Eveniment
Gheorghe Grigurcu
ÎN INCINTA UNEI ISTORII LITERARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Ceea ce atrage uşor atenția în fața masivei Istorii critice a literaturii române, semnate de Nicolae Manolescu, e faptul că autorul şi-a luat o serie de măsuri de precauție, aproape metodice, pentru a para posibilele obiecții. E ca o clădire asupra căreia furia furtunii nu se poate abate întrucît e prevăzută cu paratrăsnete. Concepția asupra întreprinderii, consunînd cu cea a lui G. Călinescu, deschide o perspectivă teoretică subiectivității orgolioase, avîntate. Coincidența discursului istoric cu cel critic constituie o premisă esențială: „Ideea lui Călinescu este că istoria literară este o «istorie de valori», asemănînd-o cu o monedă cu cele două fețe ale ei şi că, prin urmare, în pofida tendinței naturale de a cădea fie cap, fie pajură, adevărata critică este în acelaşi timp istorie literară, iar adevărata istorie literară este şi critică”. De aci decurge încărcătura personală a demersului, caracterul său de „scenariu subiectiv bazat pe fapte obiective”. Ne putem închipui că-l incită pe autor supoziția călinesciană conform căreia romantismul ori naturalismul ar fi doar „concepte operatorii” iar nu „realități istorice”: „Dovada este că promotorii lor n-aveau cunoştință de faptul că sunt romantici ori realişti”. Şi mai e la mijloc şi teza unei istorii fanteziste, de tangență, am zice, borgesiană: „La limită, ne putem imagina, spune Călinescu, o istorie a unei literaturi inventate. Concluzia este acut subiectivă, dar a făcut cea mai lungă carieră dintre toate tezele critice şi istorice de la noi: «Rostul istoriei literare nu e de a cerceta obiectiv probleme impuse din afara spiritului nostru, ci de a crea puncte de vedere din care să iasă structuri acceptabile»”. Chiar dacă istoria literară nu exclude „o metodă şi o disciplină foarte stricte”, contează preponderent împrejurarea că ea rămîne „una de valori narată însă de un «cap critic»”, „care face posibil, – nu-i aşa? – propriile sale intervenții similiromaneşti. Care ar fi totuşi limita dintre consemnarea realității şi actul creator pe acest tărîm labil? Există o asemenea limită? „Mistificația nu e, la urma urmelor, decît o sinceritate artistică. A căuta ce se află dincolo de ea nu e tocmai cea mai indicată metodă critică”. E vorba de un poet, însă avem motive a presupune că N. Manolescu poate accepta, pînă la un punct, aserțiunile citate şi în privința criticii care, prin extensie şi sistematizare, devine istorie literară. Şi în alte locuri d-sa e preocupat, fie şi indirect, de ecloziunea personalității critice. Situîndu-se în zona postmodernismului, N. Manolescu crede că „toleranța” noastră ar fi sporit față de cea a modernismului, în sensul că n-am mai fi dispuşi a căuta asemănările cu autorii din epoci felurite, ci i-am priza în unicitatea lor: „Nu mai ținem atît de mult să găsim asemănări la poeții de odinioară, ba chiar suntem tot mai fascinați de ceea ce-i deosebeşte de noi. Toți doctrinarii postmodernismului au insistat pe această modă retro, inexistentă în secolul XX, cel puțin în prima lui jumătate (să ne amintim cum priveau avangardiştii înapoi cu mînie). Cultul pentru diferență, pentru alteritate, se naşte din toleranță şi el explică moda retro”. Ce înseamnă asta? Nu altceva decît o „fascinație” pentru cîmpul liber al interpretării ce ni se deschide în față. Sub pavăza stimei democratice pentru „alteritate”, nu e oare o ridicare a barajului în fața tentațiilor speculative, a impulsurilor imaginative? Vom reveni asupra altor tactici principiale pe care le utilizează istoricul în chestiune.
Să reținem deocamdată raportul imanent dintre Istoria lui N. Manolescu şi cea a lui G. Călinescu, care, nu încape vorbă, funcționează precum un arhetip în transluciditatea conştiinței celui dintîi. Tentația de a-l „ajunge”, suplimentată de una de a-l „depăşi”, este mai mult decît probabilă din partea celui format în raza de magie a Divinului, pînă într-atît încît a fost la începuturi acuzat (pe nedrept) de epigonism. Sub învelişuri catifelate, calin-curtenitoare, ambiția formează nucleul dur, irevocabil al personalității lui N. Manolescu. O ambiție ce ne poartă gîndul către T. Maiorescu sau N. Iorga. Diferența dintre N. Manolescu şi G. Călinescu rezidă mai întîi în formatul mai „economicos” al succesorului, care nu e beletrist. Faptul că nu e poet se reflectă în scala de aproximații uneori stînjenitor de amplă pe care o vădeşte în judecățile de valoare aplicate poeziei. Trecînd cu arme şi bagaje pe tărîmul criticii, N. Manolescu e însă pus în situația de-a recupera oarecum „zborurile” anulate în direcția creației propriu-zise ce nu le-au lipsit unor E. Lovinescu, G. Călinescu, I. Negoițescu. De unde vînarea unor unghiuri inedite de observație, ingeniozitatea considerațiilor, elanul spre o continuă performanță a analizei. Aparent confiscați fără rest de pasiune, eroii lui Camil Petrescu ar fi mai curînd nişte convenționali, urmărind preponderent să evite „scandalul public” al devoalării sentimentelor. Supunîndu-se codului onoarei, acceptă primatul acestuia față de „adevăr”: „Aceste laturi ale sufletului camilpetrescian mă fac să cred că nu dragostea, şi cu atît mai puțin amorul-pasiune, cum s-a pretins, reprezintă atitudinea esențială în viziunea despre iubire a scriitorului, ci încercarea de a struni sentimentul în chingile bunei-cuviințe şi ale onorabilității sociale”. Mihai