Eseuri
Alexandru Vlad
DE CE GĂSIM MONEZI PE JOS?
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
De mai multă vreme mi-a stat în gând să scriu un eseu despre găsitul banilor pe stradă. A bănuților, mai degrabă. Nu susțin neapărat că ar fi un subiect atât de important încât să scrie cineva un ditamai tratatul şi nici că faptul în sine mi s-ar fi întâmplat prea des, dar înafara unor referințe fragmentare, parte din care le voi cita cum se cuvine, n-am întâlnit încă un text de sine stătător dedicat acestui fenomen, care, orice s-ar spune, ne face pentru o clipă fericiți. Sau geloşi. Vezi câte-o femeie vârstnică cum culege cu religiozitate moneda ignorată de ceilalți, privind în jur să vadă dacă norocul ei nu e cumva contestat după care pune bănuțul în batista înnodată, alături de alții cam de aceeaşi valoare, făcându-şi socoteala în gând, reportul, după cum s-ar exprima contabilii. Şi trebuie să mai recunoşti, n-ai încotro, că de câte ori cineva, în fața ta, ridică o astfel de piesă te cuprinde brusc invidia: ai fi putut fi tu cel care s-o fi văzut primul, dacă zeii ar fi fost de acord. Dacă ar fi avut simpatie pentru tine, dacă nu te-ar fi scăpat din vedere tocmai în acel moment. „Eu am zărit-o întâiul!” aproape că-ți vine să-i spui celuia care tocmai o ridică de sub nasul tău, şi ai impresia că în clipa aceea nu există alt criteriu decât acela de sportivitate.
Nu țin neapărat să vă conving de importanța temei, dar trebuie să vă spun că există eseişti englezi care au scris despre tot felul de lucruri aparent lipsite de importanță. Cu cât mai minor subiectul, cu atât iese mai mult în evidență arta scrisului. William Hazlitt, altfel un individ morocănos şi certăreț – după cum mărturisesc contemporanii lui, a scris despre te miri ce, dar (atenție!) şi despre disperarea cu care cauți în tivul hainei un bănuț care să se fi strecurat acolo în vremuri mai bune. Ideea lui este că bănuții aceştia sunt găsiți cel mai adesea mult înainte de-a avea neapărată nevoie de ei. Subiectele sunt de toate calibrele. Oliver Goldsmith, de exemplu, a scris despre câinii turbați. Există un eseu despre ghinionul de-a pierde trenul. Hilaire Belloc, foarte popular în vremea lui, are un volum de eseuri care se numeşte Despre nimic, şi altul Despre orice. Montaigne însuşi a scris nu numai în apărarea valorilor morale, ci s-a exprimat foarte doct şi despre degetele mari, despre abaterea gândurilor, sau despre şchiopi. Am citit cândva un eseu despre gâzele acelea roşii şi timpurii, numite pe la noi vacile Domnului, Pyrrhochoris Apterus, pe care, copil fiind, le pândeam cum apar înlănțuite primăvara devreme de sub lemnul prispei, şi mi-a plăcut atât de mult încât m-am pus să-l traduc, dar pentru că englezii le spuneau acestora „bolşevici” a trebuit, în acele timpuri, să renunț. Aşa că n-am de gând să las să-mi scape tema de față. Cum spuneam, nu face parte dintre marile subiecte. Dar cum despre marile subiecte s-au pronunțat mari filosofi şi scriitori, mă tem că oricărui condeier care îşi ştie limitele i-au rămas de-acum doar cele ceva mai mărunte. Greu să găseşti asăzi ceva despre care să nu se fi scris cu competență, sau să se fi scris atât de puțin încât să permită modesta ta intervenție. Postmoderniştii, pe care i-aş compara cu nişte bucătari specializați în salate, au complicat lucrurile şi mai mult.
