unii, din păcate, plecați dintre noi): Eugen Doga, Alexandru Samoilă, frații Vasile şi Dumitru Goia, Maria Bieşu, Vasile Iovu, Mihai Dolgan, Olga Ciolacu, Doina şi Ion-Aldea Teodorovici, Ana Strezev ş.a. Cunosc câțiva violonişti de mare talent, între care un tânăr care poartă acelaşi nume de familie cu mine – Ilian Gârneț –, multiplu premiat şi aplaudat pe scenele lumii. Şi ca să schimbăm registrul muzical clasic, aş aminti excelenta şi faimoasa deja trupă de etno-jazz TRIGON, condusă de violonistul Anatol Ştefăneț, care organizează cu regularitate, de câțiva ani, la Chişinău, festivaluri internaționale de jazz. Succesul acestor manifestații este cu totul excepțional (sălile sunt arhipline), reuşind să fixeze capitala basarabeană pe harta europeană a genului. Invitatul permanent al festivalului, tot el şi teoretician şi comentator al fenomenului jazz-istic, este bunul nostru prieten, poetul polivalent şi poliglot Virgil Mihaiu – actualmente director al Institutului Cultural Român de la Lisabona.
O tradiție importantă este de observat şi analizat în domeniul teatrului. Teatrul basarabean, cel dinainte de 1989, format/alimentat la şcoala rusească (cu reperul său de bază Stanislavski), a dat spectacole memorabile şi nume care au rămas în istoria artei dramatice basarabene şi nu numai: Dumitru Caraciobanu, Domnica Darienco, Constanța Târțău, Valeriu Cupcea, regizorul Ion Ungureanu, Victor Ciutac, Sandri Ion Şcurea, Grigore Grigoriu, Svetlana Toma, Veniamin Apostol, Ninela Caranfil, Paulina Zavtoni, Mihai Volontir, Constantin Constantinov... După 1989, remarcăm valul de actori şi regizori care s-a coagulat în jurul teatrului „Eugene Ionesco”, formând ulterior şi alte colective artistice. Această generație, formată în mare parte la celebrele instituții moscovite de teatru MHAT şi Şciukin, a revigorat teatrul basarabean, deschizându-l către alte dimensiuni – curentul „teatrului absurd” fiind unul preferat de „ionescieni”. Câteva nume de reținut: Mihai Fusu, Petru Vutcărău, Alexandru Vasilache, Vlad Ciobanu, Silvia Luca, Ala Menşicov, Lucia Pogor, Boris Cremene, Petru Oistrih, George Pietraru, Igor Chistol, Igor Caras ş.a.
Vreau să menționez emulația din domeniul filmului documentar, care contrastează cu ariditatea cinematografiei artistice basarabene (lipsită de fonduri), unde singura realizare din ultimii ani – ce-i drept una de răsunet național şi internațional – rămâne filmul Patul lui Procust (ecranizare după romanul lui Camil Petrescu), al regizorului Sergiu Prodan, film cu mari vedete în distribuție, precum românca Maia Morgenstern şi rusul Oleg Iankovski. Producătorul Virgiliu Mărgineanu, director al OWH Studio, reuşeşte deja 7 ani la rând să organizeze la Chişinău festivalul filmului documentar CRONOGRAF, cu participare şi cu un juriu internaționale. La ultima ediție, în 2008, unul din premiile festivalului a fost obținut de Thomas Ciulei cu filmul Podul de flori, consacrat dramei familiilor din Moldova, destrămate sub presiunea exodului forței de muncă.
În pictură, aş remarca pentru publicul cititor din România câteva nume dintre cei bătrâni şi mai tineri, care pot constitui o şcoală de pictură basarabeană: Mihai Grecu, Valentina Rusu-Ciobanu, Glebus Sainciuc, Igor Vieru, Gheorghe Vrabie, Eleonora Romanescu, Isai Cârmu, Elena Bontea, Andrei Sârbu, Mihai Țăruş, Tudor Zbârnea, Iurie Matei, Iurie Platon, Ion Severin, Simion Zamşa...
