CÂND ESTE CANONUL OPORTUN

Discuția despre canon este încă actuală, cel puțin la noi. Adevărul este însă că problematica, altminteri veche de când lumea, a reintrat în modă odată cu traducerea deja faimoasei cărți a lui Harold Bloom, Canonul occidental. Ca aproape întotdeauna – şi avem la îndemână exemplele structuralismului, semioticii sau postmodernismului – ceea ce este pe punctul de a deveni inactual în cercetările din Occident face o modă la noi. Trece o vreme până pricepem despre ce este vorba sau ne informăm cu întârziere. Este adevărat: depinde şi de promptitudinea traducerii operelor de referință. Aşa şi cu dezbaterile despre canon: recrudescența lor este ulterioară, în absolut, apariției respectivei cărți. Nu ştiu dacă în America sau în Occidentul european ea a declanşat atâta tevatură, elogii, atitudini mimetice etc precum în dulcea Românie. Personal nu cred că o asemenea ebuliție a adus ceva pe de-a întregul nou, să spun, în teoriile despre canon. Nu eram pregătiți pentru aşa ceva, fiindcă, dacă nu apărea Canonul occidental, cine poate şti dacă cineva s-ar fi gândit la repunerea pe tapet, cu atâta ardoare, a conceptului cu pricina. Comentariile sunt bune, dar nu reprezintă, de cele mai multe ori, contribuții ştiințifice notabile. Ele se ridică, cel mult, la rangul de observații, care ar fi de dorit să fie pertinente. Cred, de asemenea, că în acel moment nu era neapărat oportună o dezbatere despre canon, ci, mai degrabă, o cercetare vastă şi în profunzime, iar apoi elaborarea unei teorii despre ce înseamnă canonul în literatura română, de pildă. Dar cine să o fi făcut?
Canon/canoane există de multă vreme – nu este locul nimerit să facem acum un istoric – şi, fireşte, ele acționează implicit. O discuție îndelungată, prea încinsă, prea pretins critică (deoarece cu partea ştiințifică stăm de obicei mai prost, cum spuneam) îmi sună a… canonizare, a ceva apropiat de un anume fanatism, în general din dorința de a reconsacra laudativ isprăvile altora. O simplă adulație în loc de replici pe măsură. Opiniile, datul cu părerea, precumpănesc asupra obiectivității, a sintezelor, a cercetării etc. După câte cunosc, cartea lui Harold Bloom se referă în primul rând la opere, în particular la cărți a căror valoare a străbătut timpurile din antichitate până astăzi. Aşadar analiza lui porneşte, ca să zic astfel, de la o stare de lucruri „empirică”, de la o tradiție, nu în mod necesar de la nişte (eventuale) teorii despre canon. Când îmi pun această problemă, iată că nu îmi amintesc ca în literatura română de specialitate să existe o teorie a canonului aşa cum stau lucrurile cu conceptul de literatură națională, întors pe toate fețele de Adrian Marino. Cu toate acestea despre canon/canoane se vorbeşte frecvent în utima vreme şi, repet, sunt înclinat s-o pun îndeosebi pe seama cărții lui H. Bloom.
Cât de oportună este o astfel de dezbatere? În măsura în care conceptul şi definirea/teoretizarea acestuia sunt în prezent depăşite, aşa cum se întâmplă cu multe altele, în măsura în care ele trebuie re-construite şi relansate. Cine a demonstrat, de exemplu, la noi (în afara lui Mihail Dragomirescu, în urmă cu peste optzeci de ani) ce înseamnă capodoperă? Sau personaj, sau genuri literare – în ce măsură această taxonomie este încă valabilă dacă ne gândim la esteticile vechi de peste cincizeci de ani; sau, de ce nu?, cine a regândit ce este geniul (despre care s-au scris, tot în Occident, destul de multe de cărți, în secolele XVIII şi XIX)? Nimeni aproape nu-şi pune aici, la porțile Orientului, problema unor teoretizări, de care se duce lipsă de atâta vreme. Fiindcă, chiar dacă asemenea cărți apar din când în când, ele ori sunt minimalizate, ori trec neobservate. Noi suntem tari în critică şi în polemici, în discuții şi în comentarii. Şi în adulări, cum spuneam. Noi privim mult mai insistent în afară decât înăuntru, ne uităm la străini şi ne ignorăm unii pe alții. Nu intelectul ci emoțiile, (re)sentimentele sunt stăpânii locului.