Şi totuşi nu vreau să spun că tema ar fi scăpat cu totul atenției altora. În „Autobiografia” sa (şi anume în Capitolul 73, pentru scepticii şi scrupuloşii care țin neapărat să mă verifice), Mark Twain nu lasă să-i scape subiectul. I remember the time that I found a battered old-time picayune in the road, when I was a boy, and realized that its value was vastly enhanced to me becouse I had not earned it. I remember the time, ten years later, in Keokuk, that I found a fifty-dollar bill in the street, and that the value of that bill also was enhanced to me by the reflection that I had not earned it. I remember the time in San Francisco, after a futher interval of eight years, when I had been out of work and out of money for three months, that I found a ten-cent piece in the crossing of Commercial and Montgomery Street, and realized that that dime gave me more joy, becouse unearned, that a hundred earned dimes could have given me. In my time I have acquired several hundred thousand dollars, but inasmuch as I earned them they have possessed nothing more than their face value to me and so the details and dates of their capture are dim in my memory altogether. On the contrary, how eternally and blazingly vivid in my recollection are those three unearned finds which I have mentioned!
Sunt tentat să păstrez acest text strălucit în englezeşte, ridicând cu asta valoarea intelectuală a demersului de față, poate minor după unele opinii, dar n-ar fi corect aşa c-am să-l traduc cu imensă plăcere, bucurându-mă de două ori de conținutul lui: Îmi amintesc cum am găsit pe drum o monedă veche şi ştirbă de argint, pe vremea când eram copil, şi mi-am dat seama că valoarea era cu atât mai mare cu cât n-o câştigasem. Şi mi-amintesc cum, zece ani mai târziu, în Keokuk, am găsit pe stradă o bancnotă de cincizeci de dolari, şi că valoarea acelei bancnote era de asemenea considerabil sporită de constatarea că nu muncisem pentru ea. Îmi amintesc când în San Francisco, după un interval de trei luni fără slujbă şi fără bani, am găsit o monedă de zece cenți la intersecția dintre Strada Comercială şi Montgomery, şi mi-am dat seama că bănuțul acela îmi prilejuieşte mai multă bucurie, nemuncit fiind, decât mi-ar fi putut-o prilejui o sută de monezi muncite. Am câştigat în viața mea câteva sute de mii de dolari, dar munciți fiind n-au avut pentru mine nimic mai mult decât stricta lor valoare, prin urmare circumstanțele şi momentele agonisirii mi-s deja foarte vagi în memorie. Dimpotrivă, cât de vii şi luminoase au rămas pentru totdeauna cele trei chilipiruri pe care le-am înşirat!
Ce ziceți? După cum vedeți păstrează în memorie până şi localitatea, sau chiar intersecția, în care s-a întâmplat minunea. Iar în continuare Mark Twain compară găsitul banilor pe stradă nici mai mult nici mai puțin decât cu obținerea gradelor universitare onorifice – ca să vă dați seama de importanță pe care o dă ambelor forme prin care norocul ține să-ți semnaleze că eşti în grațiile lui. Şi nu mă miră că pasajul în cauză n-a rămas neremarcat. Păstrarea în aşteptatele memorii a acestui episod i-a fost reproşată îngrijitorului ediției (Charles Neider) de către, n-o să ghiciți, Literaturnaia Gazeta (18,VIII,1959, p.4), sub semnătura unui oarecare Ian Bereznițki. Dovadă că sovieticii, comuniştii în general, nu agreau găsirea banilor pe stradă, sau ca acest fapt să bucure pe cineva tocmai pentru că nu-s munciți, şi nici compararea acestei grații mărunte cu gradele universitare onorifice. În orbirea lor sunt tentați să considere acest pasaj drept unul apocrif. Polemica venea pe fondul aprecierii deosebite pe care sovieticii o aveau pentru Mark Twain, văzând în el criticul sagace şi neîmpăcat al societății capitaliste, tirajul de care se bucura în Uniune fiind la vremea aceea astronomic. Era dintre cei cărora li se plăteau chiar şi drepturile de autor, aşa că putem înțelege revolta sovieticilor, din punctul lor de vedere absolut îndreptățită. Humorul n-avea cum să-şi găsească locul aici.