O personalitate fascinantă pentru mine, un mare intelectual pe care am avut fericirea să-l cunosc personal şi să realizez cu el un interviu pentru „Contrafort”, a fost (şi a rămas prin opera sa) marele lingvist Eugeniu Coşeriu. Acest om a dat măsura maximă până în acest moment a performanței pe care o poate atinge un savant, un om de cultură născut în Basarabia şi recunoscut pe plan mondial. Este singura persoană pe care am cunoscut-o în viața mea, căreia îi pot atribui fără ezitare calificativul de geniu. E cu atât mai de neînțeles, din punctul meu de vedere, reticența unor foruri ştiințifice din România (pentru că Basarabia oficioasă, deocamdată, îi este ostilă) de a-i propaga şi valorifica opera. Academia Română n-a elaborat un plan de traducere şi editare în română a studiilor lui Coşeriu, scrise de autor în mai multe limbi – cel puțin eu nu am cunoştință să fi demarat un asemenea proiect – şi acest dezinteres (ca să nu spun boicot) este cu atât mai regretabil, cu c~t Academia Română a avut grijă să dea patalama de academicieni atâtor impostori şi amatori din Basarabia.
Basarabia nu putea să lipsească din ceea ce numim kitsch-ul european al zilelor noastre. Aşa că am produs, cu ajutorul fraților români, cel puțin două asemenea apariții notabile, de „respirație continentală”: „O-Zone” (cu dragostea urcată în tei) şi „Zdob şi Zdub” (cu toba Bunicăi).
3. Prima instituție pe care trebuie să o numesc, răspunzând la această întrebare, este Institutul Cultural Român, care susține publicații şi activități culturale în Republica Moldova. O susținere consecventă, clară, transparentă, şi cu un efect cuantificabil, pentru că permite unor grupuri de intelectuali creativi de la noi să-şi facă meseria, să scrie, să realizeze proiecte literare, să asigure o continuitate a generațiilor cultural-artistice, să propage cultura română contemporană într-un spațiu vitregit. În Republica Moldova instituțiile de stat sunt profund politizate, înregimentate ideologic şi, ca urmare, îi sabotează pe intelectualii care afirmă comunitatea culturii române de o parte şi alta a Prutului. Avem şi o Filială la Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România, există şi o filială basarabeană a UNITER-ului (aflată în raporturi nu tocmai armonioase cu oficiosul UNITEM de la Chişinău). Ar trebui, de asemenea, să menționez şi turneele reciproce ale trupelor de teatru în Moldova şi România, vernisajele de artă contemporană şi alte expoziții şi festivaluri muzicale. Numai că aceste evenimente sunt prea puține şi accidentale pentru a putea vorbi de un „țesut cultural”, consolidat în ultimii 20 de ani. Din păcate, creatorii din cele două state româneşti trăiesc, majoritatea dintre ei, şi la 2009, în lumi paralele.
Relațiile s-au dezvoltat mai mult la nivel individual, interesul fiind mai mare (lucru explicabil) din partea basarabenilor, care au de cucerit – trebuie să recunoaştem – un loc în cultura română. Dacă redacțiile unor reviste de cultură româneşti pot fi numite „instituții”, atunci trebuie să spun că avem relații fructuoase cu mai multe asemenea instituții: „România literară”, „Observator cultural”, „Dilema veche”, „Viața Românească”, „Timpul”, „Convorbiri literare”, „Apostrof”, „Vatra”, „Orizont”, „Ramuri”, „Steaua” ş.a. Cu scriitorii care redactează aceste publicații – nu dau niciun nume, pentru că m-aş vedea nevoit să înşir o listă foarte lungă, fără să reuşesc să evit nişte scăpări regretabile – avem o relație de prietenie şi susținere reciprocă. Aş mai face doar o mărturisire personală: adesea, mă simt mai bine, mai confortabil şi mai confirmat în ideile mele, printre confrații din România decât în mediile de la Chişinău.