Însă, vorba francezului (un occidental, nu-i aşa?) revenons à nos moutons! Cel mai recent a pomenit de canon Nicolae Manolescu, în deja atât de controversata Istorie critică a literaturii române. Procedând la fixarea unor criterii care să stea la baza selecției şi a demersurilor lui critice, Manolescu invocă mai întâi canonul estetic(ului). În urmă cu multe decenii Eugen Lovinescu dezvoltase ideea autonomiei esteticului, iar la mijlocul secolului al XIX-lea parnasienii, mai întâi Théophile Gautier, lansase teoria artei pentru artă, aplicată zelos în poezia lor şi suținută repede la noi de Titu Maiorescu. Tot în literatura română s-a vorbit cândva în exces despre gâlceava dintre adepții artei pentru artă şi cei ai artei cu tendință, de aşa-zisa polemică dintre Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea. Prin urmare ideea are o vechime de cel puțin o sută cincizeci de ani, deşi calofili au existat încă din antichitate. Amintind de Nicolae Manolescu nu vreau să spun, Doamne fereşte!, că respectabilul critic ar fi un calofil. Cert este însă că el aşază pe primul loc criteriul esteticului în alegerea şi aprecierea operelor şi a scriitorilor incluşi în istoria sa critică. Toate bune şi frumoase, fiindcă cine nu ştie că „estetic” înseamnă „frumos artistic”, crearea unor universuri ficționale originale, inovații stilistice etc., cu alte cuvinte a unor valori spirituale ce se înscriu, în cazul de față, în sfera literaturii. Am spus că Nicolae Manolescu invocă acest canon al esteticului. Fără a ne spune ce înseamnă mai precis esteticul în viziunea domniei sale, fără o definire personală şi fără prea multe argumente, Nicolae Manolescu leagă imediat acest prim criteriu de gust, adică de gustul estetic personal. Prin această punere în relație istoricul literar urmăreşte să-şi justifice şi să-şi legitimeze selecția, preferințele şi, de ce nu, partipriurile şi, probabil, să scuze scăpările din vedere. Oricum, relația imediată stabilită de critic între estetic – o categorie a cărei percepție şi fundamentare ține, inevitabil, de subiectivitate – şi gust, un criteriu chiar marcat subiectiv, individualiza(n)t, nu este una din cele mai fericite, pentru că riscă să ducă la exclusivism şi deformări. Cum se poate pretinde că într-o istorie a literaturii de la origini până astăzi se aplică cu consecvență o critică de… gust? Aceasta doar în cazul în care istoria este şi pretins critică, adică subiectivă, părtinitoare chiar, ceea ce contrazice însuşi rostul ştiinței în cauză, care, acum, trebuie să fie în primul rând informație obiectivă, sistematică, şi nu un eseu de mari proporții. Punând mare preț pe gust, Manolescu deschide larg uşa criticii impresioniste, metodă care nu este una din cele mai moderne în abordările actuale. Este adevărat că Nicolae Manolescu se dovedeşte adeptul disciplinat al lui George Călinescu, ale cărei opinii şi metode critice le împărtăşeşte de cele mai multe ori şi nu fără temei, dar să nu uităm că acesta din urmă publica faimoasa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent în 1941, la vârsta de 42 de ani! Încă un aspect: cum se împacă importanța acordată gustului în critică cu receptarea, văzută în perspectivă istorică, a operelor selectate? Oare reuşeşte N. Manolescu să-şi pună de acord gustul personal cu al acelora care au receptat respectivele opere în diferite epoci? Prin ce mijloace? Doar prin apelul la anumite opinii critice? Lăsând la o parte cerința obiectivității care se impune în cazul operării cu principii, reguli, concepte şi canoane, ne mai întrebăm dacă întâiul rol al criticii nu este emiterea unor judecăți de valoare credibile, bine formulate şi argumentate, valabile cât mai mult timp, şi mai puțin exercitarea gustului. După opinia mea gustul, cvazi-indefinibil de altfel, este o condiție implicită a exercitării actului critic, fără a fi nevoie a se face din el, prin supralicitare, un criteriu de prim ordin. În fine, de gustibus et de coloribus non disputandum, adică fiecare cu subiectivitatea lui.
Iarăşi în opinia mea canonul, oricare ar fi el, are nevoie de teoretizare, pentru ca instituirea lui să fie explicată, inteligibilă, acceptabilă şi aplicabilă. Nicolae Manolescu tocmai acest lucru nu face, adică nu acceptă, nu aplică, ignoră anumite noțiuni teoretice de bază, concepte chiar, operabile în zona istoriei critice. Absolutizează rolul criticii literare şi neglijează seniorial teoria literaturii şi esteticile. Îl ignoră, de exemplu, pe Adrian Marino, la care face undeva referința deloc onorabilă: „condeiul searbăd al lui Adrian Marino”, deşi contribuțiile istorico-critice ale acestuia, cel puțin despre Alexandru Macedonski, sunt încă de referință după patruzeci de ani. O face ca şi când în teoria literaturii, în tratatele de estetică, stilul ar fi hotărâtor. Oare în textele de critică literară stilul deține un rol decisiv? Dar în jurnalism sau în memorialistică? Nicolae Manolescu nu ne arată cum stau aici lucrurile prin raportare la canonul estetic, nu este tranşant, deşi se ocupă şi de una şi de cealaltă în a sa Istorie critică... Pe scurt, canonul lui Manolescu este unul impresionist şi eseistic.
Tare mi-e teamă apoi că în istoriile, critice sau nu, ale literaturii române de la origini sau numai contemporane, date la iveală în ultimul timp, una din nedoritele „metode”, uzitate cu obstinație, este aroganța critică, privitul de sus, spiritul de castă, care câteodată degenerează, vinovat, în spirit de gaşcă. Exemple la îndemână sunt o mulțime. Cum despre probitatea criticului, despre spirit obiectiv şi imparțial, despre primatul informației şi al judecății de valoare în raport cu impresia şi cu gustul, despre aplicarea aceloraşi metode şi unghiuri de abordare tuturor operelor şi autorilor, nu am citit mai nimic prin prefețele ori postfețele acestor mândre istorii, am suficient de multe motive să pun la îndoială onestitatea şi, de ce nu?, profesionismul celor care le-au scris. A se remarca diferența de nuanță dintre profesionism şi profesionalism.