Şi cum anume ajung monezile acestea pe jos? De obicei lumea le pierde fără să-şi dea seama, e ridicol să credem că s-ar găsi cineva care să le răspândească înadins – cad din buzunar când scoți batista, le pui pe lângă pormoneu când primeşti mai multe. O monedă are diferite modalități să iasă din buzunar, sau să nu intre acolo. Banii aceştia par a fi pierduți ca să creeze situația pe care o descriem, sau pentru vagabonzi, singurii îndreptățiți să considere că li se cuvin. Pentru asta să luăm un alt exemplu, tot din literatură. Scriitorilor, sensibili la incidente elocvente nu putea să le scape acest lucru, despre care nu s-au făcut statistici – sau eu, personal, n-am ştire de ele. Oricum, n-am fost niciodată mare amator de statistici. Să căutăm de data aceasta un pasaj din Henry Miller, din Nexus, în care eroul, mână spartă, dă cu generozitate o jumătate de dolar unui cerşetor: Tremura, aşa că moneda îi scăpă din mână şi se rostogoli în rigolă. Se aplecă s-o ridice, dar l-am tras înapoi. „Las-o să rămână acolo”, i-am spus. „Va veni poate cineva şi-o va găsi. Norocul, ştii tu. Iată, ai aici alta. Ține-o bine de data aceasta!” Se îndreptă de spinare, cu ochii ațintiți la moneda din rigolă. „Pot s-o iau şi pe aia, domnule?” „Sigur că poți. Dar atunci, cum rămâne cu celălalt?” „Care celălalt?” „Vreun individ bătrân. Ce contează cine?” L-am prins de mânecă: „Stai aşa, am o idee mai bună. Lasă moneda aceea acolo unde este şi-o să-ți dau o bancnotă în schimb. Nu te deranjează să primeşti un dolar, nu?” Ei, să ştiți că pe om l-a deranjat, s-a depărtat în grabă convins că are
de-a face cu un nebun. Una e să culegi din rigolă o mondedă, şi alta să primeşti de la cineva o bancnotă de un dolar tocmai ca să nu ridici moneda din rigolă. Dar să nu dăm problematicii o amploare mai mare decât e normal, şi mai ales să nu-i dăm o dimensiune literară. Găsitul banilor pe stradă e poate cea mai puțin literară dintre micile experiențe de care poate avea parte cineva. Şi totuşi să scrii despre astfel de subiecte nu-i chiar lipsit de riscuri literare. Mi-l închipui, de exemplu, pe romancierul prin excelență Nicolae Breban căruia îi cade sub ochi acest text, cum îşi ridică ochelarii şi-i spune celuia din preajmă, şi omul acesta are întotdeauna pe cineva în preajmă, cu oarecare năduf: „Poftim! Alexandru Vlad, un prozator atât de dăruit, pe care l-am sfătuit mereu să scrie romane ceva mai groase, pe măsura talentului său, cu ce se ocupă! La asta trebuie să-l fi adus stresul şi faptul că niciodată n-are bani!”.
Iar monezile nu se pierd de fapt niciodată în ipostaza lor de metalice diviziuni fiscale, bătute în condiții de securitate la monetăria statului, ci ca obiecte mici, asemenea nasturilor, cu care de altfel se şi aseamănă şi din care se găsesc destui. Doar că nimeni nu se mai apleacă să ridice nasturi – decât atunci când sideful lor îi face să semene momentan cu o monedă. Şi abia găsite fiind monezile îşi recapătă funcția şi valoarea. E, cum s-ar spune, şi norocul lor. Îmi amintesc când, în vremea comunismului, monezile erau la un moment dat atât de lipsite de valoare încât doar câte un bătrân ridica de jos bănuțul de aluminiu oxidat. Ce demonstra asta dacă nu lipsa de încredere în moneda națională, în instituția băncii de stat, în sistem?
