Meridian
Valery Oişteanu
BEATNICII AMERICANO-EVREI DIN LOISAIDA
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
M-am născut, fiind evreu rus ca origine (Bucovina), în anul în care Jack Kerouac i-a întâlnit pe Allen Ginsberg, Lucien Carr şi Carl Solomon, toți trei fiind, de asemenea, descendenți ai unor evrei ruşi. Viața mea s-a desfăşurat în paralel cu anii istoricei generații Beat, de la începuturile sale şi continuând a-i urma urcuşurile şi coborâşurile. M-am identificat mai cu seamă cu ramura evreiască a beatnicilor, cea care-i include, pe lângă deja amintitul trio, pe Tuli Kupferberg, Joyce Johnson, Larry Rivers, Hettie Jones, Julian Beck, Judith Malina, Peter Orlovsky, Marty Matz, Ira Cohen, Norman Rubington şi alții. Această apropiere culturală a fost laică, bazată pe o origine etnică comună, iar nu pe religie.
În 1967 am început să scriu despre beatnicii americani în revista Săptămâna Culturală – Dicționar de Artă Experimentală, care apărea la Bucureşti. Mă întrebam: Oare de ce atât de multe voci talentate ale cercurilor de avangardă americane sunt de origine evreiască? Strofa următoare, făcând parte din poemul Breaking the Laws (Încălcând legile), din colecția Dragoste & Politică de Judith Malina, oferă un posibil răspuns: „Trebuie să nu încalc legile?/ Când e scris că/ Moishe Rebenu, învățătorul nostru Moise/ A încălcat toate legile deodată/ Când a văzut ticăloşia?”
Epoca experienței avangardiste evreo-europene din America a început în primii ani ai secolului trecut, când semințele rătăcitoare ale mişcării dada, ale suprarealismului, existențialismului şi anarhismului au fost plantate de către Alfred Stieglitz, Man Ray, Emma Goldman, Paul Goodman, Julien Levy şi Peggy Guggenheim.
Relația dintre mişcarea Beat şi dadaismul european a fost mai mult decât tangențială. Dadaiştii utilizaseră deja de câteva decenii fluxul gândirii, tehnica de a distruge cuvintele, psihoza creatoare şi inspirația indusă de droguri. Tristan Tzara, Hans Richter, Max Jacob şi filosoful existențialist Franz Rosenzweig au fost adevărați predecesori pentru beatnicii de mai târziu şi, întâmplător, au fost şi evrei. Legătura culturală directă între „generația pierdută” şi suprarealişti poate fi stabilită cu uşurință prin intermediul lui Gertrude Stein, cea care i-a sfătuit pe tinerii scriitori ai generației Beat să călătorească pentru a-şi îmbogăți spiritualitatea şi a descoperi noi căi ale artei si ritualului. Ginsberg, Cohen, Orlovsky şi Matz au călătorit în India şi Nepal, în Tailanda şi Bali.
Ginsberg spunea: „Nu suntem propria noastră piele plină de funingine, nu suntem propria noastră locomotivă întunecată, înspăimântătoare, prăfuită şi lipsită de imagini, suntem cu toții, pe dinăuntru, strălucitoare flori ale soarelui, binecuvântați de propriile noastre trupuri lipsite de semințe şi de păr, transformându-se în nebune şi negre flori ale soarelui formale în lumina asfințitului, supravegheate chiar de ochii noştri la umbra locomotivei nebune a apusului la Frisco pe malul râului unde se aşază seara viziunea abruptă de tanc.” La o analiză deconstructivistă, floarea soarelui despre care vorbeşte poetul vine de la Blake, tonul de sutra din textele sacre ale buddhismului, iar versul lung care îți taie respirația, din lirica ebraică.
Iată şi un exemplu din Kaddish de Ginsberg: „Pe când merg spre Lower East Side,/ Acolo unde te-ai plimbat cu cincizeci de ani în urmă, luptându-te apoi prin mulțimea de pe Orchard Street înspre ce?/ Înspre educație căsătorie cădere nervoasă operație şi ştiința de a fi nebun, într-un vis – Ce-i viața asta?”
Părăsind România comunistă în 1972, am pornit la drum încercând să refac drumurile cele mai importante ale mişcării Beat şi-am trecut prin Nepal, India şi Grecia. În 1973, când am ajuns, în cele din urmă, în Statele Unite, am început să-mi şi întâlnesc eroii, citind poezii împreună în biserici şi sinagogi din vechea Loisaidă, mai ales la Poetry Project de la St. Mark Church, în adunări organizate de Ginsberg şi Anne Waldman. Printre alții, am ajuns să-i cunosc pe Tuli Kupferberg şi Ed Sanders, cei care, în 1962, puseseră bazele revistei avangardiste Fuck You: A Magazine of the Arts.