Beniuc ar fi (cu o formulă riscantă totuşi) „singurul poet realist-socialist autentic”. Cum aşa? Bardul transilvan nici n-ar fi avut necesitatea convertirii, întrucît a aşternut „cu mult înainte versuri peste care duhul poeziei viitoare s-a coborît în mod firesc”. Probele ar fi „vocația socială a poeziei lui, în tradiția mesianică a lui Goga şi, mai cu seamă, Cotruş, a căror fantomă îi va cutreiera versurile şi în anii în care numele lor nu vor mai putea fi rostite”, ca şi „proclamarea şi practicarea de către Beniuc a unei arte poetice rudimentare, viguroase şi eficace”. Cîntăreț al „fabulosului mic, domestic”, Petre Stoica nu ar fi şi un cîntăreț al derizoriului, al minimalizării acestuia, ci dimpotrivă. Vocația sa e „pentru o latură a realului mai puțin luată în seamă de comentatorii săi şi anume aceea «însuflețită», vie. Obiectele se dovedesc a fi mai puțin derizorii, mai puțin neînsemnate decît încearcă să ne convingă aceiaşi comentatori, ele fiind, din contră, amuzante sau teribile, burleşti sau candide, ducîndu-şi existența proprie într-o lume la care n-au acces decît copiii sau inocenții”. Aşa „provincial” şi „datat” cum pare unora, Ibrăileanu l-ar devansa pe E. Lovinescu prin vivacitatea ideației şi poate printr-o mai pronunțată prezență simpatetică: „Nu e puțin lucru. Fără cultura solidă a lui Lovinescu, şi fără a-l concura în rolul de formator al modernismului, dînd chiar, mai ales după război, impresia de a fi depăşit, Ibrăileanu are o inteligență mai vioaie ideologic şi este mai spontan în preferințele ori în dezgusturile sale, ceea ce-l face simpatic şi atunci cînd greşeşte”. Finalul capitolului închinat lui Eugen Barbu, în accepția generală un mercenar ideologic fără scrupule, un pamfletar imund, consideră posibilă validarea unei trăsături de ingenuitate: „Adoptînd aerul unui demolator de prestigii, Barbu îşi reprimă cu greu natura jovială. El e un senzorial pentru care cărțile constituie prezențe fizice, puse pe limbă, mirosite şi «îngurgitate», «sorbite» de un cititor hulpav, cu apetit rabelaisian. Gura lui de Cronos, aşa cum l-a imaginat Goya, e plină de oasele fragile ale poeților care, totuşi, rămîn intacți şi după ospățul pantagruelic”.
O umoare competitivă îi dă pinteni lui N. Manolescu pentru a-şi infuza critica cu plasticități. În raport cu scriitorul polivalent G. Călinescu, urmaşul său se înfățişează precum un combatant care dispune de o singură armă în loc de cîteva, ceea ce-l obligă la a o mînui cu maximă dexteritate. Prin urmare îşi ia revanşa, înzestrîndu-şi examenul critic cu imagini cuceritoare care transpun ideea în codul senzoriului, o sintetizează ridicînd-o la puterea expresivității optime. Iată cîteva spicuiri dintr-un buchet foarte bogat: (despre Adela) „Acest roman discret, despre o lume de mult apusă, nu a îmbătrînit stilistic aproape deloc. Ici-acolo, cîte un rid, mai ales de natură lexicală”. „Unele poeme (ale lui Blaga) au coloristica aspră a scoarțelor țărăneşti”. „În pofida metaforelor extravagante şi a unor nonsensuri voite, poezia (lui Gellu Naum) e cristalină, de o maximă claritate interioară, îngăduind să se vadă nervii delicați ai imaginii”. „Dacă adăugăm tonul sentențios, apoftegmatic, căderea imaginii ca o ghilotină pe gîtul ideii, avem descrierea destul de corectă a acestor din urmă poezii (ale Angelei Marinescu), între care nu sunt mari diferențe şi care pot fi considerate fragmente dintr-un singur mare meteorit care s-a sfărîmat în cădere”. „Dar dacă zgîriem cu unghia stratul de deasupra, constatăm că realitatea aceasta zilnică e un decor de carton montat grijuliu pe o scenă de teatru, pe care se desfăşoară un spectacol de mult cunoscut, cu personaje mitice, ale căror replici răsună de mii de ani în urechile culturii europene” (e vorba de poezia lui Marin Sorescu). „Un veritabil rechizitoriu îndreptat (de către Alexandru George) contra criticii creatoare şi a lui Călinescu însuşi (ale cărui romane sunt aspru judecate, în deplină ignorare a formulei specifice, cam în felul în care bărbierul Nicolas îl judeca pe Don Quijote)”. „Un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puțin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”. Uneori avem a face cu veritabile portrete critice, omagiale ori sarcastice, de-o memorabilă execuție literară ce desfide, dacă se mai simțea nevoia, pledoaria antimetaforă a frigidului Adrian Marino: „Scriitor de primă mînă, în ciuda inegalităților, Țoiu are ceva din spiritul meridional şi funambulesc al muntenilor, cu faconda lor inepuizabilă, dar amendat de o eleganță şi de un rafinament trecute definitiv la muzeul literaturii precum malacoavele doamnelor şi caftanele domnilor în acel al modei”. Sau, într-un registru moral opus: „Impresia de nefixare, de labilitate rămîne totuşi decisivă la Nina Cassian, poetă disponibilă prin excelență, iubind toate speciile, toate formulele, ca într-un fel de nimfomanie poetică”. „Nefixarea” poetei încearcă a se masca printr-un „duh ludic”, culpabila-i versatilitate se străduieşte a se ascunde sub pavăza candorii acestuia…