Actul acesta, al găsirii banilor, poate presupune în anumite circumstanțe şi o anume dilemă morală: de la o anumită sumă în sus, sau dacă banii sunt într-un portmoneu, pot fi predați la poliție întrucât există şanse ca păgubaşul să fie identificat. Ne dă vreun sentiment de culpă faptul c-am găsit bani pe stradă, faptul că i-am ridicat, când mai mult ca sigur trebuie să-i fi pierdut totuşi cineva? Nu – dacă-i vorba de foarte puțini, dacă împrejurările nu permit identificarea păgubaşului. La bănuții cei mici nu se pune problema, ei pot fi căzuți din cer. Sumele foarte mari, despre care citim că le-au găsit unii şi le-au predat la poliție, presupun (cum fără îndoială au făcut şi autorii lăudabilului gest) că le-a pierdut un om la ora aceea deja disperat: oamenii bogați nu umblă cu bani la ei, şi dacă îi pierd asta se întâmplă mai degrabă în afaceri, la ruletă sau în urma divorțurilor, şi în nici un caz nu-i pierd pe stradă. Dar o bancnotă adusă de vânt (de la cine ştie ce distanță, poate din oraşul vecin! – asta poate fi o exagerare, dar înțelegeți ce vreau să spun) – purtată prin rigole, călcată în picioare? Pe aceasta cui s-o dai? S-o mărturisim la spovedanie? Grele probleme – mai bine ne întoarcem la bănuții mici. Comparativ este ca şi cum ai găsi un trifoi cu patru foi. Nu ne putem abține să nu-i culegem. Copiii, care au intuițiile lor oblice, ştiu asta, altfel de ce s-ar amuza imprimând puternic monezile în asfaltul încins, tocmai pentru a nu putea fi ridicate de primul pofticios.
Nu ştiu dacă există oameni care să nu fi găsit niciodată bănuți pe stradă. Greu de crezut. Din punctul acesta de vedere putem spune că există o democrație a sorții. Ce fel de persoană este aceea care n-a găsit niciodată nici măcar un ban pe stradă? Ce complexe îl macină, mai mult ca sigur! Gogol sau Dostoievski n-au îndrăznit să imagineze un asemenea personaj. În viața reală o superstiție se poate naşte fie şi dintr-atât. I-am întrebat şi pe alții. În general oricine consideră că a pierdut pe stradă mult mai mulți bani decât a găsit, şi o undă de regret poate fi percepută în vocea lor. Frustrarea aceasta nu trece, nu se poate vindeca decât prin bănuții găsiți, compensatoriu. Fericirea clipei, oricât de imponderabilă, nu se poate compara nici cu cea
de-a câştiga la loto. Aici concurezi cu alții, cu toți cei care au completat buletinele cu aceeaşi speranță. Ori banii găsiți pe stradă îți sunt meniți direct ție, printr-un fel de repartiție divină. E ca şi cum ai vedea soarele la scară mică, acolo jos, numai pentru ochii tăi, într-un fel de conspirație intimă: tu m-ai găsit, tu să mă ridici, al tău voi fi. Chiar şi când găsim monezi ieşite din uz nu suntem foarte supărați, n-am fost trişați, dezamăgirea nu-i niciodată totală. Funcția lor e terapeutică. Într-o zi fără nici o altă bucurie e destul şi atât. Nu ajungem acasă mai bogați, dar ajungem ceva mai veseli şi nici nu ştim bine de unde ni se trage. Poate cunoaştem în acel moment ceva din indescriptibila plăcere a hulitului avar. Şi dacă orice unitate monetară are, cum spuneam, valoare nominală dată zilnic de guvernatorul băncii, valoarea acestor bănuți e singura care, fără îndoială, o transcende. Am putea vorbi aici, în mod special, şi despre banii găsiți în țări străine, de care suntem şi mai curioşi, şi mai satisfăcuți. O bancnotă lipită de bordura unei străzi altfel bine măturate, salvatoare în situații greu de uitat, povestite apoi la copii – şi dintr-un turist devenim un picaro. Doar că, indiferent în ce situație suntem, banii nu trebuiesc în nici un caz căutați cu tot dinadinsul pe stradă, aproape exclus să găsiți centima care vă lipseşte la momentul oportun, acest miracol li se întâmplă doar copiilor uneori – când sunt disperați că nu le-ajung banii de bilet. Bănuțul pierdut pe stradă e independent, are destinul lui ca turta din poveste, ca drahma grecească din filmul acela uitat (am uitat titlul filmului, dar nu faptul c-am văzut filmul!).