Tuli Kupferberg e poet al contraculturii, realizator de desene animate şi publicist. În 1958, a întemeiat revista Birth, cea care i-a publicat pe tinerii beatnici. Tot el e cel care apare şi în celebrul poem Howl al lui Ginsberg, ca „persoana care a sărit de pe Podul Brooklyn (un lucru pe care Tuli chiar l-a făcut) iar apoi a pornit mai departe necunoscut şi uitat prin ceața fantomatică din Chinatown.” În 1961, el a publicat Beatniks – The War Against the Beats, denunțând tendința de „ghetto-izare a culturii radicale”. Iată un fragment din cântecul său satiric The Luck of the Jewish (Norocul evreilor): „Dacă am putea face hrein şhreanț cu sfeclele de dimineață/ Lumea ar fi ca Parcul Boro/ Hai să păşim peste Lotkas şclătite cu cartofiț ca peste nişte altare/ Lumea ar putea fi O Imensă Knish_.” (Listen to the Mocking Bird/ Ascultă mierla de Tuli Kupferberg, Times Change Press, 1971.)
Poezia beatnicilor nu e uşor de descifrat. Codul e ascuns în textul unui Manifesto for the Arts (Manifest pentru arte) scris de Larry Rivers şi Frank O’Hara, artistul ubicuu care mai cânta şi la saxofon, acompaniindu-i pe poeții din cercul Beat. „Visăm cum trebuie să procedăm în artă şi acționăm nerăbdători, sperând la o faimă fără efort, la admirație în lipsa vreunui contact, la sex cu o erecție. Mărimea contează, toată lumea ştie asta. Plângem în artă, cântăm cu viața.”
Beatnicii au fost (şi rămân) vraci contemporani, preoți ai unei noi gândiri revoluționare. Julian Beck, poet, pictor şi magician teatral, a fost un catalizator al noilor expresii artistice, implicând nu doar actorii, ci şi publicul, care trebuia să participe la scenariile sale interactive: „Striveşte gândurile ca hemoroizii/ În mânuşa mea o mie de Maimonizi/ Prin ochelarii mei negri sparți/ Nici un Pitagora ci Leibnitz Whiskey.” (Julian Beck, Songs of the Revolution/ Cântecele Revoluției, Interim Books, 1963)
L-am întâlnit pe Julian Beck la o lectură publică de la St. Mark Church. Tocmai se întorsese din Brazilia la New York pentru a publica The Life of the Theater (Viața teatrului) în cinci limbi. Din 1972 şi până în 1975, teatrul întemeiat de el şi de soția sa, Judith Malina, a funcționat la Biserica Metodistă din Piața Washington. Azi, la 81 de ani, Malina predă în continuare şi coordonează repetiții la New York. În jurnalul ei, The Enormous Despair: 1968 – 1969 (Imensa disperare, 1968 – 1969), Random House, 1972, ea descrie seara de 22 octombrie 1968 de la Fillmore East şi o confruntare directă care a avut loc între Beck şi impresarul Bill Graham, moment în care Bill acceptă, „supărat şi cu strângere de inimă să ofere gratuit comunității sediul Fillmore în fiecare miercuri seara.” Beatnicii trebuia să-şi apere terenul în fața invaziei rock-ului de consum.
Spectacolul The Brig (Bricul) realizat de Living Theater în 1963 a fost de curând repus în scenă o dată cu mutarea grupului în noul sediu de pe Clinton Street, nr. 21. Piesa are un aer foarte contemporan într-o epocă în care abuzurile de putere, un război nedrept şi folosirea torturii au devenit subiecte arzătoare. După ani întregi de peregrinări, Malina cea disprețuitor-pacifistă i-a declarat lui Jerry Tallmer, pentru Villager: „Mi s-au luat cinci teatre de către autorități la New York. Am fost nevoiți să lucrăm în diferite locuri din țară – vreau ca asta să fie cuşer şi legal.”
„America, ți-am dat totul iar acum nu mai sunt nimic/ America, oare când vei pune capăt războiului împotriva omenirii?/ Când vei fi demnă de milioanele tale de Troțky?” ( fragment din poemul Howl de Allen Ginsberg, City Lights Books, San Francisco, 1956.)
Propria mea contribuție literară include zece volume de poezie, unul de proză scurtă şi peste o sută de eseuri referitoare la artiştii din Lower East Side, apărute în publicațiile din Loisaida: Stroker, Soho Arts Weekly, East Village Eye, Cover Arts Magazine, Portable Lower East Side, Through the Cracks şi altele. Poemele sunt adesea dedicate mentorilor mei din cadrul mişcării Beat, de exemplu poetului acum dispărut dintre noi David Rattray, care, la rândul său, a făcut o recenzie volumului meu de versuri intitulat Moon of Venus (Luna lui Venus) scriind: „simplul fapt de a fi etichetat drept evreu nu reprezintă un semn al apartenenței... Evreu, prin urmare victimă, iar astfel menit de a fi pe de-a-ntregul în voia exilului şi a soartei.”
După ce m-am mutat în East Village, în 1974, un mic grup de artişti, muzicieni şi poeți au început să se adune în locuința mea din apropiere de St. Mark, printre ei aflându-se Charles Henri Ford, John Evans, Ronnie Burk, Ira Cohen, Ken Simon, Gabriel Caciula, Angelo Jannuzzi, Otto von Ruggins, Liubisha Ristic şi Ruth Friedman. Mai târziu, gruparea aceasta a devenit cunoscută drept PASS – Poets and Artists Surreal Society, (SPAS – Societatea poeților şi artiştilor suprarealişti) deschisă acelora interesați de expresiile radicale ale dadaismului şi suprarealismului.
