Eveniment
Cornel Ungureanu
CRITICA HEDONISTĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
1) Arta degustării la români. Între articolele care s-au scris până acum despre Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu mai important a fost, mi se pare, cel al lui Dan C. Mihăilescu. Ca de obicei, cel mai harnic critic al actualității literare este nuanțat, elegant, de o reală politețe cu maestrul. Întinsul articol din Idei în dialog se încheie cu: „Oricum i s-ar răsuci destinul, Nicolae Manolescu rămâne un învingător”. Jumătate dintre revistele culturale au decupat ultima propoziție, plus alte fraze ale criticului Dan C. Mihăilescu din care să rezulte nu doar că Nicolae Manolescu e un învingător, ci şi un om care a fericit cultura română, cu o istorie cum nici Lovinescu sau Călinescu n-au dat. Cu o zicere apropiată, Istoria critică a literaturii române este un triumf. Pentru bunul cititor de ziar, care află că noi am triumfat de câte ori am avut ocazia, cestiunea divulgă un elogiu specializat. Exprimă o solidarizare imediată, entuziastă, în care spiritul critic devine inutil. Când avem în față un op de câteva kilograme, de ce să-l mai torturăm în numele „spiritului critic”? De altfel, preferații noştri au fost mereu învingători. Decebal i-a făcut pulbere pe romani, noi am triumfat la Turturcaia, la Oituz, 23 august şi la 30 decembrie. Istoria noastră înseamnă triumf după triumf. Dacă ne luăm după capodopera lui Fellini, Casanova, „triumf” aduce mai aproape de noi alte înțelesuri, patronate de o semnificație virilă. După o întrecere cu un viguros bărbat al locului, după ce învinge în confruntarea cu armăsarul ținutului, Casanova exclamă: Portate mi in trionfo! El este cel mai potent dintre toți! Este un învingător! Pornind de la numărul doamnelor prezente în Istoria critică..., un rău ar putea să creadă că exclamația felliniană s-ar putea transfera Istoriei... lui N. Manolescu. Nu se poate transfera în nici un chip. Chiar dacă multe pagini ale Istoriei critice... se sprijină pe ghilotina sau pe medaliile superlativelor, conceptele de „învingător”, de „triumf”, nu sunt cele care ne apropie prea mult de opul manolescian. La o mai bună înțelegere am ajunge dacă ne-am opri asupra citatelor alese de critic. Sunt multe, sunt întinse, sunt frumoase. Au un cutremur poetic. Nicolae Manolescu operează nu decupaje, nu selecții. El realizează degustări.
De altfel, între capitolele (subcapitolele) întinse consacrate poeților optzecişti, unul dintre cele mai elegante se ocupă de responsabilul de odinioară al restaurantului scriitorilor, acum proprietar al unei instituții responsabile de răsfățul culinar al maeştrilor literați. Nimeni n-ar fi îndrăznit să creadă că Eugen Suciu ar fi privilegiatul unei selecții atât de severe.
Extraordinarul op e realizat, să recunoaştem, în numele afinităților elective, afective, subliniat subiective. De gustibus... Este opera finală, purtătoare de concluzii, a literaturocentrismului nostru: e o petrecere de gală, cu invitați de seamă, mulți membri ai Academiei Române, mulți tineri lansați, odinioară, de Nicolae Manolescu, acum eminenți maeştri de ceremonii.
2) Despre cei de la Tabla de materii. Citind Istoria critică..., putem observa că o parte a fost scrisă înainte de 1989. Paginile (uneori sclipitoare, dar nu neapărat corecte) despre literatura veche, despre romanul românesc interbelic, despre Odobescu sau Sadoveanu, despre Creangă sau Ion Pillat poartă marca lui Nicolae Manolescu „cel de odinioară”. Formule sclipitoare din paginile literaturii de azi amintesc de eminentul povestitor/artist care este Nicolae Manolescu. De foiletonistul (să păstrăm termeni lui Dan C. Mihăilescu) învingător. La începutul anilor 90 Nicolae Manolescu era, într-adevăr, un învingător. Cu puțin noroc ajungea preşedintele țării. Era epoca literaturocentrică a literaturii care realiza ierarhiile pornind de la autorii care n-au făcut pactul cu diavolul. Dinescu, Goma, Blandiana, Manolescu erau în vârf. Dacă recurgem la topurile ultimului moment, descoperim că în Readers Digest Nicolae Manolescu nu intră nici măcar între primii o sută. Este, fără îndoială, decorat, elogiat de Preşedinte, dar mai sus nu urcă în vârful piramidei. Alții au rămas, el nu.
