LUMEA SUB ASALTUL BESTIEI

Într-o vreme în care literatura confesivă, inclusiv literatura de sertar, pare să-şi fi trăit apogeul în vecinătatea imediat postdecembristă, scriitorul alba-iulian Cornel Nistea ne întâmpină cu o nouă carte, Ritualul bestiei (Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2008), carte ce ne îndeamnă la o privire retrospectiv-analitică spre tenebrele unei epoci şi ale unei ideologii politice, însăilând din detalii şi întâmplări semnificative povestea unei vieți cu atât mai interesantă cu cât ficțiunea inundă dezlănțuirea epicului într-un tablou vivant ce concurează realul.
Autor al mai multor volume de proză scurtă (Focuri în septembrie, cartea de debut din 1984, căreia i se adaugă Colonia de vulturi şi Papagalii mei adorați), al romanului-epistolar Inocența şarpelui, precum şi a câtorva scrieri de călătorie, reportaje, interviuri şi a numeroase articole, Cornel Nistea tânjeşte după amploarea structurală şi complexitatea epică pe care numai romanul le oferă. Şi iată că, cu puțin timp în urmă, în plină vară, scriitorul lansează o nouă provocare romanescă, provocare ce are meritul de a stârni cel puțin două tipuri de reacții: pe de o parte, una de şoc, dată de contactul cu aventura existențială a protagonistului-trăitor în vremuri sumbre şi, pe de altă parte, surpriza plăcută şi constatarea că ,,povestea” e condusă firesc, simplu, dar cu rezonanțe adânci, spre o finalitate, Epilogul încheind în manieră clasică incursiunea în trecut.

Publicat fragmentar în câteva numere din revista ,Discobolul, romanul debutează într-o notă sumbră, evocând anii totalitarismului comunist cu arestările şi urmăririle nocturne cele mai sinistre. În aceste condiții, sentimentul de teamă devine predominant, instaurându-se irevocabil în sufletele celor urmăriți. Alternând epicul propriu-zis cu pagina diaristică, autorul recompune într-o formulă modernă un traseu existențial marcat de contactul iminent cu tarele unui sistem social şi politic opresiv, greu de închipuit pentru cei care nu l-au cunoscut. Protagonistul povestirii este nimeni altul decât un intelectual, Pompiliu Dascălu, om de ştiință, angajat într-un Institut de cercetare biocelulară. Treptat, se conturează tabloul unei lumi ce-şi trăieşte agonic ultimele clipe, cel puțin aceasta este impresia generală a celor ce (pre)simt dezastrul societății în care fundamentele valorice şi morale sunt total abolite şi înlocuite cu reguli bizare şi oameni la fel de groteşti în comportamentul lor precum şi posturile pe care sunt instituiți. O lume nouă se aşază peste cea veche, obligată să-şi trăiască sfârşitul în condiții dintre cele mai aspre. Lipsa libertății de exprimare este resimțită acut de elita culturală ce se iluzionase pentru o vreme că îşi câştigase prin eforturi proprii măcar acest drept al unei gândiri proprii, libere. Istoria şi experiențele dramatice pe care le traversează le infirmă intelectualilor doritori de libertate această credință, asta în cazul în care intuiția şi curajul nu îi îndemnase spre drumul exilului când încă nu fusese prea târziu. În exil se retrăsese şi avocatul de succes Lionel, unchiul eroului nostru, lăsându-i acestuia drept moştenire propriul apartament, un jurnal cu importante şi interesante însemnări, precum şi colivia cu papagali ce trebuiau hrăniți şi îngrijiți cu regularitate.

