VIAȚA GREA A CANONULUI LITERAR

Ce sunt canoanele şi cine este creatorul lor? Sunt reguli academice, credințe tradiționale, sunt plasele rutinei, platoşele impostorilor, convenții, vehicule prioritare. Canoanele sunt şi forțele nevăzute ale unei mode sau ale unei istorii. Iar ele sunt impuse de oameni carismatici, lideri, vânzători buni, profesori longevivi şi încăpățânați. Şi, bineînțeles, canoanele funcționează prin complicitatea unor intelectuali temători, oneşti şi extrem de activi.

Dar în privința regulilor se ştie că nu sunt multe de zis: nimeni nu le iubeşte, toată lumea încearcă să le respecte. Deşi constant şi masiv blamate, canoanele clasicismului s-au dovedit utile, după cum regulile rutiere fac posibilă circulația. Aşa stau lucrurile şi în privința normelor ortografice care asigură unitatea limbii scrise. Tocmai de aceea, legile instituite printr-o autoritate oficial acceptată, n-ar trebui să se discute. Ele sunt doar simple convenții.

Până la un punct, şi esteticile impun canoane care uşurează judecățile şi aşezarea valorilor. Cel puțin două dintre ele au rezistat uluitor de mult: imitația convingătoare şi emoția cu toate dedesubturile ei. Sunt veridice şi mişcătoare atât transformarea lui Lucius într-un măgar cât şi fericirea omenească a onanistului lui Joyce. Îmi mişcă sufletul ghemele semantice din Ulisse pentru că mintea mea este pervertită să le caute, însă nu rămân insensibilă nici la povestea drumului lung pe care îl parcurge castronelul de porțelan al lui Michael Cunningham. Se ştie de asemenea, că atâția oameni vibrează la literatura de consum ori chiar la narațiunile didactice din câte un manual de propagandă. Cu toate aceste variate înțelegeri şi emoții, cele două reguli aristotelice rămân în vigoare pentru că ele au fost adoptate de o ariergardă perseverentă: elita culturală. Acesta este trendul. Acesta este de fapt mersul istoriei. Din când în când, în valurile line, apare câte o mică tulburare, un Eugen Ionescu, un mărginaş, de cele mai multe ori cineva supărat ori dornic să atragă privirile congenerilor săi mai norocoşi. Dar efectele sunt minore şi pe termen scurt. În mersul istoriei rămâne doar linia de mijloc, solidă, neclintită, aurită, într-adevăr. Iar aceasta răspunde gustului general, format în şcoli, susținut de credința în tradiție şi de modelele perene. Există nişte constante (pentru fiecare gen) care țin gustul estic legat de modelul inițial.

De pildă, povestea, s-a văzut deja, se află în matricea existențială ca principal mod ontologic şi desfătător pentru că narativitatea induce sensul aventurii şi satisface nevoia de alteritate. Asculți povestea şi intri în casa omului fermecător şi complet necunoscut, în locul căruia ai vrea să fii. Povestea este o particularizare simplă a derulării, a timpului, a condiției de ființă muritoare. Visele de noapte bâjbâie în căutarea schemei narative, oamenii se împrietenesc povestindu-şi viața, cheia doctrinelor religioase stă într-o biografie uimitoare. Adică omul trăieşte, într-adevăr, ca să-şi povestească viața, iar dacă se mai numeşte şi Márquez, întreprinderea începe să conteze în aeternum.
Şi cu aceasta, ajungem la cea de-a doua problemă, a modului în care se derulează o poveste. Esteticienii au pledat mereu în favoarea stilului, însă nu există operă impusă doar prin inovațiile expresiei. Subiectul disprețuit pentru vechimea lui îți recapătă strălucirea printr-un discurs modelat după simțirea unei epoci, iar în şirul lung de încercări, se întâmplă să apară câte un scriitor de poveşti vechi, spuse într-un stil care este atât al contemporanilor, cât şi al înaintaşilor săi, al acelei elite învingătoare, capabilă să-i convingă şi să-i emoționeze şi pe cei de ieri şi pe cei de azi. Acestea sunt datele de bază ale canonului.
Dar dincolo de ele se mai întâmplă încă multe.

Ce are Homer atât de valoros încât să fi rezistat atâtea sute de ani? Întâietatea unei poveşti. Câți oameni se bucură de frumusețea metrică ori de combinațiile iconice din Iliada? Probabil că astăzi doar profesorii de limbi clasice mai ştiu ce este metafora homerică. Totuşi, numele lui Homer este cunoscut unei bune părți din populație. Homer nu se studiază în şcoli, dar este pomenit în emisiuni tv de divertisment, adus în actualitate prin filme ori prin personajele sale, intrate pervers în viața prozaică. Iar promovarea lui nu ține de vreun interes economic, ci de țesătura fină, pe care se cos şi se descos visele oamenilor, adică pe fundamentul nevăzut al educației, acuzată în fiecare secol de fragilitate şi vulgarizare.
În contextul acesta are loc promovarea scriitorului viu. Adică pe un fond de educație comună, în condițiile în care funcționează încă estetica lui Aristotel şi în care manifestarea cea mai populară a omului se consumă la nivel epic. În acest context are loc selectarea neobosită a valorilor.

