Cronica literară
Rodica Grigore
JOHN FOWLES. JOCUL DE-A EXISTENȚA ŞI DE-A FICȚIUNEA
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
“Pretend to believe…” (John Fowles)
Asemenea lui Sartre, Camus sau altor gânditori existențialişti pe care i-a admirat, John Fowles a căutat să-şi întemeieze cărțile pe o solidă bază filosofică, pornind mereu de la convingerea că toate acțiunile şi alegerile ființei umane au nevoie de un astfel de punct de pornire într-un univers modern care nu mai era, după părerea sa, construit în jurul vreunei forțe supranaturale cu adevărat ordonatoare. Tocmai de aceea, personajele sale predilecte – şi caracteristice pentru maniera de a scrie a romancierului britanic – sunt prezentate în mijlocul unei lumi aflate în permanentă schimbare, dar nu neapărat şi în permanentă evoluție. Astfel că ideea însăşi de responsabilitate ajunge să se sprijine doar pe umerii ființei umane, căci, dispensându-se de vechiul şi consacratul mit al Vârstei de Aur (oricare ar fi aceasta, de la pierdutul Paradis creştin şi până la imaginile ulterioare ale utopiilor), omul trebuie să se confrunte la tot pasul cu hazardul existenței, doar acesta mai putând să-i întruchipeze, în epoca modernă, deplina libertate. Numai că şi această libertate, ca orice altceva, se va dovedi a fi limitată şi, în mod fatal, relativă, omul însuşi fiind condiționat (a se vedea, în acest sens, cazul Mirandei din Colecționarul ) de o serie de forțe asupra cărora nu poate exercita nici un control.
Aceste aspecte sunt identificabile şi în romanul Magicianul, carte la care Fowles a lucrat peste doisprezece ani, a cărei primă variantă datează încă din 1953 şi care va fi modificată şi completată, astfel că abia în 1965 va apărea prima ediție a romanului. Dar, nemulțumit de nivelul stilistic şi de rezolvarea pe care reuşise să o dea câtorva situații pe care el însuşi le considera esențiale, scriitorul reia lucrul la Magicianul, care va apărea, într-o nouă ediție, mult schimbată şi îmbunătățită, în 1977. Cumva asemănător a fost, se pare, şi destinul traducerii de față în limba română a cărții care, în ediția din 2007 (o remarcabilă reuşită), păstrând aceeaşi traducători, Livia Deac şi Mariana Chițoran, prezintă numeroase şi subtile îmbunătățiri şi nuanțări la nivelul expresiei şi al adecvării la original față de versiunea românească inițială a Magicianului, apărută, în 1987, la Editura Univers.
Protagonistul romanului, un tânăr englez pe nume Nicholas Urfe, este, asemenea Mirandei Grey, un intelectual, proaspăt absolvent de Oxford, având puțin peste douăzeci de ani. Neştiind cum să-şi petreacă viața într-un mod cât mai profitabil din toate punctele de vedere, el acceptă o slujbă de profesor pe una din insulele Greciei – o insulă fictivă, numită Phraxos, dar descrisă pornind de la impresiile pe care propria activitate pedagogică desfăşurată pe insula grecească Spetsai au lăsat-o asupra lui Fowles însuşi. Aparent, decorul trimite la o imagine prin excelență paradisiacă, cerul e mereu albastru, marea e nemărginită şi calmă. Numai că, în acest roman al lui John Fowles, nimic nu e atât de simplu cum poate părea la prima vedere, iar aparența paradisiacă va fi spulberată repede, aşa cum multe din iluziile (sau convingerile) lui Nicholas se vor vedea puse sub semnul întrebării sau chiar reduse la zero. Căci în scurt timp, tânărul îl cunoaşte pe Maurice Conchis, proprietarul plin de o vitalitate debordantă al unei vile somptuoase, şi cel care, de altfel, dă pe dată o definiție extrem de potrivită pentru lumea în care se va desfăşura totul: „Grecia e asemenea unei oglinzi. Te face să suferi.” Incapabil să mai creadă în ideile de apartenență la o clasă socială sau la o anumită națiune, Conchis, asemenea lui Prospero, cu care chiar Nicholas îl va compara, se dovedeşte a fi marele maestru al unei lumi pe care o creează el însuşi şi care e dominată exclusiv de voința sa. Pentru că trebuie să recunoaştem că, după modelul magicianului shakespearian din Furtuna, Conchis e stăpânul tuturor iluziilor din acest roman. În fond, insula însăşi este domeniul său, o veritabilă scenă pentru spectacolele dramatice şi reprezentațiile pe care le organizează şi în care vor fi implicate toate personajele romanului, reprezentații