Această societate a luat amploare prin 1976, devenind o mică editură care a funcționat aproape douăzeci de ani, un colectiv artistic „antiamnezic” care organiza spectacole pentru artiştii neluați în seamă sau uitați şi, de asemenea, un grup multimedia de lectură poetică ce includea muzicieni şi actori. Unul din primele exemple ale acțiunilor de „Surreal Happenings” puse la cale de SPAS-3 a avut loc la Hunter College, pe 27 februarie 1976, şi a început chiar cu mine recitând poeme antimilitariste, gol puşcă şi echipat cu o mască de gaze şi un microfon, după care au urmat filmele de dansuri experimentale ale lui Leny Horowitz, proiecții de diapozitive realizate de Ed Plunkett şi expoziția artistică a lui John Evans – acestea fiind doar câteva exemple dintr-o seară de nebunie colectivă.
Au urmat multe alte reprezentații (peste o sută), incluzând, aici, participarea anuală la Festivalul Avangardei de la New York coordonat de Charlotte Moorman, începând cu 1974, desfăşurat la Shea Stadium. SPAS a determinat, de asemenea, apariția câtorva grupuri de rock şi poezie: trupe ca „Yin Yang Gang”, o combinație de poezie şi blues care a apărut alături de mine la Galleria la Mama, într-o manifestare pe care noi am numit-o „Jazzoetry”.
Amintirile revin fără oprire. Rock for Freedom (Rock pentru Libertate), reprezentat la Charas împreună cu Orchestra Zen-Dada, a fost denumirea unui spectacol multimedia pe care l-am organizat în sprijinul celor care militau pentru democrația din România. La Pyramid Club, trioul „Space Shuttle Dada” format din Ken Simon, Dan C. şi eu însumi a susținut un spectacol de jazz şi poezie pe o temă ecologistă. It’s Only Dada but I Like It (E doar dada dar îmi place) a fost o seară de spectacol la care au venit Ronnie Burk (poet suprarealist din San Francisco, vecin şi prieten cu Diane de Prima), una din rarele colaborări de la Galleria la Mama care a reuşit să aducă un aer simultan de trecut şi viitor al poeziei radicale. Vechea Knitting Factory din East Houston a fost cadrul perfect pentru lecturile publice de poezie ale grupului „Starshuttle Dada”, desfăşurate împreună cu Ira Cohen. Poetical Delirium (Delir poetic) a fost o altă seară şamanică petrecută alături de Cohen la Galleria la Mama. El a fost cel care ne-a prezentat pe mulți dintre noi lui Ganesh Baba, un specialist de marcă în sanscrită şi deopotrivă un guru psihedelic care ne-a împărtăşit din secretele buddhismului şi hinduismului. Eu şi Ira am susținut un spectacol alături de Kathy Acker la Mudd Club pentru a strânge fonduri pentru operația de cornee a acestui mistic în vârstă de nouăzeci de ani.
Jubileul Beat de la TNC, organizat de Richard Heisler, a fost unul dintre momentele cele mai bine organizate de care au avut parte boemii cei rebeli. Allen Ginsberg a citit eco-poezie, Gregory Corso, într-o apariție extrem de rară, a reuşit să readucă în actualitate adevăratul spirit al generației Beat, Tuli Kupferberg a cântat împreună cu noii membri de la „Fuggs”, în vreme ce Judith Malina, Hettie Jones şi Carl Solomon ne-au luminat şi ne-au încântat pe toți cu exemple de poezie beat, întru totul relevante pentru lupta noastră.
Freedom of Speech and Creation for Eastern European Artists and Writers (Libertate de expresie şi de creație pentru artiştii şi scriitorii est europeni) a fost un alt eveniment organizat de Ginsberg la care am participat şi eu, împreună cu Ronald Suckenick şi Nat Hentoff de la Village Voice, ambii de-acum plecați dintre noi, la One University Restaurant unde era proprietar Mickey Ruskin. O altă seară memorabilă a fost cea de 5 martie 1996, când Ralph Feldman i-a invitat pe Rabinul Isaac Fried, Yddisha Bunch, Ira Cohen, Clayton Paterson şi pe mine însumi să redeschidem o sinagogă abandonată, situată pe Shul Street. O lumină parcă vrăjită a luminat noaptea aceea, când poeți, muzicieni şi artişti au creat un adevărat centru iradiind spiritualitate. Din păcate, eforturile noastre nu sunt întotdeauna încununate de succes, aşa că numeroase sinagogi, galerii din East End, grădini sau spații destinate spectacolelor dispar cu repeziciune în gaura neagră a dezvoltării excesive a lumii contemporane.
Spectacolele mele solo se desfăşoară şi în spații neconvenționale, cum ar fi la Cafe Nico, The Gas Station, Club 57, No se No, First Nuyorican Cafe, the Mudd Club, Shuttle Lab, As, PDG Art Gallery, Space Time Light Gallery, Tonic, Sine, aparținând, şi ele, toate, istoriei noastre culturale.