Prea multe pagini consacrate în Istoria critică... literaturii actuale poartă marca insului care trăieşte sentimentul revanşei: nu a ajuns preşedintele țării, nu a reuşit să țină la suprafață un partid politic, nu a reuşit să fie Cristian Tudor Popescu, aşa că trebuie să termine repede Istoria literaturii ca să facă un spectacol demn de rolul său în Istorie. Vedetă înainte de 1989, supervedetă la începutul anilor nouăzeci, Nicolae Manolescu a încercat să rămână în top într-un timp în care succesul era asigurat de alte supervedete: s-a încercat în cariera politică, şi în televiziune şi în publicistică. A rămas Istoria critică a literaturii române, de demult anunțată. Reproşurile, multe şi îndreptățite, care s-au adus Istoriilor lui Alexandru Piru, Marian Popa, Ion Rotaru, Dumitru Micu, Laurențiu Ulici, Ioan Holban, H. Zalis, sugerau că marele învingător nu poate fi decât Nicolae Manolescu. El este cel care poate aduce liniştea în lumea literaților, dar şi a cititorului care nu mai citeşte decât pagina de ziar sau rândurile care evocă ultimul scandal. Aşa că aceşti autori de „istorii literare” decretate ca aproximative, trebuie să dispară din Istoria literaturii. Legea literaturocentrismului arată că Nicolae Manolescu rămâne unicul. Dacă nu a reuşit să devină preşedintele țării, să conducă cel mai important partid politic, să devină vedetă media mai aplaudată decât Cristian Tudor Popescu sau Ion Cristoiu, va reuşi să se încoroneze ca autorul celei mai importante Istorii a literaturii române! Ilustrul înaintaş, G. Călinescu, îşi încheiase sinteza la anul 1941, Nicolae Manolescu trebuia să adauge pagini pentru încă şaizeci! Problema complicată – pentru un cititor obişnuit insurmontabilă – e că în această perioadă s-a scris enorm, cu un angajament cultural mai complex decât cel din perioada în care criticul scria strălucitoarele sale foiletoane. Nu-i de ignorat faptul că în ultimii douăzeci de ani criticul, devenit lider politic, a fost mereu în campanie electorală. Şi, deloc de neglijat, că s-au adunat şi anumite vârste care îşi au şi ele limbajul lor. Aşa că istoricul literaturii alege, selectează, binecuvântează şi refuză, într-un mod aparent elegant: îi depune pe unii dintre refuzați într-o rubrică nouă, Autori de dicționar. Cine n-ar fi demni de istoria lui Manolescu şi ar intra, pentru perioada 1948 – 1989, în dicționar? Să scriem că „doar cu ajutorul dicționarului“ am afla ce-i cu Eta Boeriu, Ovidiu Cotruş, Alice Botez, Barbu Cioculescu, Ilie Constantin, Dan Cristea, Ion Druță, Radu Enescu, Ion Ianoşi, Mircea Iorgulescu, Florin Manolescu, Dan Horia Mazilu, Adrian Marino, Ion Mircea, Paul Miron, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Petru Poantă, Liviu Rusu, Aurel Rău, Radu Tudoran, Laurențiu Ulici, Eugen Uricaru , Grigore Vieru. Sunt, după cum se vede, autori importanți pentru aşezarea literaturii române în secolul XX al culturii române. Sunt remarcabili constructori de cultură. Fiecare dintre cei trimişi „la dicționar“ este întemeietorul unui palier al actualității istoriei literare. Fiecare realizează, pe teritoriul ideilor generale, joncțiunea cu comparatiştii, teoreticienii, istoricii anilor şaptezeci. Sunt eminenți comparatişti, teoreticieni, istorici. Manolescu elimină din istoria sa construcțiile culturale şi scrie superficial (atunci când scrie) despre arhitecții acestui timp al culturii. N-are „organ“ pentru ei. Sunt demne de tot hazul capitolele despre Ion Pop şi Dumitru Țepeneag. Din pagina consacrată primului dispare orice ar aminti despre felul în care Ion Pop a definit literatura Clujului anilor şaptezeci sau optzeci. Dispar nu numai posibilele rânduri despre Echinox, ci şi rândurile (necesare) despre Eugen Uricaru, Ion Mircea, Dinu Flămând, Petru Poantă. Țepeneag este luat peste picior cu amintirile sale despre Paris, dar nici un cuvințel despre revistele realizate de Țepeneag la Paris. Şi nici un cuvânt despre avangarda pe care a patronat-o.