a căror finalitate este de a-i conduce pe apropiații săi către revelația finală. Astfel încât spectacolele, la început empirice, se trasformă în adevărate psihodrame, jocuri complicate în care Conchis va interpreta, desigur, întotdeauna, rolul zeului, al marelui stăpân al acestei lumi neobişnuite. Punând în permanență în scenă jocul iluziilor (impresiilor?) umane cu privire la fapte care n-ar exista în realitatea exterioară, noul Prospero îl provoacă pe Nicholas să dea piept cu marile mistere şi întrebări ale existenței. Fără îndoială, acest joc se dovedeşte a fi încetul cu încetul, rezultatul studiului de-o viață al maestrului său cu privire la resorturile profunde – şi, nu o dată, ascunse – ale existenței umane, precum şi, poate, al descoperirii unei noi filosofii de viață. În fond, reflectând viziunea existențială a lui Fowles însuşi, aşa cum este ea expusă în The Aristos (1964), filosofia lui Conchis nu e doar o teorie formală care ar putea fi prezentată sistematic: căci fiecare participant la inedita psihodramă îşi va descoperi, la capătul unor complicate acțiuni, iar nu la acela al unor demonstrații de logică abstractă, propria capacitate de acțiune şi de alegere.
Pe de altă parte, după cum sugerează autorul însuşi prin intermediul complicatului sistem de aluzii textuale la Furtuna lui Shakespeare, la Odiseea lui Homer sau la poemele epice medievale de care Fowles însuşi era fascinat, călătoria pe care o întreprinde de-a lungul acestui roman Nicholas Urfe are paralele mitice. Astfel, insula Phraxos este o replică a celeilalte lumi, cea în care orice erou mitic îşi demonstrează virtuțile şi vitejia, în căutarea aventurilor dar, deopotrivă, a propriei identități. Desigur, Nicholas nu e deloc un personaj idealizat – şi în aceasta constând marea artă şi perfecta intuiție a romancierului – iar lumea în care are loc inițierea sa, nu o dată dureroasă, este aceea bine determinată din punct de vedere istoric, a societății industriale moderne, de după cel de-al Doilea Război Mondial. În plus, acceptând doar formal majoritatea credințelor şi cutumelor sociale tradiționale, Nicholas, ca şi mulți alți contemporani ai săi portretizați în opera lui Fowles, este incapabil de dăruirea totală, ca şi de trăirea până la capăt şi în mod dezinteresat a vreunui sentiment față de o persoană ori o cauză, temându-se mereu că acestea i-ar putea schimba cursul vieții într-un mod pe care el nu şi-l doreşte sau simte că n-ar mai putea să-l controleze. Iar din acest punct de vedere, el este, practic, Miranda Grey şi Frederick Clegg în acelaşi timp, pe de o parte declarând că iubeşte arta şi mai ales literatura dar, pe de altă parte, fiind incapabil să iubească pe de-a-ntregul o ființă umană, mulțumindu-se, pur şi simplu, să o posede, asemenea colecționarului de fluturi şi de oameni din romanul anterior al lui Fowles. Apoi, spre deosebire de Miranda, Nicholas dă impresia că nu izbuteşte să găsească ceea ce-şi doreşte cu adevărat, ba chiar mai grav, că, uneori, ezită să caute. Tocmai de aceea, el vrea să poată dispune mereu, după bunul plac, de femeile din viața sa, neimplicându-se vreodată sentimental, ci privind totul dintr-o perspectivă exterioară şi, nu o dată, cinică, atitudinea sa față de frumoasa australiancă Alison Kelly fiind exemplul relevant în acest sens, el considerând-o doar ceva mai iefitină decât factura la întreținere, deci convenabilă pentru bugetul şi nevoile lui... Desigur, dincolo de această remarcă rece şi crudă a lui Nicholas putem regăsi o serie de aspecte pe care Fowles le discutase şi în The Aristos, unde scriitorul descria noile idealuri ale societății industriale ca fiind bazate exclusiv pe valoarea de piață şi pe considerarea oricărei ființe drept un bun – de folosință mai îndelungată sau nu, după caz. În fond, aşa cum relația fortuită stabilită în Colecționarul între Miranda şi Clegg exprima (şi) tensiunile existente în societatea britanică a secolului XX, şi atitudinea lui Urfe față de Alison exprimă o profundă şi gravă problemă a societății, Nicholas fiind nu doar reprezentantul unei clase sociale şi al unei generații, ci şi al valorilor inverse – sau, poate, al lipsei de valori autentice – ale noii societăți de consum ce începea să domine lumea occidentală.