Cum e şi firesc, nu toate propozițiile lui N. Manolescu emană acest son de cristale, această grație muzicală mozartiană. Situație admisă de istoricul însuşi care, aidoma unui spadasin, parează cu eleganță loviturile: „toate istoriile literare visează să fie pure prin definiție şi sunt impure prin natură”. Completîndu-se cu iluzoria smerire în fața inconturnabilelor relativități: „Există destule impurități şi în cea de față. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competența, temperamentul, gustul şi capriciile mele”. De facto, avem a face nu cu o reducție a ambiției ce-l animă, ci cu o sporire a acesteia prin gestul asumării unor dificultăți în plus, asemenea unui luptător care, folosind o singură mînă, arată că-şi poate învinge adversarii. Să punctăm cîteva pasaje vădit discutabile din Istorie, „puncte” probabil pierdute în confruntarea cu stihia literară. Poetă pur şi simplu „de epocă” (o epocă ingrată), Maria Banuş se bucură de o prezentare întinsă pe patru pagini, în care „tranziția”, mai bine zis căderea de la Țara fetelor, volum promițător, la zigzagata producție postbelică e comentată cu o neaşteptată gravitate. Aflăm că i-ar fi izbutit „acum, spre sfîrşit, un fel de lirism sărbătoresc al friabilității şi inconsistenței, în definitiv al morții, care devine un spectacol înalt-luminat de tristețe, o joacă amară de-a v-ați ascunselea”. E aici o situație similară cu cea a unor capitole a Istoriei Călinescului, acum desuete, precum cele, suficient de ample, despre Elena Farago, N. Davidescu sau Demostene Botez. Supralicitat e, în opinia noastră, şi Geo Dumitrescu (între altele printr-o formulă bizară: „Poeziile de după 1963 pot fi considerate, alături de ale lui Beniuc, singurele autentic realist-socialiste”), bard incontestabil mai puțin important decît Nicolae Labiş, expediat pe un spațiu mic, în realitate unicul poet adevărat din epoca „realismului socialist”, fără a purta, în cele mai bune producții ale sale, stigmatul acestuia. Şi nu mai semnificativ decît emulul său glorificat pînă mai ieri, Eugen Jebeleanu, redus pe bună dreptate la un paragraf prescurtat. În paginile (destule şi ele) consacrate lui Titus Popovici, model al „literaturii aservite”, după expresia lui Eugen Negrici, se iveşte o încercare de reabilitare a romanului său, într-adevăr realist socialist, Setea. Deşi recunoaşte că „polarizarea socială şi morală este în spiritul dogmei”, istoricul e de părere (o părere ambiguă) cum că „romancierul nu se mulțumeşte să dea viață unor fantoşe animate de ură de clasă, ci construieşte epic şi psihologic un conflict din care se va hrăni cîteva decenii educația omului nou”. Nu e cam acelaşi lucru? Totuşi N. Manolescu înțelege a-şi susține opinia, afirmînd că ar fi o netă deosebire între, pe de o parte, „cuvîntările politice, rezoluțiile plenarelor, articolele de propagandă în care se aduna ca apa într-un lac de acumulare ideologia comunistă”, iar pe de altă parte, literatura corespunzătoare, care n-ar fi rămas „la condiția subalternă de ancilla ideologiae”, ci ar fi jucat „pe cont propriu, pînă la capăt, un rol cu mult mai plin de răspunderi şi de riscuri, anume acela de a da naştere universului uman (social, moral, psihologic, cultural) în care să se materializeze, în chip cît se poate de firesc, abstracțiile ideologice fără corespondent în realitate ale marxism-leninismului”. Dar un asemenea „univers” nu era în precumpănitoare măsură un univers fals? Ce valoare avea, ca ficțiune estetică, nereprezentînd decît ilustrația unei tendințe politice reprobabile, afişele ei pe pereții literaturii unidirecționate? „Romancierul realist-socialist este un meşter Gepetto care insuflă viață unui Pinocchio de lemn”, mai adaugă N. Manolescu. Ne temem că păpuşa de lemn rămîne inertă.
Alte puncte controversabile. E drept că, „fără să fie sibilinică, poezia lui A. E. Baconsky este «inaccesibilă» prin caracterul ei aristocratic” şi că scriitorul „intră în categoria poeților manierişti şi prețioşi”, însă ar fi greu de dovedit că Baconsky ar fi fost „recuperat de generația ’60, pe care o anticipează în unele privințe”. Seria şaizecistă, fie vizionar-frustă, într-o direcție ruralistă, fie cucerită de fantazarea abstractizantă de tip nichitastănescian, nu e cîtuşi de puțin rudă cu „templul de inițiere” al poetului clujean. Progresiv nemulțumit de prezent, inclusiv de cel literar, autorul Fluxului memoriei s-a simțit un izolat, căutîndu-şi un pansament moral într-o estetizare distantă, în traduceri şi, în final, într-o oponență ideologică de la care şaizeciştii în vogă au cam absentat. Îl socotim supraevaluat pe Zaharia Stancu care, cu adevărat fără vreo sugestie a viziunii „hiperrealiste” a romanului sud-american, introduce în literele autohtone „germenii acelui roman al «luptei de clasă», cum l-a numit E. Negrici, sau, de ce nu, al urii dintre clase, care va fi caracteristic pentru realismul socialist din deceniile următoare”, acompaniat de M. Sadoveanu, Petru Dumitriu, Titus Popovici ş.a., ce rescriu istoria națională în spirit jdanovist. Şi atunci cum e posibil ca producții modeste precum Şatra şi Jocul cu moartea „să-i asigure prozatorului o posteritate nesperată”? O neconcordanță aflăm şi cu privire la Angela Marinescu. Creația d-sale autoscopică, plină de cruzime, care ne-o aminteşte pe Joyce Mansour, veritabil „egocentrică şi obsesivă”, îşi întoarce chipul „de la o natură descărnată, carbonizată, spre ființa proprie, explorînd-o cu o cruzime fără seamăn, scormonindu-i măruntaiele, în acelaşi timp cu voluptate şi cu oroare”, dar nu are un limbaj convențional, „decent”. Cîtuşi de puțin. Aşa încît următoarele cuvinte sună ciudat: „Am citit rareori o poezie mai patetică în sentimente şi mai reținută în expresie decît aceea a Angelei Marinescu, original amestec de sinceritate şi decență”. Nichita