Ar fi de neconceput să n-o menționez aici pe cea care îmi este alături atât în viață, cât şi în artă, Ruth Oisteanu, profesoară şi artistă extraordinară. Ruth e un prolific designer de bijuterii, realizând peste trei sute de creații originale, folosind întotdeauna mărgele de sticlă realizate manual sau cristale. Este, deopotrivă, şi o artistă desăvârşită, afirmându-se pe teritoriul unei arte noi şi complexe, folosind colajul de hârtie, fotografia şi resursele oferite de domeniul vizual. De curând, şi-a expus colierele şi brățările originale la Muzeul de Artă şi Design şi la Biblioteca Publică Donnel. În plus, din 1976, colajele, precum şi ansamblurile artistice sau jurnalele sale artistice au putut fi admirate în galerii precum Buecker şi Harpsichords din Soho, dar şi la Tompkins Square Public Library, la fel ca şi în numeroase expoziții virtuale sau de grup.
Cu câtva timp în urmă, m-am întâlnit cu Peter Orlovsky chiar în față la St. Mark Church. Cu toate că arăta bine, era obsedat de ideea morții. A şi scris această strofă memorabilă:
„Faceți-mi mormântul în formă de inimă ca să fiu liber şi să respir aerul ca o floare
& să fiu admirat
O piatră funerară drept pernă, ieşită din mormânt & amenințând
norul spulberat.
Urechea se apropie tot mai mult de stratul subpământean de muşchi verde & susurul
ploii pătrunde prin stratul acesta
până la rădăcinile care-mi vor gâdila urechea.
Mormânt de fân, degetele mele trebuie tăiate deci dă-i drumul”
(din poemul Snail / Melcul, New York City, 1958)
Hettie Jones locuieşte încă la Bowery. O întâlnesc din când în când la cluburile de poezie. Noua ei carte, Doing 70, e o încercare de a se explica pe sine, fiind al treilea volum de versuri al ei, apărut la Hanging Loose Press (Brooklyn), pe lângă numeroasele sale scrieri pentru copii şi pagini de literatură memorialistică. În amintirile sale, intitulate How I Became Hettie Jones (Cum am devenit Hettie Jones), ea îşi aminteşte anii copilăriei, înainte de a veni să locuiască în Loisaida. Astfel, „regula în conformitate cu care laptele nu trebuie să se amestece cu carnea e tot ce mai rămăsese din vechile legi kosher. Părinții mei vorbeau idiş doar pentru a ascunde unele lucruri. Chiar şi vorbind în engleză, se referau foarte rar la trecut. Familiile lor veniseră din Polonia sau din Rusia, nici ei nu erau siguri. Singurul indiciu privitor la viitorul meu e legat de călătoria pe care o făceam o dată la două săptămâni până la Newark, pentru a vizita familia mamei, iar la un moment dat ne-am oprit să luăm un sandwich la Katz’s, undeva în Lower East Side. «Trimite un salam băiatului tău din Armată», aşa era scris într-o reclamă, însă mie îmi păsa mai puțin de mâncare şi mai mult de drumul lung şi misterios până pe Houston Street şi modul acela în care părea să păstreze, cumva parcă de la un râu la altul, un soi de New York secret care n-a încetat să existe, cel puțin nu în acel mod în care ai fost făcut să crezi.”
Desigur, un număr însemnat de muzicieni evrei de-a dreptul legendari sunt parte integrantă a mişcărilor rock şi folk din Lower East Side, unele dintre ele inspirate de reprezentanții generației Beat: Bob Dylan, Marianne Faithful, Lou Reed, Billy Joel, Al Kooper şi, mai de curând, Beck (nepotul artistului beat Al Hansen), John Zorn şi Beastie Boys, pentru a-i aminti doar pe câțiva dintre ei.
După părerea lui Lee Beeber, expusă în recent apăruta şi provocatoarea sa carte The Heebie-Jeebies at CBGB’s: A Secret History of Jewish Punk, ar fi vorba despre cea mai evreiasca dintre toate mişcările rock de până acum. În conformitate cu cele publicate în The Villager, Beeber a discutat cu peste o sută douăzeci şi cinci de persoane din domeniul punk, inclusiv cu Joey Ramone (cel care se numea, inițial, Jeffrey Hyman), cu Tommy Ramone (născut la Budapesta şi purtând numele de Tommy Erdelyi, ai cărui părinți au stat ascunşi pe toată perioada Holocaustului), cu Chris Stein (creatorul celei dintâi prințese punk, zeița Debbie Harry of Blondie), Danny Fields, Lenny Kay, Hilly Kristal, Andy Shernoff, Richard Blum, Scott Kempner şi J.P. Patterson, aceştia din urmă fiind toți membrii de origine evreiască ai grupului „The Dictators”. Şi, desigur, nu l-a putut uita nici pe John Holmstrom, cel care a popularizat şi a promovat noua şi animata muzică şi artă dramatică în revista sa, numită chiar PUNK.
Contactul personal cu poeții americano-evrei din mişcarea Beat m-a determinat să-i provoc la încercarea de a crea un dialog plin de tensiune creatoare, de a căuta o artă nouă în simultaneitatea ei discontinuă, o expresie frustă a viselor subconştientului cu privire la o adevărată revoluție sexuală şi, desigur, de a afirma o lirică infuzată de o tensiune incandescentă, înaintând mereu pe teritorii încă neumblate.