Şi totuşi, Nicholas din Magicianul se dovedeşte, la o lectură atentă, a fi mai mult decât un simplu produs al forțelor sociale. Căci, ajungând să se îndoiască, în urma jocurilor puse la cale de Conchis, de propria sa identitate, el va încerca, finalmente, să-şi schimbe obiceiurile şi, desigur, să-şi depăşească condiția inițială, dorind să descopere, în chiar dezordinea vieții sale, o posibilă sursă a unei viitoare construcții, nu doar a confuziei şi haosului. Numai că arta maestrului Conchis depăşeşte şi ea primele aşteptări ale cititorului (ale lui Nicholas?), subtilul joc făcându-l pe Urfe să descopere, în spatele oricărei întrebări nu un răspuns unic, ci o altă întrebare sau chiar o serie de întrebări, din ce în ce mai complexe. După principiul oglinzii şi reflectării, toate întrebările inițiale ale tânărului par a se dubla la infinit, pentru a-l pune în încurcătură o dată în plus pe cel aflat pe drumul spre descoperirea de sine şi spre cunoaştere. Sigur, Conchis însuşi dramatizează, în fond, misterele esențiale ale existenței umane, iar incertitudinea este, din punctul de vedere al lui Fowles însuşi, tocmai fundamentul existenței, căci omul descoperă, în propria incertitudine, nu răspunsuri la întrebările care îl frământă, ci libertatea de a le căuta până la capăt. În acest sens acționează noul magician, el prezentând celor din jur câte o versiune a realității – a adevărului – doar pentru ca reprezentația următoare s-o dezvăluie a fi nefondată şi neadevărată, ficțiunile succesive dizolvându-se singure în fața noilor variante, a infinitelor variante, ale altei, mereu posibile, realități. Iar neexperimentatul Nicholas, ignorând semnificațiile profunde, încearcă, la început, să afle doar ce se află în spatele tuturor acestor mistere, înțelegând abia cu timpul că adevărul din spatele ficțiunii este ceea ce contează cel mai puțin, esențială rămânând existența în sine a punctului culminant al acestor acțiuni psihodramatice, lecția pe care jocurile lui Conchis i-o oferă referindu-se, în ultimă analiză, la absoluta libertate de alegere, făcându-l, pe de altă parte, să înțeleagă cine (şi ce) este el însuşi. Adevărul jocului este, aşadar, de găsit, în chiar ficțiunile care-l compun, de aici şi revelația pe care o trăiesc, la un moment dat, toți participanții.