Şi acum e momentul să încheiem cu o addenda: chiar şi moneda aceea găsită în bunzunarul unei haine pe care n-am mai purtat-o decât cu ani în urmă ne bucură atât de tare pentru că o considerăm nu recuperată ci găsită. Nu mai e parte infimă din ceea ce-a fost cândva remunerația noastră. Dacă voia ar fi putut să dispară pentru totdeauna între cusături, în tivul hainei, nu mai făcea parte din bugetul nostru. Dacă fusese complet uitată o putem considera pur şi simplu găsită, asemenea celor de pe trotuar. Nu cotează că valoarea ei este practic minimă în acel moment. E ca şi cum am avea parte exclusiv doar de dobândă.
Alexandru Vlad
Nu țin neapărat să vă conving de importanța temei, dar trebuie să vă spun că există eseişti englezi care au scris despre tot felul de lucruri aparent lipsite de importanță. Cu cât mai minor subiectul, cu atât iese mai mult în evidență arta scrisului. William Hazlitt, altfel un individ morocănos şi certăreț – după cum mărturisesc contemporanii lui, a scris despre te miri ce, dar (atenție!) şi despre disperarea cu care cauți în tivul hainei un bănuț care să se fi strecurat acolo în vremuri mai bune. Ideea lui este că bănuții aceştia sunt găsiți cel mai adesea mult înainte de-a avea neapărată nevoie de ei. Subiectele sunt de toate calibrele. Oliver Goldsmith, de exemplu, a scris despre câinii turbați. Există un eseu despre ghinionul de-a pierde trenul. Hilaire Belloc, foarte popular în vremea lui, are un volum de eseuri care se numeşte Despre nimic, şi altul Despre orice. Montaigne însuşi a scris nu numai în apărarea valorilor morale, ci s-a exprimat foarte doct şi despre degetele mari, despre abaterea gândurilor, sau despre şchiopi. Am citit cândva un eseu despre gâzele acelea roşii şi timpurii, numite pe la noi vacile Domnului, Pyrrhochoris Apterus, pe care, copil fiind, le pândeam cum apar înlănțuite primăvara devreme de sub lemnul prispei, şi mi-a plăcut atât de mult încât m-am pus să-l traduc, dar pentru că englezii le spuneau acestora „bolşevici” a trebuit, în acele timpuri, să renunț. Aşa că n-am de gând să las să-mi scape tema de față. Cum spuneam, nu face parte dintre marile subiecte. Dar cum despre marile subiecte s-au pronunțat mari filosofi şi scriitori, mă tem că oricărui condeier care îşi ştie limitele i-au rămas de-acum doar cele ceva mai mărunte. Greu să găseşti asăzi ceva despre care să nu se fi scris cu competență, sau să se fi scris atât de puțin încât să permită modesta ta intervenție. Postmoderniştii, pe care i-aş compara cu nişte bucătari specializați în salate, au complicat lucrurile şi mai mult.
Şi totuşi nu vreau să spun că tema ar fi scăpat cu totul atenției altora. În „Autobiografia” sa (şi anume în Capitolul 73, pentru scepticii şi scrupuloşii care țin neapărat să mă verifice), Mark Twain nu lasă să-i scape subiectul. I remember the time that I found a battered old-time picayune in the road, when I was a boy, and realized that its value was vastly enhanced to me becouse I had not earned it. I remember the time, ten years later, in Keokuk, that I found a fifty-dollar bill in the street, and that the value of that bill also was enhanced to me by the reflection that I had not earned it. I remember the time in San Francisco, after a futher interval of eight years, when I had been out of work and out of money for three months, that I found a ten-cent piece in the crossing of Commercial and Montgomery Street, and realized that that dime gave me more joy, becouse unearned, that a hundred earned dimes could have given me. In my time I have acquired several hundred thousand dollars, but inasmuch as I earned them they have possessed nothing more than their face value to me and so the details and dates of their capture are dim in my memory altogether. On the contrary, how eternally and blazingly vivid in my recollection are those three unearned finds which I have mentioned!