4. Există nişte cărți importante care spun ceva despre Basarabia, despre drama şi istoria acestui colț de pământ românesc. Nu cred că le putem califica drept „valori europene”, întrucât nu s-au tradus în limbi de circulație internațională, n-au fost omologate pe piața bunurilor culturale europene. Dar la acest capitol, al traducerilor certificate pe plan european, nici literatura română nu a avut prea multe realizări până în anii din urmă. Totuşi, voi cita nişte nume demne de atenția celor interesați de cultura basarabeană. Câțiva prozatori de certă valoare, prea puțin cunoscuți în România: Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Serafim Saka, Aureliu Busuioc, Ion Druță (dincolo de aberațiile politice pe care le promovează). Câțiva poeți: Grigore Vieru, Marcela Benea, Vasile Romanciuc, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Ion Hadârcă, Călina Trifan, Maria Şleahtițchi, Emilian Galaicu-Păun, Irina Nechit, Nicolae Leahu, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Ghenadie Nicu. În dramaturgie (chiar cu unele traduceri în limbi străine) aş remarca pe Val Butnaru, Nicolae Negru, Constantin Cheianu şi omniprezenta Nicoleta Esinencu, care, deşi şochează Basarabia prin limbaj şi tematică, este destul de apreciată în Europa şi constat că şi în România.
5. Este o întrebare delicată, la care se pot oferi mai multe răspunsuri: în registru melodramatico-patriotic, aşa cum de regulă se procedează, sau în termeni realişti, luând lucrurile aşa cum sunt. Atitudinea multor români şi a mediilor de informare din țară față de Basarabia este una de observație pasageră, accidentală, încărcată de suspiciuni şi prejudecăți, care – trebuie s-o spun – funcționează bine din ambele părți. Această rezervă cred că vine din necunoaştere, dintr-o lipsă de interes pe care viața, grijile, necazurile cotidiene, o tot adânceşte.
Faptul că trăim în două state separate printr-o frontieră, căreia i s-a mai adăugat de doi ani încoace şi un sistem de vize, nu are cum să schimbe foarte repede această realitate.
Şi o ultimă observație. Stau şi mă gândesc la un lucru: dacă românii din țară cu origini basarabene (atât de numeroşi) ar fi avut curajul şi curiozitatea să vină după 1989 în Basarabia, să-şi descopere „rădăcinile”, locurile de unde au pornit părinții şi buneii lor, oraşe şi sate unde au avut proprietăți – case şi moşii –, şi să stabilească o minimă relație cu oamenii care trăiesc acolo, poate că tabloul relațiilor româno-basarabene ar fi fost, azi, mai optimist. Dar eu îi înțeleg pe aceşti ex-basarabeni care au ezitat să „treacă Prutul”, şi cu asta revin la gândurile mele de la începutul anchetei. Acelaşi dezinteres, spre regret, se manifestă şi la Chişinău în raport cu zone mai dezavantajate decât actuala Republică Moldova – mă refer la nordul Bucovinei şi la sudul Basarabiei, de unde primim veşti tot mai puține şi mai triste... Noi, românii, părem tot mai centrați pe propriile probleme: într-o lume globalizată, am îmbrățişat mai degrabă „parohialismul”, individualismul, suficiența de sine, decât deschiderea şi solidaritatea cu „ai noştri”, cei rămaşi peste hotare, într-un exil care le-a fost impus de istorie.