Danilov, ilustrînd un vizionarism mistic particular, bine marcat din capul locului, este pus, cu repetiție, la remorca lui Marin Sorescu: „Dacă nu e, în pofida titlului, nimic cartezian în volumul de debut, al doilea (Cîmp negru) ne face surpriza unor alegorii etico-filosofice aproape soresciene”. Ca şi: „Dacă cele Nouă variațiuni pentru orgă sunt ample, orchestrale, alte poezii sunt concise şi aforistice, dar tot soresciene”. Ne surprinde şi mai mult entuziasmul nereținut față de poezia Martei Petreu, lipsită de suficientă sevă lirică, nedezlipită de placentele eseului practicat cu succes de către diriguitoarea revistei Apostrof, aşa cum a remarcat cu justețe şi Alex Ştefănescu: „Marta Petreu este o poetă excepțională, neprețuită la justa ei valoare de o critică închinată adesea unor idoli mult mai modeşti”. Şi cu o incomensurabilă acoladă generalizatoare: „Există puține poeme la fel de puternice liric în toată poezia noastră”. De altminteri partea despre poeții actuali ni se înfățişază drept cea mai puțin convingătoare a Istoriei de care ne ocupăm. Salutăm totuşi o oarecare desprindere a lui N. Manolescu de cultul hipnotic al lui Nichita Stănescu, încă la distanță de un examen critic mai sever al producției acestuia, care perseverăm a crede că va surveni la nivelul unei generații ulterioare, însă simptomatică pentru un proces ce se anunță deja: „Astăzi, cu prima ediție critică pe masă, ne putem face o idee mai limpede şi mai obiectivă. Ceea ce bate numaidecît la ochi, la capătul unei lecturi nu fără destule obstacole, este inegalitatea poeziei. Decalaje valorice mai mari nu există, probabil, în opera niciunui alt mare poet român. (…) Poetica lui Nichita Stănescu e interesantă, ce e drept, dar confuză. (…) Odată însă descoperită nota, în această poezie al cărei sunet nu mai fusese auzit niciodată, poetul se dovedeşte incapabil s-o exploateze conştient şi convingător pînă la capăt. (…) Însă nu toate nodurile sunt noduri, nici toate semnele sunt semne la un Nichita Stănescu incapabil să se ia pînă la urmă în serios”. Se invocă îndeobşte circumstanța că Nichita Stănescu, alături de un grup de şaizecişti omologați inițial de o critică congeneră, aparține „canonului”. Termen cu iz scolastic, de care se face uz după apariția la noi a unei faimoase cărți a lui Harold Bloom, Canonul occidental, însă care
n-ar putea semnifica o oprire, o stază a conştiinței critice apte oricînd în imprevizibila sa cursivitate a schimba, nu o dată radical, tabloul axiologic. Îl privim acum cu evlavie încă pe autorul Necuvintelor, însă cum am putea uita „canonul” din epoca de regalitate a lui Maiorescu, cînd alături de Eminescu se înscriau pe primul plan cîțiva poeți căzuți vertical în uitare, sau „canonul” de la începutul secolului XX avîndu-l în frunte pe Al. Vlahuță, în vreme ce Macedonski şi simboliştii nu erau luați în seamă? Istoria s-ar putea prea bine repeta. Ne vine greu prin urmare a crede că ne întîmpină acum un „canon” închis şi că subsemnatul „a pierdut bătălia”, cum scrie undeva N. Manolescu.
În privința absențelor din Istorie, ce-ar fi de zis? Furtuna de contestări, întrutotul predictibilă, le vizează cu precădere pe acestea. Mai numeroase decît în opul paradigmatic al Călinescului, ele exprimă în subsidiar aceeaşi subiectivitate cabrată a istoricului în discuție, care le preîntîmpină cu un surîs chinezesc: „într-o istorie literară riscul nu este niciodată al scriitorilor ignorați, ci al autorului care îi ignoră. Numărul absenților este mai mare decît al prezenților. Pentru un istoric al actualității, ce dovadă de curaj mai bună există? A prelungi disputa pe această temă e o zădărnicie”. O cavalerească postură ce nu ne împiedică a urma regula jocului, schițînd lista noastră de excluşi, nu fără a preciza că nu ne îngăduim a contesta net şi unele nume, care, prin extensia ori prin simpla lor prezență, cu certitudine agravează în ochii unor cititori absențele cu care nu sunt de acord. Aşadar: Camil Baltazar, Radu Gyr, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu (dacă tot apar Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu), Al.Vona, Alice Botez, Eta Boeriu, Barbu Cioculescu, Ovidiu Cotruş, Luca Pițu, Aurel Rău, Al. Andrițoiu, (dacă tot apare Ion Horea), Constantin Abăluță, Nora Iuga, Ilie Constantin, Miron Kiropol, Ion Mircea, Mircea Iorgulescu. Concomitent, Petre Pandrea, I. D. Sârbu, Paul Goma, Norman Manea ar fi meritat cu prisosință capitole aparte şi onoarea unor portrete cu care sunt gratulați mai mulți contemporani îndoielnici. Mă abțin a-i indica, dar ultimii sar în ochi. La fel Virgil Ierunca, înghesuit într-un compartiment de tren aglomerat, în raport cu care „simțul istoric” al lui N. Manolescu, a cărui „carență” o aminteşte la un moment dat, ar fi trebuit să-l pună măcar la egalitate cu criticii de seamă din interbelic, beneficiari ai unor secțiuni separate. N-a jucat criticul de la Europa liberă, de altminteri un rafinat al expertizei literare, un gourmet al finețurilor de stil, un rol de veghetor al conştiinței deopotrivă estetice şi civice, superior celui al şaizeciştilor „consacrați” din start, a căror apărare le ia, sub acest aspect, istoricul? Cît îi priveşte pe Adrian Marino, Alexandru Piru, Marin Mincu, cred că înțeleg şi împărtăşesc rezervele confratelui nostru, cu toate că faptul că n-au parte nici măcar de scurte texte de caracterizare, riscă a-i transforma în optica unora într-un gen de „victime de lux”.