3) Istoria noastră cea de toate zilele. Nu cred că Nicolae Manolescu ar fi sugerat, prin această aşezare, că „trimişii la dicționar” nu sunt demni de Istoria critică a literaturii. Cred că şi-a manifestat doar încrederea față de Dicționarul Academiei, elaborat sub conducerea lui Eugen Simion. Academicianul (m.c.) Manolescu îl urmează, cu încredere (cu supunere?), pe academicianul Simion, pentru buna înțelegere a ultimilor şase decenii de literatură română. În Istoria critică... academicienii sunt la loc de cinste: Nicolae Breban beneficiază de 12 pagini, Augustin Buzura de 8, Fănuş Neagu de 4, Eugen Simion de 8, Gabriel Țepelea de 3. Dacă toți literații academicieni ar fi fost prezenți la şedința care punea problema trecerii lui Nicolae Manolescu din rândul membrilor corespondenți în rândul celor definitivi, lucrurile ar fi fost simple: am fi avut parte de un eveniment memorabil.
Spuneam că Nicolae Manolescu „n-are organ pentru constructorii de cultură“. Faptul că îi urmează cu atâta iubire pe academicieni şi insistă să devină academician deplin ar putea să mă contrazică. Adevăr este că academicienii votanți (cu excepția lui Gabriel Țepelea) fac parte din timpul său fericit. Marile succese de cronicar ale lui Manolescu sunt legate de anii şaizeci şi de generația şaizeci a culturii române. În anii şaptezeci deciziile nu sunt luate doar de el. Observația că „Manolescu n-are organ pentru constructorii de cultură“ este evidentă în capitolele în care se ocupă (sau nu se ocupă) de anii şaptezeci ai literaturii române. Numeroasele acuzații venite de aiurea cum că ar fi antisemit (unul dintre argumente antisemitismului său e felul în care a scris şi scrie despre Norman Manea) sunt neserioase. Sunt la fel de neserioase ca afirmațiile lui Manolescu despre Ion Pop, Ion Vartic, D. Țepeneag sau Laurențiu Ulici. A scrie „Cu puține excepții (Radu Cosaşu e cea mai de seamă) proza scurtă nu e reprezentată în anii 60-80“ înseamnă a da revistei Cațavencu material pentru vreo zece numere. Şi a ignora un şir de autori importanți, antologați de Mircea Iorgulescu, Cornel Regman ş.a. În anii şaptezeci ai literaturii române Nicolae Manolescu e un rătăcit, ar putea scrie Laurențiu Ulici. Sau Mircea Iorgulescu, sau Ion Pop, admirabilii comentatori ai ei.
Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu este piatra tombală pusă pe epoca literaturocentrismului culturii române. Literatura română care a fost odată, scriitorul român care şi-a trăit destinul său regal pot fi regăsiți aici, în această operă deloc sumbră. Excelentele pagini ale criticului rămân mereu surâzătoare. Ca în Cimitirul vesel din Săpânța, nimeni nu domiciliază dincolo. Şi putem încheia cu aceeaşi frază a lui Dan C. Mihăilescu: „Oricum i s-ar rătăci destinul, Nicolae Manolescu rămâne un învingător”. Ultimul, nu-i aşa?
De altfel, între capitolele (subcapitolele) întinse consacrate poeților optzecişti, unul dintre cele mai elegante se ocupă de responsabilul de odinioară al restaurantului scriitorilor, acum proprietar al unei instituții responsabile de răsfățul culinar al maeştrilor literați. Nimeni n-ar fi îndrăznit să creadă că Eugen Suciu ar fi privilegiatul unei selecții atât de severe.
Extraordinarul op e realizat, să recunoaştem, în numele afinităților elective, afective, subliniat subiective. De gustibus... Este opera finală, purtătoare de concluzii, a literaturocentrismului nostru: e o petrecere de gală, cu invitați de seamă, mulți membri ai Academiei Române, mulți tineri lansați, odinioară, de Nicolae Manolescu, acum eminenți maeştri de ceremonii.
