Poezie
Adrian Bodnaru
POEME
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
*
Demult, în negura tinereților, când o fărâmă de albastru spălăcit s-a întins să o întâlnească pe alta, făcându-se linii într-un caiet cu pătrățele, totul a început să se deschidă, să fie mai întâi cenuşiu, apoi mai alb şi să se poată vedea ce era scris între gratiile subțiri de deasupra. S-a înălțat atunci un chioşc de presă, ca o primăvară timpurie şi trecătoare, înaintea, cu mult, a primelor lalele, iar fetele au început să devină fete frumoase, îmbrăcându-se în rochițe colorate, cum erau ziarele, revistele şi CD-urile de acolo. Şi aşa, de pe vremea aceea, seamănă între ele: sunt una şi una.
*
Căutam maşini albe, abia oprite. Ne iubeam pe capotele lor, cât erau calde; le lăsam degeaba pisicilor din ulei, trecute prin ziua ca un om scurtat de zăpadă. Jos rămânea un pachet în gheața limpede, cu o țigară ieftină ieşită pe jumătate; îşi dăduse tutunul îngropată de vie, pentru un faraon cu privirea de aur, prin care se vedeau, una mai bine decât alta, cele două lumi: sârbii, apoi, departe.
*
Îți beai cafeaua cu lebedele. Vorbeați despre lucruri de femei, despre singurătate şi despre cum e să nu-ți faci apa în fiecare zi: să o laşi mototolită de somn şi să o găseşti la fel, neputând să o schimbi peste altă noapte, să-i faci mai multe cute decât avea, ca pe o față bătrână, curată. Vă promiteați, cu timpul, să dormiți pe canapeaua din sufragerie, să beți din sticlă şi să vă îmbrăcați la fel două zile la rând. Ştiați cât de greu va fi să vă țineți de cuvânt, dar ceva necunoscut plutea puțin, împreună cu voi, peste adâncuri: cu tine, până la sfârşitul tău cald şi încă ordonat, la scară.
*
Ne despărțisem greu: jumătăți de cămaşă pătată cu mortar. În locul nostru îşi făceau de cap ninsorile: schimbau între ele bateriile jucăriilor, zdrobeau şoareci albi de pereții toaletelor, tuşind, beau gin pe covoare roşii, întinse pe spatele rochiilor, apoi, în zori, şiroiau calde pe demisolul celei mai frumoase clădiri cu ferestrele arcuite ca nişte decolteuri întoarse, de femei aruncându-se din dragoste. Primăvara era o stradă ce cobora cu mărgele mirosind a benzină şi nu ne ocolea nici pe noi, fiecare.
*
Merele mâncau carne de pasăre neagră. Se aruncau, mai întâi, câteva, dintre cele ce trăiseră mult şi simțeau nevoia să-şi uşureze miezul fără durere, cu ciocuri ascuțite; apoi, se năpusteau grămadă, de sus, grele şi roşii, până când penele dispăreau printre ele ca steagurile de catarge în sângele țărilor de peste mări. Nu după mult timp, iarba ofta încercând parfumuri scumpe într-un magazin din centru, deschis numai în anumite zile pentru toată lumea.
*
Zăpada căzuse şi îşi rupsese o ninsoare: poşeta i se vărsase pe jos, lângă bloc; copiii căutau prin mărunțişuri: le duceau la frunți, la obraji, strigându-şi temele unii altora. Rufe înghețate îi urmăreau de sus, ca nişte mame: cineva chemase ambulanța, dar la lumina ei ziarele citeau în şoaptă din biblii noi. Era spre seară: un câine alb se topea ultimul.
Demult, în negura tinereților, când o fărâmă de albastru spălăcit s-a întins să o întâlnească pe alta, făcându-se linii într-un caiet cu pătrățele, totul a început să se deschidă, să fie mai întâi cenuşiu, apoi mai alb şi să se poată vedea ce era scris între gratiile subțiri de deasupra. S-a înălțat atunci un chioşc de presă, ca o primăvară timpurie şi trecătoare, înaintea, cu mult, a primelor lalele, iar fetele au început să devină fete frumoase, îmbrăcându-se în rochițe colorate, cum erau ziarele, revistele şi CD-urile de acolo. Şi aşa, de pe vremea aceea, seamănă între ele: sunt una şi una.
*
Căutam maşini albe, abia oprite. Ne iubeam pe capotele lor, cât erau calde; le lăsam degeaba pisicilor din ulei, trecute prin ziua ca un om scurtat de zăpadă. Jos rămânea un pachet în gheața limpede, cu o țigară ieftină ieşită pe jumătate; îşi dăduse tutunul îngropată de vie, pentru un faraon cu privirea de aur, prin care se vedeau, una mai bine decât alta, cele două lumi: sârbii, apoi, departe.
*
Îți beai cafeaua cu lebedele. Vorbeați despre lucruri de femei, despre singurătate şi despre cum e să nu-ți faci apa în fiecare zi: să o laşi mototolită de somn şi să o găseşti la fel, neputând să o schimbi peste altă noapte, să-i faci mai multe cute decât avea, ca pe o față bătrână, curată. Vă promiteați, cu timpul, să dormiți pe canapeaua din sufragerie, să beți din sticlă şi să vă îmbrăcați la fel două zile la rând. Ştiați cât de greu va fi să vă țineți de cuvânt, dar ceva necunoscut plutea puțin, împreună cu voi, peste adâncuri: cu tine, până la sfârşitul tău cald şi încă ordonat, la scară.
*
Ne despărțisem greu: jumătăți de cămaşă pătată cu mortar. În locul nostru îşi făceau de cap ninsorile: schimbau între ele bateriile jucăriilor, zdrobeau şoareci albi de pereții toaletelor, tuşind, beau gin pe covoare roşii, întinse pe spatele rochiilor, apoi, în zori, şiroiau calde pe demisolul celei mai frumoase clădiri cu ferestrele arcuite ca nişte decolteuri întoarse, de femei aruncându-se din dragoste. Primăvara era o stradă ce cobora cu mărgele mirosind a benzină şi nu ne ocolea nici pe noi, fiecare.
*
Merele mâncau carne de pasăre neagră. Se aruncau, mai întâi, câteva, dintre cele ce trăiseră mult şi simțeau nevoia să-şi uşureze miezul fără durere, cu ciocuri ascuțite; apoi, se năpusteau grămadă, de sus, grele şi roşii, până când penele dispăreau printre ele ca steagurile de catarge în sângele țărilor de peste mări. Nu după mult timp, iarba ofta încercând parfumuri scumpe într-un magazin din centru, deschis numai în anumite zile pentru toată lumea.
*
Zăpada căzuse şi îşi rupsese o ninsoare: poşeta i se vărsase pe jos, lângă bloc; copiii căutau prin mărunțişuri: le duceau la frunți, la obraji, strigându-şi temele unii altora. Rufe înghețate îi urmăreau de sus, ca nişte mame: cineva chemase ambulanța, dar la lumina ei ziarele citeau în şoaptă din biblii noi. Era spre seară: un câine alb se topea ultimul.