(Vasile GÂRNEȚ este poet, prozator, eseist, director al revistei „Contrafort“ din Chişinău)
1. Cel mai mare atu al Basarabiei în acest moment, pentru că şi într-un teritoriu aparent pârjolit se găsesc uneori firicele de iarbă care vor exploda, nu-i aşa, într-o vegetație luxuriantă, sunt tinerii basarabeni – şcoliți, proeuropeni (mulți dintre ei cu studii făcute în România) – care se implică în politică şi dislocă grupările comunisto-nomenklaturiste de esență sovietică şi prorusească. Vezi cazul eclatant şi foarte elocvent din acest punct de vedere al tânărului primar liberal de Chişinău, Dorin Chirtoacă, binecunoscut în România. Şi el, din fericire, nu e singurul. Cel mai nou partid de pe scena politică basarabeană, Partidul Liberal-Democrat (PLDM), condus de Vlad Filat (şi el cu studii în România), expune, după părerea mea, cea mai completă şi mai profesionistă echipă de partid din câte există în acest moment în Moldova transpruteană, o garnitură de specialişti – jurişti, profesori universitari, experți în politici publice, diplomați cu experiență internațională, economişti şi oameni de afaceri ambițioşi, hotărâți să curme dominația sufocantă, de tip mafiot, instaurată de Voronin şi de clanul său în cei 8 ani de guvernare PCRM-istă. Dacă această echipă, augmentată cu alte cadre de valoare furnizate de formațiunile aliate şi de societatea civilă ar ajunge să compună nucleul viitoarei puteri, rezultate în urma scrutinului parlamentar din 5 aprilie curent, Moldova ar putea recupera, rapid, handicapul care o desparte de țările baltice, de exemplu, trecute, ca şi noi, prin calvarul deznaționalizării declanşat de sovietici în aceste teritorii după război.
Un alt atu al Basarabiei este, fireşte, vecinătatea cu România europeană, o Românie împinsă, obligată de partenerii occidentali să ridice standardele. O europenizare asumată integral, cu bună-credință, ca un necesar şi inevitabil proces de refacere tehnică, morală şi instituțională a țării, nu de dragul unor dări de seamă bifate în grabă către Bruxelles. Cu alte cuvinte, europenizarea, transformarea profundă a României, în aceşti ani, va încuraja evoluțiile democratice în Moldova dintre Prut şi Nistru. Fenomenul atracției, gravitația pe care o exercită un model superior şi performant va funcționa, sunt sigur, şi în cazul nostru. E nevoie doar ca lucrurile să aibă o anumită cadență şi continuitate, să excludem „spațiile oarbe”, reculurile de circumstanță, dilemele bizantine şi coteriile de tip balcanic – şi ele constituie un model, dar unul pe care am dori să-l evităm.
Aş mai evidenția un al treilea atu al basarabenilor. Este dreptul de a circula prin Europa, pe care ei şi-l cuceresc aproape prin lupte de gherilă. Ştiți, probabil, multiplele „filtre” instalate de comunişti, pentru a-i ține „grămăjoară” acasă, umiliți, timorați, uşor de manipulat. Şi aici roadele încep să se vadă, în pofida monopolului cvasi-total impus de guvernanți asupra informației. Circulația prin țările Uniunii Europene, chiar dacă obstrucționată de vize şi sărăcie, îi „desfundă” la cap pe moldoveni, le oferă posibilitatea să compare, să facă un pas pe calea cunoaşterii, cum se spune, să-şi confrunte universul reperelor lor rustice şi patriarhale cu fruntariile largi şi dinamice ale lumii civilizate, să descopere spiritul civic ca pe o realitate pe care o poți trăi zi de zi în Europa. Aceşti oameni revin în Moldova şi nu mai acceptă, ca altă dată, obiceiurile sovietico-asiatice, de răbdare şi supunere necondiționată. Pentru că au înțeles pe ce lume trăiesc, n-au ascultat doar discursuri iluministe despre „Europa” şi „democrație”, s-au convins pe pielea lor că se poate şi altfel, că bunăstarea europenilor se bazează pe libertate şi responsabilitate. Că statul e făcut
să-i servească pe cetățeni, nu cetățenii un stat – arbitrar şi polițienesc, cum este Republica Moldova. Tot mai mulți dintre ei vor să voteze, presa publică în aceste zile ce preced startul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 5 aprilie zeci de mesaje din Italia, Irlanda, Portugalia, Grecia, cu basarabeni care cer autorităților de la Chişinău să deschidă secții de votare nu numai la ambasadele Republicii Moldova din diverse capitale, ci şi în alte oraşe unde locuiesc comunități importante de conaționali de-ai lor.