Figurile istorice ale ghettoului evreiesc al mişcării Beat ies cu rapiditate de pe scena vieții acesteia, dar mişcarea merge mai departe, căci noi şi noi generații îşi exprimă protestul la Poetry Project de la St. Mark Church, la Bowery Poetry Club, la the Theater for a New City, P.S. 122, la Nuyorican Poets Cafe, KGB-club, La Mama Theater sau la Rapture Books and Cafe. Revoluția Beat din Loisaida continuă!
În româneşte de Rodica Grigore
În 1967 am început să scriu despre beatnicii americani în revista Săptămâna Culturală – Dicționar de Artă Experimentală, care apărea la Bucureşti. Mă întrebam: Oare de ce atât de multe voci talentate ale cercurilor de avangardă americane sunt de origine evreiască? Strofa următoare, făcând parte din poemul Breaking the Laws (Încălcând legile), din colecția Dragoste & Politică de Judith Malina, oferă un posibil răspuns: „Trebuie să nu încalc legile?/ Când e scris că/ Moishe Rebenu, învățătorul nostru Moise/ A încălcat toate legile deodată/ Când a văzut ticăloşia?”
Epoca experienței avangardiste evreo-europene din America a început în primii ani ai secolului trecut, când semințele rătăcitoare ale mişcării dada, ale suprarealismului, existențialismului şi anarhismului au fost plantate de către Alfred Stieglitz, Man Ray, Emma Goldman, Paul Goodman, Julien Levy şi Peggy Guggenheim.
Relația dintre mişcarea Beat şi dadaismul european a fost mai mult decât tangențială. Dadaiştii utilizaseră deja de câteva decenii fluxul gândirii, tehnica de a distruge cuvintele, psihoza creatoare şi inspirația indusă de droguri. Tristan Tzara, Hans Richter, Max Jacob şi filosoful existențialist Franz Rosenzweig au fost adevărați predecesori pentru beatnicii de mai târziu şi, întâmplător, au fost şi evrei. Legătura culturală directă între „generația pierdută” şi suprarealişti poate fi stabilită cu uşurință prin intermediul lui Gertrude Stein, cea care i-a sfătuit pe tinerii scriitori ai generației Beat să călătorească pentru a-şi îmbogăți spiritualitatea şi a descoperi noi căi ale artei si ritualului. Ginsberg, Cohen, Orlovsky şi Matz au călătorit în India şi Nepal, în Tailanda şi Bali.
Ginsberg spunea: „Nu suntem propria noastră piele plină de funingine, nu suntem propria noastră locomotivă întunecată, înspăimântătoare, prăfuită şi lipsită de imagini, suntem cu toții, pe dinăuntru, strălucitoare flori ale soarelui, binecuvântați de propriile noastre trupuri lipsite de semințe şi de păr, transformându-se în nebune şi negre flori ale soarelui formale în lumina asfințitului, supravegheate chiar de ochii noştri la umbra locomotivei nebune a apusului la Frisco pe malul râului unde se aşază seara viziunea abruptă de tanc.” La o analiză deconstructivistă, floarea soarelui despre care vorbeşte poetul vine de la Blake, tonul de sutra din textele sacre ale buddhismului, iar versul lung care îți taie respirația, din lirica ebraică.
Iată şi un exemplu din Kaddish de Ginsberg: „Pe când merg spre Lower East Side,/ Acolo unde te-ai plimbat cu cincizeci de ani în urmă, luptându-te apoi prin mulțimea de pe Orchard Street înspre ce?/ Înspre educație căsătorie cădere nervoasă operație şi ştiința de a fi nebun, într-un vis – Ce-i viața asta?”
Părăsind România comunistă în 1972, am pornit la drum încercând să refac drumurile cele mai importante ale mişcării Beat şi-am trecut prin Nepal, India şi Grecia. În 1973, când am ajuns, în cele din urmă, în Statele Unite, am început să-mi şi întâlnesc eroii, citind poezii împreună în biserici şi sinagogi din vechea Loisaidă, mai ales la Poetry Project de la St. Mark Church, în adunări organizate de Ginsberg şi Anne Waldman. Printre alții, am ajuns să-i cunosc pe Tuli Kupferberg şi Ed Sanders, cei care, în 1962, puseseră bazele revistei avangardiste Fuck You: A Magazine of the Arts.
Tuli Kupferberg e poet al contraculturii, realizator de desene animate şi publicist. În 1958, a întemeiat revista Birth, cea care i-a publicat pe tinerii beatnici. Tot el e cel care apare şi în celebrul poem Howl al lui Ginsberg, ca „persoana care a sărit de pe Podul Brooklyn (un lucru pe care Tuli chiar l-a făcut) iar apoi a pornit mai departe necunoscut şi uitat prin ceața fantomatică din Chinatown.” În 1961, el a publicat Beatniks – The War Against the Beats, denunțând tendința de „ghetto-izare a culturii radicale”. Iată un fragment din cântecul său satiric The Luck of the Jewish (Norocul evreilor): „Dacă am putea face hrein şhreanț cu sfeclele de dimineață/ Lumea ar fi ca Parcul Boro/ Hai să păşim peste Lotkas şclătite cu cartofiț ca peste nişte altare/ Lumea ar putea fi O Imensă Knish_.” (Listen to the Mocking Bird/ Ascultă mierla de Tuli Kupferberg, Times Change Press, 1971.)