Sunt tentat să păstrez acest text strălucit în englezeşte, ridicând cu asta valoarea intelectuală a demersului de față, poate minor după unele opinii, dar n-ar fi corect aşa c-am să-l traduc cu imensă plăcere, bucurându-mă de două ori de conținutul lui: Îmi amintesc cum am găsit pe drum o monedă veche şi ştirbă de argint, pe vremea când eram copil, şi mi-am dat seama că valoarea era cu atât mai mare cu cât n-o câştigasem. Şi mi-amintesc cum, zece ani mai târziu, în Keokuk, am găsit pe stradă o bancnotă de cincizeci de dolari, şi că valoarea acelei bancnote era de asemenea considerabil sporită de constatarea că nu muncisem pentru ea. Îmi amintesc când în San Francisco, după un interval de trei luni fără slujbă şi fără bani, am găsit o monedă de zece cenți la intersecția dintre Strada Comercială şi Montgomery, şi mi-am dat seama că bănuțul acela îmi prilejuieşte mai multă bucurie, nemuncit fiind, decât mi-ar fi putut-o prilejui o sută de monezi muncite. Am câştigat în viața mea câteva sute de mii de dolari, dar munciți fiind n-au avut pentru mine nimic mai mult decât stricta lor valoare, prin urmare circumstanțele şi momentele agonisirii mi-s deja foarte vagi în memorie. Dimpotrivă, cât de vii şi luminoase au rămas pentru totdeauna cele trei chilipiruri pe care le-am înşirat!
Ce ziceți? După cum vedeți păstrează în memorie până şi localitatea, sau chiar intersecția, în care s-a întâmplat minunea. Iar în continuare Mark Twain compară găsitul banilor pe stradă nici mai mult nici mai puțin decât cu obținerea gradelor universitare onorifice – ca să vă dați seama de importanță pe care o dă ambelor forme prin care norocul ține să-ți semnaleze că eşti în grațiile lui. Şi nu mă miră că pasajul în cauză n-a rămas neremarcat. Păstrarea în aşteptatele memorii a acestui episod i-a fost reproşată îngrijitorului ediției (Charles Neider) de către, n-o să ghiciți, Literaturnaia Gazeta (18,VIII,1959, p.4), sub semnătura unui oarecare Ian Bereznițki. Dovadă că sovieticii, comuniştii în general, nu agreau găsirea banilor pe stradă, sau ca acest fapt să bucure pe cineva tocmai pentru că nu-s munciți, şi nici compararea acestei grații mărunte cu gradele universitare onorifice. În orbirea lor sunt tentați să considere acest pasaj drept unul apocrif. Polemica venea pe fondul aprecierii deosebite pe care sovieticii o aveau pentru Mark Twain, văzând în el criticul sagace şi neîmpăcat al societății capitaliste, tirajul de care se bucura în Uniune fiind la vremea aceea astronomic. Era dintre cei cărora li se plăteau chiar şi drepturile de autor, aşa că putem înțelege revolta sovieticilor, din punctul lor de vedere absolut îndreptățită. Humorul n-avea cum să-şi găsească locul aici.