Comparate cu concizia şi precizia din Colecționarul, complexitatea labirintică şi jocul permanent al identităților multiple din Magicianul au părut multor critici o scădere a nivelului estetic al prozei lui Fowles. Dar ei pierdeau din vedere tocmai faptul că această complexitate era esențială nu pentru a întinde capcane în fața cititorilor inocenți, ci pentru a evidenția faptul că, în fond, conflictul adevărat are loc în chiar sufletul lui Nicholas. Căci, aşa cum Fowles a subliniat nu o dată, „existența umană înseamnă conflict”, iar acesta este cu atât mai convingător atunci când e prezentat la nivelul interiorității unui personaj decât la acela al relațiilor sociale. Finalul, întoarecerea lui Urfe în Anglia, reprezintă, fără îndoială, o redimensionare a vechiului model al literaturii inițiatice şi de călătorie, căci, după aventuri pe tărâmuri îndepărate, eroul revine acasă cu o altă viziune asupra lumii, lucrurilor din jur şi, esențial în cazul personajului de față, asupra lui însuşi. În plus, acum, fascinația intelectuală exercitată de Conchis este înlocuită de cea a noii maestre a jocului, Lily de Seitas care a adoptat şi ea, asemenea marilor inițiați, idealul individual suprem, cel analizat de scriitor în The Aristos, drept unic mod de viață. Şi la fel ca în succesiunea nesfârşită a întrebărilor deschise de o singură întrebare, dincolo de final romanului se află o mulțime de posibilități şi mistere care țin de interpretare şi nu numai, dacă ne gândim la afirmația lui Fowles, cel care spunea că „orice încheiere definitivă a unei cărți este o pură iluzie”, pornind, desigur, de la premisa că „oamenii au nevoie de existența misterelor, nu de soluțiile acestora.” Cititorul înțelege, astfel, abia la final, că însuşi romanul acesta a fost un joc extrem de bine pus la punct, dar mai presus de actele de magie ale lui Conchis sau al lui Lily, cartea e domină de strategiile (narative şi nu numai) ale maestrului John Fowles. Magicianul devine, astfel, o veritabilă metaforă a existenței umane, dar şi o expresie a impulsurilor de lectură ale autorului însuşi: căci, asemenea lui Pip din Marile speranțe de Dickens, roman admirat de scriitor, Nicholas ajunge, în final, să-şi judece comportamentul din trecut. Iar autocondamnarea şi critica la care se supune singur demonstrează, fără doar şi poate, nu numai bunele (şi bine asimilatele) lecturi ale lui John Fowles, ci şi evoluția indiscutabilă a personajului, precum şi înțelegerea finală a tuturor semnificațiilor marelui joc al existenței.
John Fowles, Magicianul. Traducere de Livia Deac şi Mariana Chițoran, cu un cuvânt înainte al autorului, Polirom, 2007
Asemenea lui Sartre, Camus sau altor gânditori existențialişti pe care i-a admirat, John Fowles a căutat să-şi întemeieze cărțile pe o solidă bază filosofică, pornind mereu de la convingerea că toate acțiunile şi alegerile ființei umane au nevoie de un astfel de punct de pornire într-un univers modern care nu mai era, după părerea sa, construit în jurul vreunei forțe supranaturale cu adevărat ordonatoare. Tocmai de aceea, personajele sale predilecte – şi caracteristice pentru maniera de a scrie a romancierului britanic – sunt prezentate în mijlocul unei lumi aflate în permanentă schimbare, dar nu neapărat şi în permanentă evoluție. Astfel că ideea însăşi de responsabilitate ajunge să se sprijine doar pe umerii ființei umane, căci, dispensându-se de vechiul şi consacratul mit al Vârstei de Aur (oricare ar fi aceasta, de la pierdutul Paradis creştin şi până la imaginile ulterioare ale utopiilor), omul trebuie să se confrunte la tot pasul cu hazardul existenței, doar acesta mai putând să-i întruchipeze, în epoca modernă, deplina libertate. Numai că şi această libertate, ca orice altceva, se va dovedi a fi limitată şi, în mod fatal, relativă, omul însuşi fiind condiționat (a se vedea, în acest sens, cazul Mirandei din Colecționarul ) de o serie de forțe asupra cărora nu poate exercita nici un control.
Aceste aspecte sunt identificabile şi în romanul Magicianul, carte la care Fowles a lucrat peste doisprezece ani, a cărei primă variantă datează încă din 1953 şi care va fi modificată şi completată, astfel că abia în 1965 va apărea prima ediție a romanului. Dar, nemulțumit de nivelul stilistic şi de rezolvarea pe care reuşise să o dea câtorva situații pe care el însuşi le considera esențiale, scriitorul reia lucrul la Magicianul, care va apărea, într-o nouă ediție, mult schimbată şi îmbunătățită, în 1977. Cumva asemănător a fost, se pare, şi destinul traducerii de față în limba română a cărții care, în ediția din 2007 (o remarcabilă reuşită), păstrând aceeaşi traducători, Livia Deac şi Mariana Chițoran, prezintă numeroase şi subtile îmbunătățiri şi nuanțări la nivelul expresiei şi al adecvării la original față de versiunea românească inițială a Magicianului, apărută, în 1987, la Editura Univers.