Dezbaterea aprinsă asupra Istoriei lui N. Manolescu, semn, la urma urmei, al unei atmosfere de libertate a cuvîntului de care avem stringentă nevoie, a cuprins, din păcate, şi un val de excesive, impure iritări. „Un eşec uriaş”, „o improvizație, o însăilare acrită”, „analize superficiale” ş.a.m.d., nu sunt decît cîteva enormități răutăcioase în fața unei opere complexe, apăsat personale, care n-ar putea mulțumi pe toată lumea, aidoma unei reprezentații cu mare aflux de public, într-o sală cu locuri limitate. Istoria lui N. Manolescu e impunătoare în ansamblu, nu doar, cum s-ar putea afirma, întrucîtva pedestru, prin enorma capacitate de muncă, prin abnegația ce-o presupune, (amintindu-se, în chip de reproş abia disimulat, că azi în Occident nu mai sunt la modă istorii literare de autor, în favoarea scrierilor colective şi a celor de tip dicționar), ci şi prin remarcabilul talent critic ce-o animă, prin intuițiile şi prin scriitura ce-i asigură impactul estetic, adesea iscînd scîntei, cu materia abordată. E o dovadă că scrisul critic, ca rod al sensibilității artiste, al vocației pe linia Albert Thibaudet–E. Lovinescu, supraviețuieşte chiar într-o formă viguroasă. N. Manolescu e în orice caz străin de platitudine, asemenea unui balerin ce nu şi-ar permite a merge pe scenă, ci doar să danseze. Putem să nu fim de acord cu o propoziție sau alta, cu un capitol sau altul, putem să-i găsim autorului sumedenie de cusururi, la propunerile d-sale să facem contrapropuneri, la argumentele d-sale să venim cu contraargumente, nu putem însă, în bună conştiință, să nu recunoaştem prevalența paginilor substanțiale, deseori admirabile. „Capriciile” ca şi generozitățile amicale pot deopotrivă provoca reproşuri sau impresia unui proces în curs, al unui fenomen de viață cu inevitabilele-i aspecte compozite. Slăbiciunile, nu puține, se absorb în funcționalitatea armonioasă a întregului. E adevărat, unele organe ale organismului textual în cauză sunt debile. De pildă cel al receptării poeziei, mai cu seamă cînd autorul se aplică asupra celei lipsite încă de un consens bătătorit, dar întregul e viabil, reprezentînd continuarea cea mai plauzibilă a prodigioasei scrieri călinesciene. Şi o ultimă remarcă: e o carte pe care dacă ai început s-o citeşti, e greu s-o laşi din mînă, precum un bun policier.
Gheorghe Grigurcu
Să reținem deocamdată raportul imanent dintre Istoria lui N. Manolescu şi cea a lui G. Călinescu, care, nu încape vorbă, funcționează precum un arhetip în transluciditatea conştiinței celui dintîi. Tentația de a-l „ajunge”, suplimentată de una de a-l „depăşi”, este mai mult decît probabilă din partea celui format în raza de magie a Divinului, pînă într-atît încît a fost la începuturi acuzat (pe nedrept) de epigonism. Sub învelişuri catifelate, calin-curtenitoare, ambiția formează nucleul dur, irevocabil al personalității lui N. Manolescu. O ambiție ce ne poartă gîndul către T. Maiorescu sau N. Iorga. Diferența dintre N. Manolescu şi G. Călinescu rezidă mai întîi în formatul mai „economicos” al succesorului, care nu e beletrist. Faptul că nu e poet se reflectă în scala de aproximații uneori stînjenitor de amplă pe care o vădeşte în judecățile de valoare aplicate poeziei. Trecînd cu arme şi bagaje pe tărîmul criticii, N. Manolescu e însă pus în situația de-a recupera oarecum „zborurile” anulate în direcția creației propriu-zise ce nu le-au lipsit unor E. Lovinescu, G. Călinescu, I. Negoițescu. De unde vînarea unor unghiuri inedite de observație, ingeniozitatea considerațiilor, elanul spre o continuă performanță a analizei. Aparent confiscați fără rest de pasiune, eroii lui Camil Petrescu ar fi mai curînd nişte convenționali, urmărind preponderent să evite „scandalul public” al devoalării sentimentelor. Supunîndu-se codului onoarei, acceptă primatul acestuia față de „adevăr”: „Aceste laturi ale sufletului camilpetrescian mă fac să cred că nu dragostea, şi cu atît mai puțin amorul-pasiune, cum s-a pretins, reprezintă atitudinea esențială în viziunea despre iubire a scriitorului, ci încercarea de a struni sentimentul în chingile bunei-cuviințe şi ale onorabilității sociale”. Mihai Beniuc ar fi (cu o formulă riscantă totuşi) „singurul poet realist-socialist autentic”. Cum aşa? Bardul transilvan nici n-ar fi avut necesitatea convertirii, întrucît a aşternut „cu mult înainte versuri peste care duhul poeziei viitoare s-a coborît în mod firesc”. Probele ar fi „vocația socială a poeziei lui, în tradiția mesianică a lui Goga şi, mai cu seamă, Cotruş, a căror fantomă îi va cutreiera versurile şi în anii în care numele lor nu vor mai putea fi rostite”, ca şi „proclamarea şi practicarea de către Beniuc a unei arte poetice rudimentare, viguroase şi eficace”. Cîntăreț al „fabulosului mic, domestic”, Petre Stoica nu ar fi şi un cîntăreț al derizoriului, al minimalizării acestuia, ci dimpotrivă. Vocația sa e „pentru o latură a realului mai puțin luată în seamă de comentatorii săi şi anume aceea «însuflețită», vie. Obiectele se dovedesc a fi mai puțin derizorii, mai puțin neînsemnate decît încearcă să ne convingă aceiaşi comentatori, ele fiind, din contră, amuzante sau teribile, burleşti sau candide, ducîndu-şi existența proprie într-o lume la care n-au acces decît copiii sau inocenții”. Aşa „provincial” şi „datat” cum pare unora, Ibrăileanu l-ar devansa pe E. Lovinescu prin vivacitatea ideației şi poate printr-o mai pronunțată prezență simpatetică: „Nu e puțin lucru. Fără cultura solidă a lui Lovinescu, şi fără a-l concura în rolul de formator al modernismului, dînd chiar, mai ales după război, impresia de a fi depăşit, Ibrăileanu are o inteligență mai vioaie ideologic şi este mai spontan în preferințele ori în dezgusturile sale, ceea ce-l face simpatic şi atunci cînd greşeşte”. Finalul capitolului închinat lui Eugen Barbu, în accepția generală un mercenar ideologic fără scrupule, un pamfletar imund, consideră posibilă validarea unei trăsături de ingenuitate: „Adoptînd aerul unui demolator de prestigii, Barbu îşi reprimă cu greu natura jovială. El e un senzorial pentru care cărțile constituie prezențe fizice, puse pe limbă, mirosite şi «îngurgitate», «sorbite» de un cititor hulpav, cu apetit rabelaisian. Gura lui de Cronos, aşa cum l-a imaginat Goya, e plină de oasele fragile ale poeților care, totuşi, rămîn intacți şi după ospățul pantagruelic”.