2) Despre cei de la Tabla de materii. Citind Istoria critică..., putem observa că o parte a fost scrisă înainte de 1989. Paginile (uneori sclipitoare, dar nu neapărat corecte) despre literatura veche, despre romanul românesc interbelic, despre Odobescu sau Sadoveanu, despre Creangă sau Ion Pillat poartă marca lui Nicolae Manolescu „cel de odinioară”. Formule sclipitoare din paginile literaturii de azi amintesc de eminentul povestitor/artist care este Nicolae Manolescu. De foiletonistul (să păstrăm termeni lui Dan C. Mihăilescu) învingător. La începutul anilor 90 Nicolae Manolescu era, într-adevăr, un învingător. Cu puțin noroc ajungea preşedintele țării. Era epoca literaturocentrică a literaturii care realiza ierarhiile pornind de la autorii care n-au făcut pactul cu diavolul. Dinescu, Goma, Blandiana, Manolescu erau în vârf. Dacă recurgem la topurile ultimului moment, descoperim că în Readers Digest Nicolae Manolescu nu intră nici măcar între primii o sută. Este, fără îndoială, decorat, elogiat de Preşedinte, dar mai sus nu urcă în vârful piramidei. Alții au rămas, el nu.
Prea multe pagini consacrate în Istoria critică... literaturii actuale poartă marca insului care trăieşte sentimentul revanşei: nu a ajuns preşedintele țării, nu a reuşit să țină la suprafață un partid politic, nu a reuşit să fie Cristian Tudor Popescu, aşa că trebuie să termine repede Istoria literaturii ca să facă un spectacol demn de rolul său în Istorie. Vedetă înainte de 1989, supervedetă la începutul anilor nouăzeci, Nicolae Manolescu a încercat să rămână în top într-un timp în care succesul era asigurat de alte supervedete: s-a încercat în cariera politică, şi în televiziune şi în publicistică. A rămas Istoria critică a literaturii române, de demult anunțată. Reproşurile, multe şi îndreptățite, care s-au adus Istoriilor lui Alexandru Piru, Marian Popa, Ion Rotaru, Dumitru Micu, Laurențiu Ulici, Ioan Holban, H. Zalis, sugerau că marele învingător nu poate fi decât Nicolae Manolescu. El este cel care poate aduce liniştea în lumea literaților, dar şi a cititorului care nu mai citeşte decât pagina de ziar sau rândurile care evocă ultimul scandal. Aşa că aceşti autori de „istorii literare” decretate ca aproximative, trebuie să dispară din Istoria literaturii. Legea literaturocentrismului arată că Nicolae Manolescu rămâne unicul. Dacă nu a reuşit să devină preşedintele țării, să conducă cel mai important partid politic, să devină vedetă media mai aplaudată decât Cristian Tudor Popescu sau Ion Cristoiu, va reuşi să se încoroneze ca autorul celei mai importante Istorii a literaturii române! Ilustrul înaintaş, G. Călinescu, îşi încheiase sinteza la anul 1941, Nicolae Manolescu trebuia să adauge pagini pentru încă şaizeci! Problema complicată – pentru un cititor obişnuit insurmontabilă – e că în această perioadă s-a scris enorm, cu un angajament cultural mai complex decât cel din perioada în care criticul scria strălucitoarele sale foiletoane. Nu-i de ignorat faptul că în ultimii douăzeci de ani criticul, devenit lider politic, a fost mereu în campanie electorală. Şi, deloc de neglijat, că s-au adunat şi anumite vârste care îşi au şi ele limbajul lor. Aşa că istoricul literaturii alege, selectează, binecuvântează şi refuză, într-un mod aparent elegant: îi depune pe unii dintre refuzați într-o rubrică nouă, Autori de dicționar. Cine n-ar fi demni de istoria lui Manolescu şi ar intra, pentru perioada 1948 – 1989, în dicționar? Să scriem că „doar cu ajutorul dicționarului“ am afla ce-i cu Eta Boeriu, Ovidiu Cotruş, Alice Botez, Barbu Cioculescu, Ilie Constantin, Dan Cristea, Ion Druță, Radu Enescu, Ion Ianoşi, Mircea Iorgulescu, Florin Manolescu, Dan Horia Mazilu, Adrian Marino, Ion Mircea, Paul Miron, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Petru Poantă, Liviu Rusu, Aurel Rău, Radu Tudoran, Laurențiu Ulici, Eugen Uricaru , Grigore Vieru. Sunt, după cum se vede, autori importanți pentru aşezarea literaturii române în secolul XX al culturii române. Sunt remarcabili constructori de cultură. Fiecare dintre cei trimişi „la dicționar“ este întemeietorul unui palier al actualității istoriei literare. Fiecare realizează, pe teritoriul ideilor generale, joncțiunea cu comparatiştii, teoreticienii, istoricii anilor şaptezeci. Sunt eminenți comparatişti, teoreticieni, istorici. Manolescu elimină din istoria sa construcțiile culturale şi scrie superficial (atunci când scrie) despre arhitecții acestui timp al culturii. N-are „organ“ pentru ei. Sunt demne de tot hazul capitolele despre Ion Pop şi Dumitru Țepeneag. Din pagina consacrată primului dispare orice ar aminti despre felul în care Ion Pop a definit literatura Clujului anilor şaptezeci sau optzeci. Dispar nu numai posibilele rânduri despre Echinox, ci şi rândurile (necesare) despre Eugen Uricaru, Ion Mircea, Dinu Flămând, Petru Poantă. Țepeneag este luat peste picior cu amintirile sale despre Paris, dar nici un cuvințel despre revistele realizate de Țepeneag la Paris. Şi nici un cuvânt despre avangarda pe care a patronat-o.