Şi cum anume ajung monezile acestea pe jos? De obicei lumea le pierde fără să-şi dea seama, e ridicol să credem că s-ar găsi cineva care să le răspândească înadins – cad din buzunar când scoți batista, le pui pe lângă pormoneu când primeşti mai multe. O monedă are diferite modalități să iasă din buzunar, sau să nu intre acolo. Banii aceştia par a fi pierduți ca să creeze situația pe care o descriem, sau pentru vagabonzi, singurii îndreptățiți să considere că li se cuvin. Pentru asta să luăm un alt exemplu, tot din literatură. Scriitorilor, sensibili la incidente elocvente nu putea să le scape acest lucru, despre care nu s-au făcut statistici – sau eu, personal, n-am ştire de ele. Oricum, n-am fost niciodată mare amator de statistici. Să căutăm de data aceasta un pasaj din Henry Miller, din Nexus, în care eroul, mână spartă, dă cu generozitate o jumătate de dolar unui cerşetor: Tremura, aşa că moneda îi scăpă din mână şi se rostogoli în rigolă. Se aplecă s-o ridice, dar l-am tras înapoi. „Las-o să rămână acolo”, i-am spus. „Va veni poate cineva şi-o va găsi. Norocul, ştii tu. Iată, ai aici alta. Ține-o bine de data aceasta!” Se îndreptă de spinare, cu ochii ațintiți la moneda din rigolă. „Pot s-o iau şi pe aia, domnule?” „Sigur că poți. Dar atunci, cum rămâne cu celălalt?” „Care celălalt?” „Vreun individ bătrân. Ce contează cine?” L-am prins de mânecă: „Stai aşa, am o idee mai bună. Lasă moneda aceea acolo unde este şi-o să-ți dau o bancnotă în schimb. Nu te deranjează să primeşti un dolar, nu?” Ei, să ştiți că pe om l-a deranjat, s-a depărtat în grabă convins că are
de-a face cu un nebun. Una e să culegi din rigolă o mondedă, şi alta să primeşti de la cineva o bancnotă de un dolar tocmai ca să nu ridici moneda din rigolă. Dar să nu dăm problematicii o amploare mai mare decât e normal, şi mai ales să nu-i dăm o dimensiune literară. Găsitul banilor pe stradă e poate cea mai puțin literară dintre micile experiențe de care poate avea parte cineva. Şi totuşi să scrii despre astfel de subiecte nu-i chiar lipsit de riscuri literare. Mi-l închipui, de exemplu, pe romancierul prin excelență Nicolae Breban căruia îi cade sub ochi acest text, cum îşi ridică ochelarii şi-i spune celuia din preajmă, şi omul acesta are întotdeauna pe cineva în preajmă, cu oarecare năduf: „Poftim! Alexandru Vlad, un prozator atât de dăruit, pe care l-am sfătuit mereu să scrie romane ceva mai groase, pe măsura talentului său, cu ce se ocupă! La asta trebuie să-l fi adus stresul şi faptul că niciodată n-are bani!”.
Iar monezile nu se pierd de fapt niciodată în ipostaza lor de metalice diviziuni fiscale, bătute în condiții de securitate la monetăria statului, ci ca obiecte mici, asemenea nasturilor, cu care de altfel se şi aseamănă şi din care se găsesc destui. Doar că nimeni nu se mai apleacă să ridice nasturi – decât atunci când sideful lor îi face să semene momentan cu o monedă. Şi abia găsite fiind monezile îşi recapătă funcția şi valoarea. E, cum s-ar spune, şi norocul lor. Îmi amintesc când, în vremea comunismului, monezile erau la un moment dat atât de lipsite de valoare încât doar câte un bătrân ridica de jos bănuțul de aluminiu oxidat. Ce demonstra asta dacă nu lipsa de încredere în moneda națională, în instituția băncii de stat, în sistem?
Actul acesta, al găsirii banilor, poate presupune în anumite circumstanțe şi o anume dilemă morală: de la o anumită sumă în sus, sau dacă banii sunt într-un portmoneu, pot fi predați la poliție întrucât există şanse ca păgubaşul să fie identificat. Ne dă vreun sentiment de culpă faptul c-am găsit bani pe stradă, faptul că i-am ridicat, când mai mult ca sigur trebuie să-i fi pierdut totuşi cineva? Nu – dacă-i vorba de foarte puțini, dacă împrejurările nu permit identificarea păgubaşului. La bănuții cei mici nu se pune problema, ei pot fi căzuți din cer. Sumele foarte mari, despre care citim că le-au găsit unii şi le-au predat la poliție, presupun (cum fără îndoială au făcut şi autorii lăudabilului gest) că le-a pierdut un om la ora aceea deja disperat: oamenii bogați nu umblă cu bani la ei, şi dacă îi pierd asta se întâmplă mai degrabă în afaceri, la ruletă sau în urma divorțurilor, şi în nici un caz nu-i pierd pe stradă. Dar o bancnotă adusă de vânt (de la cine ştie ce distanță, poate din oraşul vecin! – asta poate fi o exagerare, dar înțelegeți ce vreau să spun) – purtată prin rigole, călcată în picioare? Pe aceasta cui s-o dai? S-o mărturisim la spovedanie? Grele probleme – mai bine ne întoarcem la bănuții mici. Comparativ este ca şi cum ai găsi un trifoi cu patru foi. Nu ne putem abține să nu-i culegem. Copiii, care au intuițiile lor oblice, ştiu asta, altfel de ce s-ar amuza imprimând puternic monezile în asfaltul încins, tocmai pentru a nu putea fi ridicate de primul pofticios.