O umoare competitivă îi dă pinteni lui N. Manolescu pentru a-şi infuza critica cu plasticități. În raport cu scriitorul polivalent G. Călinescu, urmaşul său se înfățişează precum un combatant care dispune de o singură armă în loc de cîteva, ceea ce-l obligă la a o mînui cu maximă dexteritate. Prin urmare îşi ia revanşa, înzestrîndu-şi examenul critic cu imagini cuceritoare care transpun ideea în codul senzoriului, o sintetizează ridicînd-o la puterea expresivității optime. Iată cîteva spicuiri dintr-un buchet foarte bogat: (despre Adela) „Acest roman discret, despre o lume de mult apusă, nu a îmbătrînit stilistic aproape deloc. Ici-acolo, cîte un rid, mai ales de natură lexicală”. „Unele poeme (ale lui Blaga) au coloristica aspră a scoarțelor țărăneşti”. „În pofida metaforelor extravagante şi a unor nonsensuri voite, poezia (lui Gellu Naum) e cristalină, de o maximă claritate interioară, îngăduind să se vadă nervii delicați ai imaginii”. „Dacă adăugăm tonul sentențios, apoftegmatic, căderea imaginii ca o ghilotină pe gîtul ideii, avem descrierea destul de corectă a acestor din urmă poezii (ale Angelei Marinescu), între care nu sunt mari diferențe şi care pot fi considerate fragmente dintr-un singur mare meteorit care s-a sfărîmat în cădere”. „Dar dacă zgîriem cu unghia stratul de deasupra, constatăm că realitatea aceasta zilnică e un decor de carton montat grijuliu pe o scenă de teatru, pe care se desfăşoară un spectacol de mult cunoscut, cu personaje mitice, ale căror replici răsună de mii de ani în urechile culturii europene” (e vorba de poezia lui Marin Sorescu). „Un veritabil rechizitoriu îndreptat (de către Alexandru George) contra criticii creatoare şi a lui Călinescu însuşi (ale cărui romane sunt aspru judecate, în deplină ignorare a formulei specifice, cam în felul în care bărbierul Nicolas îl judeca pe Don Quijote)”. „Un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puțin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”. Uneori avem a face cu veritabile portrete critice, omagiale ori sarcastice, de-o memorabilă execuție literară ce desfide, dacă se mai simțea nevoia, pledoaria antimetaforă a frigidului Adrian Marino: „Scriitor de primă mînă, în ciuda inegalităților, Țoiu are ceva din spiritul meridional şi funambulesc al muntenilor, cu faconda lor inepuizabilă, dar amendat de o eleganță şi de un rafinament trecute definitiv la muzeul literaturii precum malacoavele doamnelor şi caftanele domnilor în acel al modei”. Sau, într-un registru moral opus: „Impresia de nefixare, de labilitate rămîne totuşi decisivă la Nina Cassian, poetă disponibilă prin excelență, iubind toate speciile, toate formulele, ca într-un fel de nimfomanie poetică”. „Nefixarea” poetei încearcă a se masca printr-un „duh ludic”, culpabila-i versatilitate se străduieşte a se ascunde sub pavăza candorii acestuia…
Cum e şi firesc, nu toate propozițiile lui N. Manolescu emană acest son de cristale, această grație muzicală mozartiană. Situație admisă de istoricul însuşi care, aidoma unui spadasin, parează cu eleganță loviturile: „toate istoriile literare visează să fie pure prin definiție şi sunt impure prin natură”. Completîndu-se cu iluzoria smerire în fața inconturnabilelor relativități: „Există destule impurități şi în cea de față. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competența, temperamentul, gustul şi capriciile mele”. De facto, avem a face nu cu o reducție a ambiției ce-l animă, ci cu o sporire a acesteia prin gestul asumării unor dificultăți în plus, asemenea unui luptător care, folosind o singură mînă, arată că-şi poate învinge adversarii. Să punctăm cîteva pasaje vădit discutabile din Istorie, „puncte” probabil pierdute în confruntarea cu stihia literară. Poetă pur şi simplu „de epocă” (o epocă ingrată), Maria Banuş se bucură de o prezentare întinsă pe patru pagini, în care „tranziția”, mai bine zis căderea de la Țara fetelor, volum promițător, la zigzagata producție postbelică e comentată cu o neaşteptată gravitate. Aflăm că i-ar fi izbutit „acum, spre sfîrşit, un fel de lirism sărbătoresc al friabilității şi inconsistenței, în definitiv al morții, care devine un spectacol înalt-luminat de tristețe, o joacă amară de-a v-ați ascunselea”. E aici o situație similară cu cea a unor capitole a Istoriei Călinescului, acum desuete, precum cele, suficient de ample, despre Elena Farago, N. Davidescu sau Demostene Botez. Supralicitat e, în opinia noastră, şi Geo Dumitrescu (între altele printr-o formulă bizară: „Poeziile de după 1963 pot fi considerate, alături de ale lui Beniuc, singurele autentic realist-socialiste”), bard incontestabil mai puțin important decît Nicolae Labiş, expediat pe un spațiu mic, în realitate unicul poet adevărat din epoca „realismului socialist”, fără a purta, în cele mai bune producții ale sale, stigmatul acestuia. Şi nu mai semnificativ decît emulul său glorificat pînă mai ieri, Eugen Jebeleanu, redus pe bună dreptate la un paragraf prescurtat. În paginile (destule şi ele) consacrate lui Titus Popovici, model al „literaturii aservite”, după expresia lui Eugen Negrici, se iveşte o încercare de reabilitare a romanului său, într-adevăr realist socialist, Setea. Deşi recunoaşte că „polarizarea socială şi morală este în spiritul dogmei”, istoricul e de părere (o părere ambiguă) cum că „romancierul nu se mulțumeşte să dea viață unor fantoşe animate de ură de clasă, ci construieşte epic şi psihologic un conflict din care se va hrăni cîteva decenii educația omului nou”. Nu e cam acelaşi lucru? Totuşi N. Manolescu înțelege a-şi susține opinia, afirmînd că ar fi o netă deosebire între, pe de o parte, „cuvîntările politice, rezoluțiile plenarelor, articolele de propagandă în care se aduna ca apa într-un lac de acumulare ideologia comunistă”, iar pe de altă parte, literatura corespunzătoare, care n-ar fi rămas „la condiția subalternă de ancilla ideologiae”, ci ar fi jucat „pe cont propriu, pînă la capăt, un rol cu mult mai plin de răspunderi şi de riscuri, anume acela de a da naştere universului uman (social, moral, psihologic, cultural) în care să se materializeze, în chip cît se poate de firesc, abstracțiile ideologice fără corespondent în realitate ale marxism-leninismului”. Dar un asemenea „univers” nu era în precumpănitoare măsură un univers fals? Ce valoare avea, ca ficțiune estetică, nereprezentînd decît ilustrația unei tendințe politice reprobabile, afişele ei pe pereții literaturii unidirecționate? „Romancierul realist-socialist este un meşter Gepetto care insuflă viață unui Pinocchio de lemn”, mai adaugă N. Manolescu. Ne temem că păpuşa de lemn rămîne inertă.