Protagonistul romanului, un tânăr englez pe nume Nicholas Urfe, este, asemenea Mirandei Grey, un intelectual, proaspăt absolvent de Oxford, având puțin peste douăzeci de ani. Neştiind cum să-şi petreacă viața într-un mod cât mai profitabil din toate punctele de vedere, el acceptă o slujbă de profesor pe una din insulele Greciei – o insulă fictivă, numită Phraxos, dar descrisă pornind de la impresiile pe care propria activitate pedagogică desfăşurată pe insula grecească Spetsai au lăsat-o asupra lui Fowles însuşi. Aparent, decorul trimite la o imagine prin excelență paradisiacă, cerul e mereu albastru, marea e nemărginită şi calmă. Numai că, în acest roman al lui John Fowles, nimic nu e atât de simplu cum poate părea la prima vedere, iar aparența paradisiacă va fi spulberată repede, aşa cum multe din iluziile (sau convingerile) lui Nicholas se vor vedea puse sub semnul întrebării sau chiar reduse la zero. Căci în scurt timp, tânărul îl cunoaşte pe Maurice Conchis, proprietarul plin de o vitalitate debordantă al unei vile somptuoase, şi cel care, de altfel, dă pe dată o definiție extrem de potrivită pentru lumea în care se va desfăşura totul: „Grecia e asemenea unei oglinzi. Te face să suferi.” Incapabil să mai creadă în ideile de apartenență la o clasă socială sau la o anumită națiune, Conchis, asemenea lui Prospero, cu care chiar Nicholas îl va compara, se dovedeşte a fi marele maestru al unei lumi pe care o creează el însuşi şi care e dominată exclusiv de voința sa. Pentru că trebuie să recunoaştem că, după modelul magicianului shakespearian din Furtuna, Conchis e stăpânul tuturor iluziilor din acest roman. În fond, insula însăşi este domeniul său, o veritabilă scenă pentru spectacolele dramatice şi reprezentațiile pe care le organizează şi în care vor fi implicate toate personajele romanului, reprezentații a căror finalitate este de a-i conduce pe apropiații săi către revelația finală. Astfel încât spectacolele, la început empirice, se trasformă în adevărate psihodrame, jocuri complicate în care Conchis va interpreta, desigur, întotdeauna, rolul zeului, al marelui stăpân al acestei lumi neobişnuite. Punând în permanență în scenă jocul iluziilor (impresiilor?) umane cu privire la fapte care n-ar exista în realitatea exterioară, noul Prospero îl provoacă pe Nicholas să dea piept cu marile mistere şi întrebări ale existenței. Fără îndoială, acest joc se dovedeşte a fi încetul cu încetul, rezultatul studiului de-o viață al maestrului său cu privire la resorturile profunde – şi, nu o dată, ascunse – ale existenței umane, precum şi, poate, al descoperirii unei noi filosofii de viață. În fond, reflectând viziunea existențială a lui Fowles însuşi, aşa cum este ea expusă în The Aristos (1964), filosofia lui Conchis nu e doar o teorie formală care ar putea fi prezentată sistematic: căci fiecare participant la inedita psihodramă îşi va descoperi, la capătul unor complicate acțiuni, iar nu la acela al unor demonstrații de logică abstractă, propria capacitate de acțiune şi de alegere.