2. Înainte de a răspunde la această întrebare, vreau să spun că Basarabia este prea puțin cunoscută în realitățile ei nemijlocite. Există în România mai degrabă o proiecție retrospectivă asupra Basarabiei „clasice”, interbelice, şi se cunosc prea puține lucruri despre prezentul acestui ținut. Or, în perioada postbelică, viața a continuat şi aici, oamenii au scris literatură, au compus muzică, au pictat tablouri, au montat spectacole de teatru. S-au făcut chiar şi filme (amintiți-vă de Emil Loteanu).
Avem, cred, o bună cohortă de muzicieni şi teoreticieni ai domeniului, care au ştiut să fructifice influența şcolii ruseşti de muzică, apreciată în toată lumea, altoind-o, cumva, pe un trunchi autohton. Nu sunt specialist în materie, dar oricine este interesat poate descoperi în Moldova compozitori şi interpreți foarte dotați (unii, din păcate, plecați dintre noi): Eugen Doga, Alexandru Samoilă, frații Vasile şi Dumitru Goia, Maria Bieşu, Vasile Iovu, Mihai Dolgan, Olga Ciolacu, Doina şi Ion-Aldea Teodorovici, Ana Strezev ş.a. Cunosc câțiva violonişti de mare talent, între care un tânăr care poartă acelaşi nume de familie cu mine – Ilian Gârneț –, multiplu premiat şi aplaudat pe scenele lumii. Şi ca să schimbăm registrul muzical clasic, aş aminti excelenta şi faimoasa deja trupă de etno-jazz TRIGON, condusă de violonistul Anatol Ştefăneț, care organizează cu regularitate, de câțiva ani, la Chişinău, festivaluri internaționale de jazz. Succesul acestor manifestații este cu totul excepțional (sălile sunt arhipline), reuşind să fixeze capitala basarabeană pe harta europeană a genului. Invitatul permanent al festivalului, tot el şi teoretician şi comentator al fenomenului jazz-istic, este bunul nostru prieten, poetul polivalent şi poliglot Virgil Mihaiu – actualmente director al Institutului Cultural Român de la Lisabona.
O tradiție importantă este de observat şi analizat în domeniul teatrului. Teatrul basarabean, cel dinainte de 1989, format/alimentat la şcoala rusească (cu reperul său de bază Stanislavski), a dat spectacole memorabile şi nume care au rămas în istoria artei dramatice basarabene şi nu numai: Dumitru Caraciobanu, Domnica Darienco, Constanța Târțău, Valeriu Cupcea, regizorul Ion Ungureanu, Victor Ciutac, Sandri Ion Şcurea, Grigore Grigoriu, Svetlana Toma, Veniamin Apostol, Ninela Caranfil, Paulina Zavtoni, Mihai Volontir, Constantin Constantinov... După 1989, remarcăm valul de actori şi regizori care s-a coagulat în jurul teatrului „Eugene Ionesco”, formând ulterior şi alte colective artistice. Această generație, formată în mare parte la celebrele instituții moscovite de teatru MHAT şi Şciukin, a revigorat teatrul basarabean, deschizându-l către alte dimensiuni – curentul „teatrului absurd” fiind unul preferat de „ionescieni”. Câteva nume de reținut: Mihai Fusu, Petru Vutcărău, Alexandru Vasilache, Vlad Ciobanu, Silvia Luca, Ala Menşicov, Lucia Pogor, Boris Cremene, Petru Oistrih, George Pietraru, Igor Chistol, Igor Caras ş.a.
Vreau să menționez emulația din domeniul filmului documentar, care contrastează cu ariditatea cinematografiei artistice basarabene (lipsită de fonduri), unde singura realizare din ultimii ani – ce-i drept una de răsunet național şi internațional – rămâne filmul Patul lui Procust (ecranizare după romanul lui Camil Petrescu), al regizorului Sergiu Prodan, film cu mari vedete în distribuție, precum românca Maia Morgenstern şi rusul Oleg Iankovski. Producătorul Virgiliu Mărgineanu, director al OWH Studio, reuşeşte deja 7 ani la rând să organizeze la Chişinău festivalul filmului documentar CRONOGRAF, cu participare şi cu un juriu internaționale. La ultima ediție, în 2008, unul din premiile festivalului a fost obținut de Thomas Ciulei cu filmul Podul de flori, consacrat dramei familiilor din Moldova, destrămate sub presiunea exodului forței de muncă.