Poezia beatnicilor nu e uşor de descifrat. Codul e ascuns în textul unui Manifesto for the Arts (Manifest pentru arte) scris de Larry Rivers şi Frank O’Hara, artistul ubicuu care mai cânta şi la saxofon, acompaniindu-i pe poeții din cercul Beat. „Visăm cum trebuie să procedăm în artă şi acționăm nerăbdători, sperând la o faimă fără efort, la admirație în lipsa vreunui contact, la sex cu o erecție. Mărimea contează, toată lumea ştie asta. Plângem în artă, cântăm cu viața.”
Beatnicii au fost (şi rămân) vraci contemporani, preoți ai unei noi gândiri revoluționare. Julian Beck, poet, pictor şi magician teatral, a fost un catalizator al noilor expresii artistice, implicând nu doar actorii, ci şi publicul, care trebuia să participe la scenariile sale interactive: „Striveşte gândurile ca hemoroizii/ În mânuşa mea o mie de Maimonizi/ Prin ochelarii mei negri sparți/ Nici un Pitagora ci Leibnitz Whiskey.” (Julian Beck, Songs of the Revolution/ Cântecele Revoluției, Interim Books, 1963)
L-am întâlnit pe Julian Beck la o lectură publică de la St. Mark Church. Tocmai se întorsese din Brazilia la New York pentru a publica The Life of the Theater (Viața teatrului) în cinci limbi. Din 1972 şi până în 1975, teatrul întemeiat de el şi de soția sa, Judith Malina, a funcționat la Biserica Metodistă din Piața Washington. Azi, la 81 de ani, Malina predă în continuare şi coordonează repetiții la New York. În jurnalul ei, The Enormous Despair: 1968 – 1969 (Imensa disperare, 1968 – 1969), Random House, 1972, ea descrie seara de 22 octombrie 1968 de la Fillmore East şi o confruntare directă care a avut loc între Beck şi impresarul Bill Graham, moment în care Bill acceptă, „supărat şi cu strângere de inimă să ofere gratuit comunității sediul Fillmore în fiecare miercuri seara.” Beatnicii trebuia să-şi apere terenul în fața invaziei rock-ului de consum.
Spectacolul The Brig (Bricul) realizat de Living Theater în 1963 a fost de curând repus în scenă o dată cu mutarea grupului în noul sediu de pe Clinton Street, nr. 21. Piesa are un aer foarte contemporan într-o epocă în care abuzurile de putere, un război nedrept şi folosirea torturii au devenit subiecte arzătoare. După ani întregi de peregrinări, Malina cea disprețuitor-pacifistă i-a declarat lui Jerry Tallmer, pentru Villager: „Mi s-au luat cinci teatre de către autorități la New York. Am fost nevoiți să lucrăm în diferite locuri din țară – vreau ca asta să fie cuşer şi legal.”
„America, ți-am dat totul iar acum nu mai sunt nimic/ America, oare când vei pune capăt războiului împotriva omenirii?/ Când vei fi demnă de milioanele tale de Troțky?” ( fragment din poemul Howl de Allen Ginsberg, City Lights Books, San Francisco, 1956.)
Propria mea contribuție literară include zece volume de poezie, unul de proză scurtă şi peste o sută de eseuri referitoare la artiştii din Lower East Side, apărute în publicațiile din Loisaida: Stroker, Soho Arts Weekly, East Village Eye, Cover Arts Magazine, Portable Lower East Side, Through the Cracks şi altele. Poemele sunt adesea dedicate mentorilor mei din cadrul mişcării Beat, de exemplu poetului acum dispărut dintre noi David Rattray, care, la rândul său, a făcut o recenzie volumului meu de versuri intitulat Moon of Venus (Luna lui Venus) scriind: „simplul fapt de a fi etichetat drept evreu nu reprezintă un semn al apartenenței... Evreu, prin urmare victimă, iar astfel menit de a fi pe de-a-ntregul în voia exilului şi a soartei.”
După ce m-am mutat în East Village, în 1974, un mic grup de artişti, muzicieni şi poeți au început să se adune în locuința mea din apropiere de St. Mark, printre ei aflându-se Charles Henri Ford, John Evans, Ronnie Burk, Ira Cohen, Ken Simon, Gabriel Caciula, Angelo Jannuzzi, Otto von Ruggins, Liubisha Ristic şi Ruth Friedman. Mai târziu, gruparea aceasta a devenit cunoscută drept PASS – Poets and Artists Surreal Society, (SPAS – Societatea poeților şi artiştilor suprarealişti) deschisă acelora interesați de expresiile radicale ale dadaismului şi suprarealismului.
Această societate a luat amploare prin 1976, devenind o mică editură care a funcționat aproape douăzeci de ani, un colectiv artistic „antiamnezic” care organiza spectacole pentru artiştii neluați în seamă sau uitați şi, de asemenea, un grup multimedia de lectură poetică ce includea muzicieni şi actori. Unul din primele exemple ale acțiunilor de „Surreal Happenings” puse la cale de SPAS-3 a avut loc la Hunter College, pe 27 februarie 1976, şi a început chiar cu mine recitând poeme antimilitariste, gol puşcă şi echipat cu o mască de gaze şi un microfon, după care au urmat filmele de dansuri experimentale ale lui Leny Horowitz, proiecții de diapozitive realizate de Ed Plunkett şi expoziția artistică a lui John Evans – acestea fiind doar câteva exemple dintr-o seară de nebunie colectivă.