Pe de altă parte, după cum sugerează autorul însuşi prin intermediul complicatului sistem de aluzii textuale la Furtuna lui Shakespeare, la Odiseea lui Homer sau la poemele epice medievale de care Fowles însuşi era fascinat, călătoria pe care o întreprinde de-a lungul acestui roman Nicholas Urfe are paralele mitice. Astfel, insula Phraxos este o replică a celeilalte lumi, cea în care orice erou mitic îşi demonstrează virtuțile şi vitejia, în căutarea aventurilor dar, deopotrivă, a propriei identități. Desigur, Nicholas nu e deloc un personaj idealizat – şi în aceasta constând marea artă şi perfecta intuiție a romancierului – iar lumea în care are loc inițierea sa, nu o dată dureroasă, este aceea bine determinată din punct de vedere istoric, a societății industriale moderne, de după cel de-al Doilea Război Mondial. În plus, acceptând doar formal majoritatea credințelor şi cutumelor sociale tradiționale, Nicholas, ca şi mulți alți contemporani ai săi portretizați în opera lui Fowles, este incapabil de dăruirea totală, ca şi de trăirea până la capăt şi în mod dezinteresat a vreunui sentiment față de o persoană ori o cauză, temându-se mereu că acestea i-ar putea schimba cursul vieții într-un mod pe care el nu şi-l doreşte sau simte că n-ar mai putea să-l controleze. Iar din acest punct de vedere, el este, practic, Miranda Grey şi Frederick Clegg în acelaşi timp, pe de o parte declarând că iubeşte arta şi mai ales literatura dar, pe de altă parte, fiind incapabil să iubească pe de-a-ntregul o ființă umană, mulțumindu-se, pur şi simplu, să o posede, asemenea colecționarului de fluturi şi de oameni din romanul anterior al lui Fowles. Apoi, spre deosebire de Miranda, Nicholas dă impresia că nu izbuteşte să găsească ceea ce-şi doreşte cu adevărat, ba chiar mai grav, că, uneori, ezită să caute. Tocmai de aceea, el vrea să poată dispune mereu, după bunul plac, de femeile din viața sa, neimplicându-se vreodată sentimental, ci privind totul dintr-o perspectivă exterioară şi, nu o dată, cinică, atitudinea sa față de frumoasa australiancă Alison Kelly fiind exemplul relevant în acest sens, el considerând-o doar ceva mai iefitină decât factura la întreținere, deci convenabilă pentru bugetul şi nevoile lui... Desigur, dincolo de această remarcă rece şi crudă a lui Nicholas putem regăsi o serie de aspecte pe care Fowles le discutase şi în The Aristos, unde scriitorul descria noile idealuri ale societății industriale ca fiind bazate exclusiv pe valoarea de piață şi pe considerarea oricărei ființe drept un bun – de folosință mai îndelungată sau nu, după caz. În fond, aşa cum relația fortuită stabilită în Colecționarul între Miranda şi Clegg exprima (şi) tensiunile existente în societatea britanică a secolului XX, şi atitudinea lui Urfe față de Alison exprimă o profundă şi gravă problemă a societății, Nicholas fiind nu doar reprezentantul unei clase sociale şi al unei generații, ci şi al valorilor inverse – sau, poate, al lipsei de valori autentice – ale noii societăți de consum ce începea să domine lumea occidentală.