În pictură, aş remarca pentru publicul cititor din România câteva nume dintre cei bătrâni şi mai tineri, care pot constitui o şcoală de pictură basarabeană: Mihai Grecu, Valentina Rusu-Ciobanu, Glebus Sainciuc, Igor Vieru, Gheorghe Vrabie, Eleonora Romanescu, Isai Cârmu, Elena Bontea, Andrei Sârbu, Mihai Țăruş, Tudor Zbârnea, Iurie Matei, Iurie Platon, Ion Severin, Simion Zamşa...
O personalitate fascinantă pentru mine, un mare intelectual pe care am avut fericirea să-l cunosc personal şi să realizez cu el un interviu pentru „Contrafort”, a fost (şi a rămas prin opera sa) marele lingvist Eugeniu Coşeriu. Acest om a dat măsura maximă până în acest moment a performanței pe care o poate atinge un savant, un om de cultură născut în Basarabia şi recunoscut pe plan mondial. Este singura persoană pe care am cunoscut-o în viața mea, căreia îi pot atribui fără ezitare calificativul de geniu. E cu atât mai de neînțeles, din punctul meu de vedere, reticența unor foruri ştiințifice din România (pentru că Basarabia oficioasă, deocamdată, îi este ostilă) de a-i propaga şi valorifica opera. Academia Română n-a elaborat un plan de traducere şi editare în română a studiilor lui Coşeriu, scrise de autor în mai multe limbi – cel puțin eu nu am cunoştință să fi demarat un asemenea proiect – şi acest dezinteres (ca să nu spun boicot) este cu atât mai regretabil, cu c~t Academia Română a avut grijă să dea patalama de academicieni atâtor impostori şi amatori din Basarabia.
Basarabia nu putea să lipsească din ceea ce numim kitsch-ul european al zilelor noastre. Aşa că am produs, cu ajutorul fraților români, cel puțin două asemenea apariții notabile, de „respirație continentală”: „O-Zone” (cu dragostea urcată în tei) şi „Zdob şi Zdub” (cu toba Bunicăi).
3. Prima instituție pe care trebuie să o numesc, răspunzând la această întrebare, este Institutul Cultural Român, care susține publicații şi activități culturale în Republica Moldova. O susținere consecventă, clară, transparentă, şi cu un efect cuantificabil, pentru că permite unor grupuri de intelectuali creativi de la noi să-şi facă meseria, să scrie, să realizeze proiecte literare, să asigure o continuitate a generațiilor cultural-artistice, să propage cultura română contemporană într-un spațiu vitregit. În Republica Moldova instituțiile de stat sunt profund politizate, înregimentate ideologic şi, ca urmare, îi sabotează pe intelectualii care afirmă comunitatea culturii române de o parte şi alta a Prutului. Avem şi o Filială la Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România, există şi o filială basarabeană a UNITER-ului (aflată în raporturi nu tocmai armonioase cu oficiosul UNITEM de la Chişinău). Ar trebui, de asemenea, să menționez şi turneele reciproce ale trupelor de teatru în Moldova şi România, vernisajele de artă contemporană şi alte expoziții şi festivaluri muzicale. Numai că aceste evenimente sunt prea puține şi accidentale pentru a putea vorbi de un „țesut cultural”, consolidat în ultimii 20 de ani. Din păcate, creatorii din cele două state româneşti trăiesc, majoritatea dintre ei, şi la 2009, în lumi paralele.