Au urmat multe alte reprezentații (peste o sută), incluzând, aici, participarea anuală la Festivalul Avangardei de la New York coordonat de Charlotte Moorman, începând cu 1974, desfăşurat la Shea Stadium. SPAS a determinat, de asemenea, apariția câtorva grupuri de rock şi poezie: trupe ca „Yin Yang Gang”, o combinație de poezie şi blues care a apărut alături de mine la Galleria la Mama, într-o manifestare pe care noi am numit-o „Jazzoetry”.
Amintirile revin fără oprire. Rock for Freedom (Rock pentru Libertate), reprezentat la Charas împreună cu Orchestra Zen-Dada, a fost denumirea unui spectacol multimedia pe care l-am organizat în sprijinul celor care militau pentru democrația din România. La Pyramid Club, trioul „Space Shuttle Dada” format din Ken Simon, Dan C. şi eu însumi a susținut un spectacol de jazz şi poezie pe o temă ecologistă. It’s Only Dada but I Like It (E doar dada dar îmi place) a fost o seară de spectacol la care au venit Ronnie Burk (poet suprarealist din San Francisco, vecin şi prieten cu Diane de Prima), una din rarele colaborări de la Galleria la Mama care a reuşit să aducă un aer simultan de trecut şi viitor al poeziei radicale. Vechea Knitting Factory din East Houston a fost cadrul perfect pentru lecturile publice de poezie ale grupului „Starshuttle Dada”, desfăşurate împreună cu Ira Cohen. Poetical Delirium (Delir poetic) a fost o altă seară şamanică petrecută alături de Cohen la Galleria la Mama. El a fost cel care ne-a prezentat pe mulți dintre noi lui Ganesh Baba, un specialist de marcă în sanscrită şi deopotrivă un guru psihedelic care ne-a împărtăşit din secretele buddhismului şi hinduismului. Eu şi Ira am susținut un spectacol alături de Kathy Acker la Mudd Club pentru a strânge fonduri pentru operația de cornee a acestui mistic în vârstă de nouăzeci de ani.
Jubileul Beat de la TNC, organizat de Richard Heisler, a fost unul dintre momentele cele mai bine organizate de care au avut parte boemii cei rebeli. Allen Ginsberg a citit eco-poezie, Gregory Corso, într-o apariție extrem de rară, a reuşit să readucă în actualitate adevăratul spirit al generației Beat, Tuli Kupferberg a cântat împreună cu noii membri de la „Fuggs”, în vreme ce Judith Malina, Hettie Jones şi Carl Solomon ne-au luminat şi ne-au încântat pe toți cu exemple de poezie beat, întru totul relevante pentru lupta noastră.
Freedom of Speech and Creation for Eastern European Artists and Writers (Libertate de expresie şi de creație pentru artiştii şi scriitorii est europeni) a fost un alt eveniment organizat de Ginsberg la care am participat şi eu, împreună cu Ronald Suckenick şi Nat Hentoff de la Village Voice, ambii de-acum plecați dintre noi, la One University Restaurant unde era proprietar Mickey Ruskin. O altă seară memorabilă a fost cea de 5 martie 1996, când Ralph Feldman i-a invitat pe Rabinul Isaac Fried, Yddisha Bunch, Ira Cohen, Clayton Paterson şi pe mine însumi să redeschidem o sinagogă abandonată, situată pe Shul Street. O lumină parcă vrăjită a luminat noaptea aceea, când poeți, muzicieni şi artişti au creat un adevărat centru iradiind spiritualitate. Din păcate, eforturile noastre nu sunt întotdeauna încununate de succes, aşa că numeroase sinagogi, galerii din East End, grădini sau spații destinate spectacolelor dispar cu repeziciune în gaura neagră a dezvoltării excesive a lumii contemporane.
Spectacolele mele solo se desfăşoară şi în spații neconvenționale, cum ar fi la Cafe Nico, The Gas Station, Club 57, No se No, First Nuyorican Cafe, the Mudd Club, Shuttle Lab, As, PDG Art Gallery, Space Time Light Gallery, Tonic, Sine, aparținând, şi ele, toate, istoriei noastre culturale.
Ar fi de neconceput să n-o menționez aici pe cea care îmi este alături atât în viață, cât şi în artă, Ruth Oisteanu, profesoară şi artistă extraordinară. Ruth e un prolific designer de bijuterii, realizând peste trei sute de creații originale, folosind întotdeauna mărgele de sticlă realizate manual sau cristale. Este, deopotrivă, şi o artistă desăvârşită, afirmându-se pe teritoriul unei arte noi şi complexe, folosind colajul de hârtie, fotografia şi resursele oferite de domeniul vizual. De curând, şi-a expus colierele şi brățările originale la Muzeul de Artă şi Design şi la Biblioteca Publică Donnel. În plus, din 1976, colajele, precum şi ansamblurile artistice sau jurnalele sale artistice au putut fi admirate în galerii precum Buecker şi Harpsichords din Soho, dar şi la Tompkins Square Public Library, la fel ca şi în numeroase expoziții virtuale sau de grup.