Alte puncte controversabile. E drept că, „fără să fie sibilinică, poezia lui A. E. Baconsky este «inaccesibilă» prin caracterul ei aristocratic” şi că scriitorul „intră în categoria poeților manierişti şi prețioşi”, însă ar fi greu de dovedit că Baconsky ar fi fost „recuperat de generația ’60, pe care o anticipează în unele privințe”. Seria şaizecistă, fie vizionar-frustă, într-o direcție ruralistă, fie cucerită de fantazarea abstractizantă de tip nichitastănescian, nu e cîtuşi de puțin rudă cu „templul de inițiere” al poetului clujean. Progresiv nemulțumit de prezent, inclusiv de cel literar, autorul Fluxului memoriei s-a simțit un izolat, căutîndu-şi un pansament moral într-o estetizare distantă, în traduceri şi, în final, într-o oponență ideologică de la care şaizeciştii în vogă au cam absentat. Îl socotim supraevaluat pe Zaharia Stancu care, cu adevărat fără vreo sugestie a viziunii „hiperrealiste” a romanului sud-american, introduce în literele autohtone „germenii acelui roman al «luptei de clasă», cum l-a numit E. Negrici, sau, de ce nu, al urii dintre clase, care va fi caracteristic pentru realismul socialist din deceniile următoare”, acompaniat de M. Sadoveanu, Petru Dumitriu, Titus Popovici ş.a., ce rescriu istoria națională în spirit jdanovist. Şi atunci cum e posibil ca producții modeste precum Şatra şi Jocul cu moartea „să-i asigure prozatorului o posteritate nesperată”? O neconcordanță aflăm şi cu privire la Angela Marinescu. Creația d-sale autoscopică, plină de cruzime, care ne-o aminteşte pe Joyce Mansour, veritabil „egocentrică şi obsesivă”, îşi întoarce chipul „de la o natură descărnată, carbonizată, spre ființa proprie, explorînd-o cu o cruzime fără seamăn, scormonindu-i măruntaiele, în acelaşi timp cu voluptate şi cu oroare”, dar nu are un limbaj convențional, „decent”. Cîtuşi de puțin. Aşa încît următoarele cuvinte sună ciudat: „Am citit rareori o poezie mai patetică în sentimente şi mai reținută în expresie decît aceea a Angelei Marinescu, original amestec de sinceritate şi decență”. Nichita Danilov, ilustrînd un vizionarism mistic particular, bine marcat din capul locului, este pus, cu repetiție, la remorca lui Marin Sorescu: „Dacă nu e, în pofida titlului, nimic cartezian în volumul de debut, al doilea (Cîmp negru) ne face surpriza unor alegorii etico-filosofice aproape soresciene”. Ca şi: „Dacă cele Nouă variațiuni pentru orgă sunt ample, orchestrale, alte poezii sunt concise şi aforistice, dar tot soresciene”. Ne surprinde şi mai mult entuziasmul nereținut față de poezia Martei Petreu, lipsită de suficientă sevă lirică, nedezlipită de placentele eseului practicat cu succes de către diriguitoarea revistei Apostrof, aşa cum a remarcat cu justețe şi Alex Ştefănescu: „Marta Petreu este o poetă excepțională, neprețuită la justa ei valoare de o critică închinată adesea unor idoli mult mai modeşti”. Şi cu o incomensurabilă acoladă generalizatoare: „Există puține poeme la fel de puternice liric în toată poezia noastră”. De altminteri partea despre poeții actuali ni se înfățişază drept cea mai puțin convingătoare a Istoriei de care ne ocupăm. Salutăm totuşi o oarecare desprindere a lui N. Manolescu de cultul hipnotic al lui Nichita Stănescu, încă la distanță de un examen critic mai sever al producției acestuia, care perseverăm a crede că va surveni la nivelul unei generații ulterioare, însă simptomatică pentru un proces ce se anunță deja: „Astăzi, cu prima ediție critică pe masă, ne putem face o idee mai limpede şi mai obiectivă. Ceea ce bate numaidecît la ochi, la capătul unei lecturi nu fără destule obstacole, este inegalitatea poeziei. Decalaje valorice mai mari nu există, probabil, în opera niciunui alt mare poet român. (…) Poetica lui Nichita Stănescu e interesantă, ce e drept, dar confuză. (…) Odată însă descoperită nota, în această poezie al cărei sunet nu mai fusese auzit niciodată, poetul se dovedeşte incapabil s-o exploateze conştient şi convingător pînă la capăt. (…) Însă nu toate nodurile sunt noduri, nici toate semnele sunt semne la un Nichita Stănescu incapabil să se ia pînă la urmă în serios”. Se invocă îndeobşte circumstanța că Nichita Stănescu, alături de un grup de şaizecişti omologați inițial de o critică congeneră, aparține „canonului”. Termen cu iz scolastic, de care se face uz după apariția la noi a unei faimoase cărți a lui Harold Bloom, Canonul occidental, însă care
n-ar putea semnifica o oprire, o stază a conştiinței critice apte oricînd în imprevizibila sa cursivitate a schimba, nu o dată radical, tabloul axiologic. Îl privim acum cu evlavie încă pe autorul Necuvintelor, însă cum am putea uita „canonul” din epoca de regalitate a lui Maiorescu, cînd alături de Eminescu se înscriau pe primul plan cîțiva poeți căzuți vertical în uitare, sau „canonul” de la începutul secolului XX avîndu-l în frunte pe Al. Vlahuță, în vreme ce Macedonski şi simboliştii nu erau luați în seamă? Istoria s-ar putea prea bine repeta. Ne vine greu prin urmare a crede că ne întîmpină acum un „canon” închis şi că subsemnatul „a pierdut bătălia”, cum scrie undeva N. Manolescu.