Or, se ştie că, în momentul de față există un număr uriaş de scriitori şi unul infim de cititori. Probabil că am ajuns în era de după făloşenia supraomului, pe care Nietzsche a văzut-o ca pe o convertire a visului mistic în gest creativ. După ce Zarathustra exersează căile desăvârşirii, în finalul poemului nietzschean, este lovit de o revelație: el îşi dă seama că singura lui dorință care ar fi meritat efortul era creația, dorința de a-l imita pe Dumnezeu. Omul a fost trimis în lume ca să creeze. Nimic altceva nu contează. Or, trăim astăzi în plină istorie, dacă nu a creației, măcar a scrisului ca prim şi timid act de construcție. Lumea de astăzi are idealul lui Zarathustra. Mii de funcționari scriu pe bloguri, țin jurnale, postează eseuri, versuri şi romane. Se exprimă. Jurnaliştii îşi părăsesc în masă posturile şi deschid ziare on-line. În toată lumea se întâmplă la fel: orice om fără vise de celebritate îşi poate tipări o carte, în timp ce milioane de oameni vanitoşi trimit zilnic manuscrise spre edituri. Iar editurile nu citesc niciunul. Aşteaptă liniştiți să-i roage un prieten ori o rudă, cineva drăguț, pentru că, dacă tot trebuie să selecteze un manuscris, atunci să fie şi un bine făcut în contul prieteniei, mai ales că nici nu mai contează: sunt atâția scriitori formidabili. Dar bineînțeles, şi aspectul acesta este lipsit de importanță. O editură care se respectă vinde orice. Prin urmare, editorii nu citesc cărțile, se lasă în baza departamentului de PR, care este cu adevărat de bază în modelarea canonului. Ei fac ca un scriitor să-şi câştige locul şi valoarea. Fotografia cărții este publicată, dată pe posturile de televiziune. Ziarele de mare tiraj publică recenzii scrise cu multă vreme înainte de a apărea cartea. Cronicari plătiți pun etichete memorabile. Apoi, 20 de blogeri, aflați şi ei în slujba editurii, scriu despre cum au citit cartea respectivă şi apoi au căzut pe spate, împreună cu toată familia lor. În sfârşit, departamentul de promovare a unei cărți îşi pune la bătaie toate forțele şi face ca un titlu, un nume şi o copertă să intre în viața cotidiană. De aici încolo intră în joc susținătorii legitimi ai canonului – intelectuali, cronicari la reviste literare, scriitori, oameni de cultură, adică elita unei țări. Cei mai mulți primesc volumul de la editură sau de la autor, privesc coperta, răsfoiesc cartea şi-ar şi citi-o dacă n-ar apărea o altă carte, cu o copertă şi mai colorată, cu un autor şi mai simpatic. Şi în contextul acesta începe avalanşa de opinii, grupate întotdeauna în jurul câte unui interes, amplificat în numele solidarității ori al unui ideal snob. Astea sunt cele mai eficiente, pentru că dau oamenilor senzația că se află în centrul atenției, băgați în seamă de lumea bună, de singurul grup care contează la un anumit moment al istoriei grăbite.

Prin urmare, aşa ia naştere canonul de sezon. Care, evident, durează un anotimp. Iar uneori mai are un ecou de o lună-două, peste. La alte proporții, acest canon de conjuncturi şi politici a funcționat în toate timpurile. Iar viteza propulsării unei cărți a contat mereu. Aştepându-l pe Godot şi-a căpătat faima. Însă Cântăreața cheală e considerată hotarul.

În acest haos în care nimeni nu citeşte, dar toată lumea scrie, în acest univers populat de mici şi pragmatici arhitecți ai canonului, trăim o schimbare de percepție, chiar sub aripa esteticii lui Aristotel. Cu lentoare, pe zone restrânse, sensul catarsisului s-a completat şi corectat în timp. Aglutinarea genurilor cheamă după sine un alt fenomen, descins din simptomul globalizării: amestecul artelor. Ne aflăm acum într-un moment al aventurării poveştilor în zona artelor vizuale ori a CD-urilor audio. Scriitorul nu va dispărea, ci, foarte curând, modul lui de manifestare va fi altul. În alunecarea fermecată, sub platoşa unui glas frumos ori a unor culori, povestea îşi va păstra în mod esențial drumul ei aurit, iar dintre milioanele de poveşti foarte bune, vor ieşi la suprafață doar cele temerar promovate.

Bineînțeles, eu voi continua să visez, utopic, că într-o zi vor apărea milioane de cititori, şcoliți, incoruptibili şi exersați în arta condeiului, care să citească profesionist toată literatura dintr-un gen şi dintr-o perioadă, şi abia după aceea să facă ierarhii. Dar cum utopiile sunt luate peste picior, voi împărtăşi doar celălalt vis, mai lumesc: mereu va exista cineva care, sub umbra lată a verii, va citi o carte, pe hârtie sau pe un laptop de ultimă generație, fără să se gândească la locul ei în ierarhiile lumii. Iar această credință mă face să scriu, eliberată de peri poetikes-urile care vor veni.