Cu câtva timp în urmă, m-am întâlnit cu Peter Orlovsky chiar în față la St. Mark Church. Cu toate că arăta bine, era obsedat de ideea morții. A şi scris această strofă memorabilă:
„Faceți-mi mormântul în formă de inimă ca să fiu liber şi să respir aerul ca o floare
& să fiu admirat
O piatră funerară drept pernă, ieşită din mormânt & amenințând
norul spulberat.
Urechea se apropie tot mai mult de stratul subpământean de muşchi verde & susurul
ploii pătrunde prin stratul acesta
până la rădăcinile care-mi vor gâdila urechea.
Mormânt de fân, degetele mele trebuie tăiate deci dă-i drumul”
(din poemul Snail / Melcul, New York City, 1958)
Hettie Jones locuieşte încă la Bowery. O întâlnesc din când în când la cluburile de poezie. Noua ei carte, Doing 70, e o încercare de a se explica pe sine, fiind al treilea volum de versuri al ei, apărut la Hanging Loose Press (Brooklyn), pe lângă numeroasele sale scrieri pentru copii şi pagini de literatură memorialistică. În amintirile sale, intitulate How I Became Hettie Jones (Cum am devenit Hettie Jones), ea îşi aminteşte anii copilăriei, înainte de a veni să locuiască în Loisaida. Astfel, „regula în conformitate cu care laptele nu trebuie să se amestece cu carnea e tot ce mai rămăsese din vechile legi kosher. Părinții mei vorbeau idiş doar pentru a ascunde unele lucruri. Chiar şi vorbind în engleză, se referau foarte rar la trecut. Familiile lor veniseră din Polonia sau din Rusia, nici ei nu erau siguri. Singurul indiciu privitor la viitorul meu e legat de călătoria pe care o făceam o dată la două săptămâni până la Newark, pentru a vizita familia mamei, iar la un moment dat ne-am oprit să luăm un sandwich la Katz’s, undeva în Lower East Side. «Trimite un salam băiatului tău din Armată», aşa era scris într-o reclamă, însă mie îmi păsa mai puțin de mâncare şi mai mult de drumul lung şi misterios până pe Houston Street şi modul acela în care părea să păstreze, cumva parcă de la un râu la altul, un soi de New York secret care n-a încetat să existe, cel puțin nu în acel mod în care ai fost făcut să crezi.”
Desigur, un număr însemnat de muzicieni evrei de-a dreptul legendari sunt parte integrantă a mişcărilor rock şi folk din Lower East Side, unele dintre ele inspirate de reprezentanții generației Beat: Bob Dylan, Marianne Faithful, Lou Reed, Billy Joel, Al Kooper şi, mai de curând, Beck (nepotul artistului beat Al Hansen), John Zorn şi Beastie Boys, pentru a-i aminti doar pe câțiva dintre ei.
După părerea lui Lee Beeber, expusă în recent apăruta şi provocatoarea sa carte The Heebie-Jeebies at CBGB’s: A Secret History of Jewish Punk, ar fi vorba despre cea mai evreiasca dintre toate mişcările rock de până acum. În conformitate cu cele publicate în The Villager, Beeber a discutat cu peste o sută douăzeci şi cinci de persoane din domeniul punk, inclusiv cu Joey Ramone (cel care se numea, inițial, Jeffrey Hyman), cu Tommy Ramone (născut la Budapesta şi purtând numele de Tommy Erdelyi, ai cărui părinți au stat ascunşi pe toată perioada Holocaustului), cu Chris Stein (creatorul celei dintâi prințese punk, zeița Debbie Harry of Blondie), Danny Fields, Lenny Kay, Hilly Kristal, Andy Shernoff, Richard Blum, Scott Kempner şi J.P. Patterson, aceştia din urmă fiind toți membrii de origine evreiască ai grupului „The Dictators”. Şi, desigur, nu l-a putut uita nici pe John Holmstrom, cel care a popularizat şi a promovat noua şi animata muzică şi artă dramatică în revista sa, numită chiar PUNK.
Contactul personal cu poeții americano-evrei din mişcarea Beat m-a determinat să-i provoc la încercarea de a crea un dialog plin de tensiune creatoare, de a căuta o artă nouă în simultaneitatea ei discontinuă, o expresie frustă a viselor subconştientului cu privire la o adevărată revoluție sexuală şi, desigur, de a afirma o lirică infuzată de o tensiune incandescentă, înaintând mereu pe teritorii încă neumblate.
Figurile istorice ale ghettoului evreiesc al mişcării Beat ies cu rapiditate de pe scena vieții acesteia, dar mişcarea merge mai departe, căci noi şi noi generații îşi exprimă protestul la Poetry Project de la St. Mark Church, la Bowery Poetry Club, la the Theater for a New City, P.S. 122, la Nuyorican Poets Cafe, KGB-club, La Mama Theater sau la Rapture Books and Cafe. Revoluția Beat din Loisaida continuă!
În româneşte de Rodica Grigore