Personalitatea ,,unchiului Lionel” ne este dezvăluită de însemnările diaristice pe care le descoperă şi citeşte cu pasiune tânărul savant. Astfel aflăm că, ,,spre norocul lui, Lionel a făcut la timp mişcarea de a evada din sistem, mai înainte de a-şi petrece nopțile la securitate, evadare despre care vorbeşte ca despre o nouă izgonire din rai. Totuşi, el e deja în Occident, are prieteni în Danemarca şi Suedia, aceştia îl vor ajuta să-şi suporte mai uşor înstrăinarea, dorul după raiul pierdut de acasă.” (p. 33). Personajul-narator ne introduce gradat în ,,lumea nou constituită”, prezentându-ne la momentul oportun pe câțiva dintre exponenții ei, e vorba de Sorana Lepădatu, reprezentantă influentă a noii ideologii şi nepoții ei, nişte parveniți pe scara socială, cu un trecut deloc de invidiat, Zina-Eleftea Stricatu şi Bojor Capră-Verde, nume cu rezonanță asumat hilară. Impostura şi nedreptatea se instaurează nestingherit în societatea românească anterevoluționară, iar singurul drum pe care cei torturați şi anchetați îl întrevăd este cel înspre moarte. Autorul surprinde cât se poate de realist şi relevant, fără a crea senzația de suprasolicitare, ineluctabila însingurare şi imposibilitatea salvării din ghearele Bestiei ce-şi ducea la îndeplinire ritualul funebru de distrugere şi îngropare a valorilor culturale, intelectuale şi materiale, existente în societatea românească. Strategia principală (şi care arareori dădea greş), a sistemului era teroarea, frica ce se instala şi influența tot mai hotărât gândirea oamenilor.
De la simple însemnări despre existența cotidiană se ajunge la fine incursiuni meditative pe tema morții sau ample reflecții despre război, tortură fizică şi morală, frică, laşitate, mai precis o analiză adâncă având ca nucleu tematic omul, privit în visceralitatea sa biologică şi spirituală. În aceste condiții de stres şi instabilitate, nu doar viața, ci şi relațiile inter-personale ale protagoniştilor sunt afectate, tot sub imperiul lipsei de încredere. La Institutul de Cercetare, discuțiile devin tot mai tensionate, simțindu-se că regimul totalitar, prin reprezentanții săi, subminează activitatea ştiințifică desfăşurată până atunci în condiții optime.

Pompiliu Dascălu pare să-şi găsească salvarea în Divinitate, pe care o redescoperă, şi în iubire, punct în care autorul inserează pagini tulburătoare despre puterea divină, speranța mântuirii şi puterea rugăciunii despre care şi colegul Matei îi mărturiseşte: ,,Va veni o vreme propice revoluției noastre spirituale, nu acum, poate într-un alt veac, pentru că istoria unei țări nu se poate scrie cu frânturi de glorie… Fermentul există, nu va putea fi distrus de nicio forță, fie ea oricât de nimicitoare, pentru că acest ferment e dragostea noastră pentru Isus Cristos… Bestiile vor avea un timp câştig de cauză. E voința divină, care în final îi va lovi nimicitor. Pătimim acum pentru slăbirea credinței, aceasta e de altfel principala sursă a laşității.” (p. 288). Sub valul represaliilor de tot felul şi a tot mai numeroaselor arestări, credința în Dumnezeu poate constitui alternativa.
Cornel Nistea surprinde cu atâta veridicitate şi ironie directă, transparentă, şi mediul scriitoricesc, prezentând în imagini caleidoscopice memorabile o şedință a Uniunii Scriitorilor, unde sunt enunțate şi noile directive de urmat în creația literară. Infuzia de real, alături de caracterul profund dramatic al întâmplărilor evocate conferă romanului Ritualul bestiei, aspectul unei veritabile confesiuni, accentuate la nivel structural şi narativ de prezența mărcilor subiectivității.

Tortura anchetei din ,,beciurile” Securității, urmată de accederea spre o nouă treaptă spirituală şi morală, îi facilitează eroului considerații amare despre omul-bestie sau despre bestialul incubat adânc în ființa umană. Despre întregul dosar de existență al tânărului cercetător Pompiliu Dascălu şi aviditatea cu care îşi autoanalizează parcursul psihologic într-o lume dezorientată şi trăind în teroare, stau mărturie paginile romanului de față, aflat la granița dintre adevăr şi ficțiune. Evident că din perspectivă structural-compozițională, imaginarul epic nu poate fi dezmințit, însă tablourile dezolante din plin comunism şi înlăturarea forțată a intelectualilor de valoare din viața culturală şi socială rămâne o realitate istorică ce încă ne arată fețele-i ironice, groteşti. Cornel Nistea ne aduce prin acest roman un argument în plus că istoria totalitarismului românesc nu este în totalitate scrisă, că anumite amintiri, adevăruri şi evenimente nu vor să fie date uitării, cerându-şi dreptul la cuvânt. Într-un stil simplu şi interesant, plauzibil şi antrenant, cu un grad ascendent de implicare a cititorului în ,,poveste”, prozatorul Cornel Nistea oferă cuvintelor / istoriei şansa de a se rescrie, reconstruind totodată pe căi literare aventura existențială a unui intelectual român traversând epoca neagră.