În privința absențelor din Istorie, ce-ar fi de zis? Furtuna de contestări, întrutotul predictibilă, le vizează cu precădere pe acestea. Mai numeroase decît în opul paradigmatic al Călinescului, ele exprimă în subsidiar aceeaşi subiectivitate cabrată a istoricului în discuție, care le preîntîmpină cu un surîs chinezesc: „într-o istorie literară riscul nu este niciodată al scriitorilor ignorați, ci al autorului care îi ignoră. Numărul absenților este mai mare decît al prezenților. Pentru un istoric al actualității, ce dovadă de curaj mai bună există? A prelungi disputa pe această temă e o zădărnicie”. O cavalerească postură ce nu ne împiedică a urma regula jocului, schițînd lista noastră de excluşi, nu fără a preciza că nu ne îngăduim a contesta net şi unele nume, care, prin extensia ori prin simpla lor prezență, cu certitudine agravează în ochii unor cititori absențele cu care nu sunt de acord. Aşadar: Camil Baltazar, Radu Gyr, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu (dacă tot apar Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu), Al.Vona, Alice Botez, Eta Boeriu, Barbu Cioculescu, Ovidiu Cotruş, Luca Pițu, Aurel Rău, Al. Andrițoiu, (dacă tot apare Ion Horea), Constantin Abăluță, Nora Iuga, Ilie Constantin, Miron Kiropol, Ion Mircea, Mircea Iorgulescu. Concomitent, Petre Pandrea, I. D. Sârbu, Paul Goma, Norman Manea ar fi meritat cu prisosință capitole aparte şi onoarea unor portrete cu care sunt gratulați mai mulți contemporani îndoielnici. Mă abțin a-i indica, dar ultimii sar în ochi. La fel Virgil Ierunca, înghesuit într-un compartiment de tren aglomerat, în raport cu care „simțul istoric” al lui N. Manolescu, a cărui „carență” o aminteşte la un moment dat, ar fi trebuit să-l pună măcar la egalitate cu criticii de seamă din interbelic, beneficiari ai unor secțiuni separate. N-a jucat criticul de la Europa liberă, de altminteri un rafinat al expertizei literare, un gourmet al finețurilor de stil, un rol de veghetor al conştiinței deopotrivă estetice şi civice, superior celui al şaizeciştilor „consacrați” din start, a căror apărare le ia, sub acest aspect, istoricul? Cît îi priveşte pe Adrian Marino, Alexandru Piru, Marin Mincu, cred că înțeleg şi împărtăşesc rezervele confratelui nostru, cu toate că faptul că n-au parte nici măcar de scurte texte de caracterizare, riscă a-i transforma în optica unora într-un gen de „victime de lux”.
Dezbaterea aprinsă asupra Istoriei lui N. Manolescu, semn, la urma urmei, al unei atmosfere de libertate a cuvîntului de care avem stringentă nevoie, a cuprins, din păcate, şi un val de excesive, impure iritări. „Un eşec uriaş”, „o improvizație, o însăilare acrită”, „analize superficiale” ş.a.m.d., nu sunt decît cîteva enormități răutăcioase în fața unei opere complexe, apăsat personale, care n-ar putea mulțumi pe toată lumea, aidoma unei reprezentații cu mare aflux de public, într-o sală cu locuri limitate. Istoria lui N. Manolescu e impunătoare în ansamblu, nu doar, cum s-ar putea afirma, întrucîtva pedestru, prin enorma capacitate de muncă, prin abnegația ce-o presupune, (amintindu-se, în chip de reproş abia disimulat, că azi în Occident nu mai sunt la modă istorii literare de autor, în favoarea scrierilor colective şi a celor de tip dicționar), ci şi prin remarcabilul talent critic ce-o animă, prin intuițiile şi prin scriitura ce-i asigură impactul estetic, adesea iscînd scîntei, cu materia abordată. E o dovadă că scrisul critic, ca rod al sensibilității artiste, al vocației pe linia Albert Thibaudet–E. Lovinescu, supraviețuieşte chiar într-o formă viguroasă. N. Manolescu e în orice caz străin de platitudine, asemenea unui balerin ce nu şi-ar permite a merge pe scenă, ci doar să danseze. Putem să nu fim de acord cu o propoziție sau alta, cu un capitol sau altul, putem să-i găsim autorului sumedenie de cusururi, la propunerile d-sale să facem contrapropuneri, la argumentele d-sale să venim cu contraargumente, nu putem însă, în bună conştiință, să nu recunoaştem prevalența paginilor substanțiale, deseori admirabile. „Capriciile” ca şi generozitățile amicale pot deopotrivă provoca reproşuri sau impresia unui proces în curs, al unui fenomen de viață cu inevitabilele-i aspecte compozite. Slăbiciunile, nu puține, se absorb în funcționalitatea armonioasă a întregului. E adevărat, unele organe ale organismului textual în cauză sunt debile. De pildă cel al receptării poeziei, mai cu seamă cînd autorul se aplică asupra celei lipsite încă de un consens bătătorit, dar întregul e viabil, reprezentînd continuarea cea mai plauzibilă a prodigioasei scrieri călinesciene. Şi o ultimă remarcă: e o carte pe care dacă ai început s-o citeşti, e greu s-o laşi din mînă, precum un bun policier.
Gheorghe Grigurcu