3) Istoria noastră cea de toate zilele. Nu cred că Nicolae Manolescu ar fi sugerat, prin această aşezare, că „trimişii la dicționar” nu sunt demni de Istoria critică a literaturii. Cred că şi-a manifestat doar încrederea față de Dicționarul Academiei, elaborat sub conducerea lui Eugen Simion. Academicianul (m.c.) Manolescu îl urmează, cu încredere (cu supunere?), pe academicianul Simion, pentru buna înțelegere a ultimilor şase decenii de literatură română. În Istoria critică... academicienii sunt la loc de cinste: Nicolae Breban beneficiază de 12 pagini, Augustin Buzura de 8, Fănuş Neagu de 4, Eugen Simion de 8, Gabriel Țepelea de 3. Dacă toți literații academicieni ar fi fost prezenți la şedința care punea problema trecerii lui Nicolae Manolescu din rândul membrilor corespondenți în rândul celor definitivi, lucrurile ar fi fost simple: am fi avut parte de un eveniment memorabil.
Spuneam că Nicolae Manolescu „n-are organ pentru constructorii de cultură“. Faptul că îi urmează cu atâta iubire pe academicieni şi insistă să devină academician deplin ar putea să mă contrazică. Adevăr este că academicienii votanți (cu excepția lui Gabriel Țepelea) fac parte din timpul său fericit. Marile succese de cronicar ale lui Manolescu sunt legate de anii şaizeci şi de generația şaizeci a culturii române. În anii şaptezeci deciziile nu sunt luate doar de el. Observația că „Manolescu n-are organ pentru constructorii de cultură“ este evidentă în capitolele în care se ocupă (sau nu se ocupă) de anii şaptezeci ai literaturii române. Numeroasele acuzații venite de aiurea cum că ar fi antisemit (unul dintre argumente antisemitismului său e felul în care a scris şi scrie despre Norman Manea) sunt neserioase. Sunt la fel de neserioase ca afirmațiile lui Manolescu despre Ion Pop, Ion Vartic, D. Țepeneag sau Laurențiu Ulici. A scrie „Cu puține excepții (Radu Cosaşu e cea mai de seamă) proza scurtă nu e reprezentată în anii 60-80“ înseamnă a da revistei Cațavencu material pentru vreo zece numere. Şi a ignora un şir de autori importanți, antologați de Mircea Iorgulescu, Cornel Regman ş.a. În anii şaptezeci ai literaturii române Nicolae Manolescu e un rătăcit, ar putea scrie Laurențiu Ulici. Sau Mircea Iorgulescu, sau Ion Pop, admirabilii comentatori ai ei.
Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu este piatra tombală pusă pe epoca literaturocentrismului culturii române. Literatura română care a fost odată, scriitorul român care şi-a trăit destinul său regal pot fi regăsiți aici, în această operă deloc sumbră. Excelentele pagini ale criticului rămân mereu surâzătoare. Ca în Cimitirul vesel din Săpânța, nimeni nu domiciliază dincolo. Şi putem încheia cu aceeaşi frază a lui Dan C. Mihăilescu: „Oricum i s-ar rătăci destinul, Nicolae Manolescu rămâne un învingător”. Ultimul, nu-i aşa?