Relațiile s-au dezvoltat mai mult la nivel individual, interesul fiind mai mare (lucru explicabil) din partea basarabenilor, care au de cucerit – trebuie să recunoaştem – un loc în cultura română. Dacă redacțiile unor reviste de cultură româneşti pot fi numite „instituții”, atunci trebuie să spun că avem relații fructuoase cu mai multe asemenea instituții: „România literară”, „Observator cultural”, „Dilema veche”, „Viața Românească”, „Timpul”, „Convorbiri literare”, „Apostrof”, „Vatra”, „Orizont”, „Ramuri”, „Steaua” ş.a. Cu scriitorii care redactează aceste publicații – nu dau niciun nume, pentru că m-aş vedea nevoit să înşir o listă foarte lungă, fără să reuşesc să evit nişte scăpări regretabile – avem o relație de prietenie şi susținere reciprocă. Aş mai face doar o mărturisire personală: adesea, mă simt mai bine, mai confortabil şi mai confirmat în ideile mele, printre confrații din România decât în mediile de la Chişinău.
4. Există nişte cărți importante care spun ceva despre Basarabia, despre drama şi istoria acestui colț de pământ românesc. Nu cred că le putem califica drept „valori europene”, întrucât nu s-au tradus în limbi de circulație internațională, n-au fost omologate pe piața bunurilor culturale europene. Dar la acest capitol, al traducerilor certificate pe plan european, nici literatura română nu a avut prea multe realizări până în anii din urmă. Totuşi, voi cita nişte nume demne de atenția celor interesați de cultura basarabeană. Câțiva prozatori de certă valoare, prea puțin cunoscuți în România: Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Serafim Saka, Aureliu Busuioc, Ion Druță (dincolo de aberațiile politice pe care le promovează). Câțiva poeți: Grigore Vieru, Marcela Benea, Vasile Romanciuc, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Ion Hadârcă, Călina Trifan, Maria Şleahtițchi, Emilian Galaicu-Păun, Irina Nechit, Nicolae Leahu, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Ghenadie Nicu. În dramaturgie (chiar cu unele traduceri în limbi străine) aş remarca pe Val Butnaru, Nicolae Negru, Constantin Cheianu şi omniprezenta Nicoleta Esinencu, care, deşi şochează Basarabia prin limbaj şi tematică, este destul de apreciată în Europa şi constat că şi în România.
5. Este o întrebare delicată, la care se pot oferi mai multe răspunsuri: în registru melodramatico-patriotic, aşa cum de regulă se procedează, sau în termeni realişti, luând lucrurile aşa cum sunt. Atitudinea multor români şi a mediilor de informare din țară față de Basarabia este una de observație pasageră, accidentală, încărcată de suspiciuni şi prejudecăți, care – trebuie s-o spun – funcționează bine din ambele părți. Această rezervă cred că vine din necunoaştere, dintr-o lipsă de interes pe care viața, grijile, necazurile cotidiene, o tot adânceşte.
Faptul că trăim în două state separate printr-o frontieră, căreia i s-a mai adăugat de doi ani încoace şi un sistem de vize, nu are cum să schimbe foarte repede această realitate.
Şi o ultimă observație. Stau şi mă gândesc la un lucru: dacă românii din țară cu origini basarabene (atât de numeroşi) ar fi avut curajul şi curiozitatea să vină după 1989 în Basarabia, să-şi descopere „rădăcinile”, locurile de unde au pornit părinții şi buneii lor, oraşe şi sate unde au avut proprietăți – case şi moşii –, şi să stabilească o minimă relație cu oamenii care trăiesc acolo, poate că tabloul relațiilor româno-basarabene ar fi fost, azi, mai optimist. Dar eu îi înțeleg pe aceşti ex-basarabeni care au ezitat să „treacă Prutul”, şi cu asta revin la gândurile mele de la începutul anchetei. Acelaşi dezinteres, spre regret, se manifestă şi la Chişinău în raport cu zone mai dezavantajate decât actuala Republică Moldova – mă refer la nordul Bucovinei şi la sudul Basarabiei, de unde primim veşti tot mai puține şi mai triste... Noi, românii, părem tot mai centrați pe propriile probleme: într-o lume globalizată, am îmbrățişat mai degrabă „parohialismul”, individualismul, suficiența de sine, decât deschiderea şi solidaritatea cu „ai noştri”, cei rămaşi peste hotare, într-un exil care le-a fost impus de istorie.
(Vasile GÂRNEȚ este poet, prozator, eseist, director al revistei „Contrafort“ din Chişinău)