Şi totuşi, Nicholas din Magicianul se dovedeşte, la o lectură atentă, a fi mai mult decât un simplu produs al forțelor sociale. Căci, ajungând să se îndoiască, în urma jocurilor puse la cale de Conchis, de propria sa identitate, el va încerca, finalmente, să-şi schimbe obiceiurile şi, desigur, să-şi depăşească condiția inițială, dorind să descopere, în chiar dezordinea vieții sale, o posibilă sursă a unei viitoare construcții, nu doar a confuziei şi haosului. Numai că arta maestrului Conchis depăşeşte şi ea primele aşteptări ale cititorului (ale lui Nicholas?), subtilul joc făcându-l pe Urfe să descopere, în spatele oricărei întrebări nu un răspuns unic, ci o altă întrebare sau chiar o serie de întrebări, din ce în ce mai complexe. După principiul oglinzii şi reflectării, toate întrebările inițiale ale tânărului par a se dubla la infinit, pentru a-l pune în încurcătură o dată în plus pe cel aflat pe drumul spre descoperirea de sine şi spre cunoaştere. Sigur, Conchis însuşi dramatizează, în fond, misterele esențiale ale existenței umane, iar incertitudinea este, din punctul de vedere al lui Fowles însuşi, tocmai fundamentul existenței, căci omul descoperă, în propria incertitudine, nu răspunsuri la întrebările care îl frământă, ci libertatea de a le căuta până la capăt. În acest sens acționează noul magician, el prezentând celor din jur câte o versiune a realității – a adevărului – doar pentru ca reprezentația următoare s-o dezvăluie a fi nefondată şi neadevărată, ficțiunile succesive dizolvându-se singure în fața noilor variante, a infinitelor variante, ale altei, mereu posibile, realități. Iar neexperimentatul Nicholas, ignorând semnificațiile profunde, încearcă, la început, să afle doar ce se află în spatele tuturor acestor mistere, înțelegând abia cu timpul că adevărul din spatele ficțiunii este ceea ce contează cel mai puțin, esențială rămânând existența în sine a punctului culminant al acestor acțiuni psihodramatice, lecția pe care jocurile lui Conchis i-o oferă referindu-se, în ultimă analiză, la absoluta libertate de alegere, făcându-l, pe de altă parte, să înțeleagă cine (şi ce) este el însuşi. Adevărul jocului este, aşadar, de găsit, în chiar ficțiunile care-l compun, de aici şi revelația pe care o trăiesc, la un moment dat, toți participanții.
Comparate cu concizia şi precizia din Colecționarul, complexitatea labirintică şi jocul permanent al identităților multiple din Magicianul au părut multor critici o scădere a nivelului estetic al prozei lui Fowles. Dar ei pierdeau din vedere tocmai faptul că această complexitate era esențială nu pentru a întinde capcane în fața cititorilor inocenți, ci pentru a evidenția faptul că, în fond, conflictul adevărat are loc în chiar sufletul lui Nicholas. Căci, aşa cum Fowles a subliniat nu o dată, „existența umană înseamnă conflict”, iar acesta este cu atât mai convingător atunci când e prezentat la nivelul interiorității unui personaj decât la acela al relațiilor sociale. Finalul, întoarecerea lui Urfe în Anglia, reprezintă, fără îndoială, o redimensionare a vechiului model al literaturii inițiatice şi de călătorie, căci, după aventuri pe tărâmuri îndepărate, eroul revine acasă cu o altă viziune asupra lumii, lucrurilor din jur şi, esențial în cazul personajului de față, asupra lui însuşi. În plus, acum, fascinația intelectuală exercitată de Conchis este înlocuită de cea a noii maestre a jocului, Lily de Seitas care a adoptat şi ea, asemenea marilor inițiați, idealul individual suprem, cel analizat de scriitor în The Aristos, drept unic mod de viață. Şi la fel ca în succesiunea nesfârşită a întrebărilor deschise de o singură întrebare, dincolo de final romanului se află o mulțime de posibilități şi mistere care țin de interpretare şi nu numai, dacă ne gândim la afirmația lui Fowles, cel care spunea că „orice încheiere definitivă a unei cărți este o pură iluzie”, pornind, desigur, de la premisa că „oamenii au nevoie de existența misterelor, nu de soluțiile acestora.” Cititorul înțelege, astfel, abia la final, că însuşi romanul acesta a fost un joc extrem de bine pus la punct, dar mai presus de actele de magie ale lui Conchis sau al lui Lily, cartea e domină de strategiile (narative şi nu numai) ale maestrului John Fowles. Magicianul devine, astfel, o veritabilă metaforă a existenței umane, dar şi o expresie a impulsurilor de lectură ale autorului însuşi: căci, asemenea lui Pip din Marile speranțe de Dickens, roman admirat de scriitor, Nicholas ajunge, în final, să-şi judece comportamentul din trecut. Iar autocondamnarea şi critica la care se supune singur demonstrează, fără doar şi poate, nu numai bunele (şi bine asimilatele) lecturi ale lui John Fowles, ci şi evoluția indiscutabilă a personajului, precum şi înțelegerea finală a tuturor semnificațiilor marelui joc al existenței.
John Fowles, Magicianul. Traducere de Livia Deac şi Mariana Chițoran, cu un cuvânt înainte al autorului, Polirom, 2007