Nu ştiu dacă există oameni care să nu fi găsit niciodată bănuți pe stradă. Greu de crezut. Din punctul acesta de vedere putem spune că există o democrație a sorții. Ce fel de persoană este aceea care n-a găsit niciodată nici măcar un ban pe stradă? Ce complexe îl macină, mai mult ca sigur! Gogol sau Dostoievski n-au îndrăznit să imagineze un asemenea personaj. În viața reală o superstiție se poate naşte fie şi dintr-atât. I-am întrebat şi pe alții. În general oricine consideră că a pierdut pe stradă mult mai mulți bani decât a găsit, şi o undă de regret poate fi percepută în vocea lor. Frustrarea aceasta nu trece, nu se poate vindeca decât prin bănuții găsiți, compensatoriu. Fericirea clipei, oricât de imponderabilă, nu se poate compara nici cu cea
de-a câştiga la loto. Aici concurezi cu alții, cu toți cei care au completat buletinele cu aceeaşi speranță. Ori banii găsiți pe stradă îți sunt meniți direct ție, printr-un fel de repartiție divină. E ca şi cum ai vedea soarele la scară mică, acolo jos, numai pentru ochii tăi, într-un fel de conspirație intimă: tu m-ai găsit, tu să mă ridici, al tău voi fi. Chiar şi când găsim monezi ieşite din uz nu suntem foarte supărați, n-am fost trişați, dezamăgirea nu-i niciodată totală. Funcția lor e terapeutică. Într-o zi fără nici o altă bucurie e destul şi atât. Nu ajungem acasă mai bogați, dar ajungem ceva mai veseli şi nici nu ştim bine de unde ni se trage. Poate cunoaştem în acel moment ceva din indescriptibila plăcere a hulitului avar. Şi dacă orice unitate monetară are, cum spuneam, valoare nominală dată zilnic de guvernatorul băncii, valoarea acestor bănuți e singura care, fără îndoială, o transcende. Am putea vorbi aici, în mod special, şi despre banii găsiți în țări străine, de care suntem şi mai curioşi, şi mai satisfăcuți. O bancnotă lipită de bordura unei străzi altfel bine măturate, salvatoare în situații greu de uitat, povestite apoi la copii – şi dintr-un turist devenim un picaro. Doar că, indiferent în ce situație suntem, banii nu trebuiesc în nici un caz căutați cu tot dinadinsul pe stradă, aproape exclus să găsiți centima care vă lipseşte la momentul oportun, acest miracol li se întâmplă doar copiilor uneori – când sunt disperați că nu le-ajung banii de bilet. Bănuțul pierdut pe stradă e independent, are destinul lui ca turta din poveste, ca drahma grecească din filmul acela uitat (am uitat titlul filmului, dar nu faptul c-am văzut filmul!).
Şi acum e momentul să încheiem cu o addenda: chiar şi moneda aceea găsită în bunzunarul unei haine pe care n-am mai purtat-o decât cu ani în urmă ne bucură atât de tare pentru că o considerăm nu recuperată ci găsită. Nu mai e parte infimă din ceea ce-a fost cândva remunerația noastră. Dacă voia ar fi putut să dispară pentru totdeauna între cusături, în tivul hainei, nu mai făcea parte din bugetul nostru. Dacă fusese complet uitată o putem considera pur şi simplu găsită, asemenea celor de pe trotuar. Nu cotează că valoarea ei este practic minimă în acel moment. E ca şi cum am avea parte exclusiv doar de dobândă.
Alexandru Vlad