Miscellanea
I. Z.
PROFITORII LUI EMINESCU
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
În 15 ianuarie 2009, a avut loc la Muzeul Literaturii Române, din Bucureşti, un spectacol imprevizibil, la limita grotescului, stârnit de afişul propus de organizatorii unei întâlniri dedicate marcării zilei de naştere a poetului, sub genericul “Eminescu – O altă citire. Dezbatere pe tema demitizării ideii de poet național”, cu invitați prestigioşi ca Daniel Cristea-Enache, Iulian Costache (autorul remarcabilului volum Eminescu – negocierea unei imagini), Paul Cernat (care n-a mai ajuns), avându-l ca moderator pe Radu Călin Cristea, directorul instituției. Din păcate, Rotonda MLR a fost umplută din vreme de reprezentanți violenți ai tot felul de asociații, care aveau obligatoriu cuvântul “patriot” în titulatură şi păreau mai degrabă că aparțin unor brigăzi paramilitare, decât masei de cititori bine crescuți ai operei eminesciene.
Toate aparențele indicau faptul că nu veniseră să asculte argumentația elevată şi de bun simț a universitarilor invitați, ci să vocifereze, să protesteze, să acuze şi să injurieze grosolan (“Bă, nenorociților!”), asemenea unor echipe IMGB, trimise de nu se ştie cine să facă ordine (cu accent manelist pe ultimul e!) în cultură, sau să-şi recite propriile versificații grosolane, ca pe o demonstrație ostentativă de adevărat patriotism, arătând cu o pioşenie retorică spre portretele lui Eminescu din rotonda MLR, ca spre sfintele icoane. Cu toată certitudinea, „denigrarea poetului național Mihai Eminescu” – sintagmă recurentă într-o anume nişă delirant-slăvitoare a culturii romîne – vine mai degrabă din această zonă turbulentă a “brigăzilor patriotice” de aşa-zişi apărători ai lui Eminescu, împotriva “duşmanilor de neam şi țară”, care ar fi tocmai valorile consacrate ale culturii noastre actuale. Prin urmare, tema disputelor care se acutizează mai ales cu prilejul zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie ale fiecărui an, nu e nicidecum Eminescu: geniul său a ajuns un biet pretext pentru lupta străveche şi neodihnită între prostie şi inteligență, între necompetitivitatea instictului agresiv primar şi valoare.
Simptomatic e, însă, faptul că despre acest tip camuflat de detractare, în care intră şi delirurile scăpate de sub orice control ale unor diletanți teologizanți, nu vorbeşte nimeni, dimpotrivă, indignarea „națională” e stârnită periodic tocmai de discuțiile unor scriitori lucizi, de valoare şi intelectualitate exemplară, care îşi spun cu onestitate punctul argumentat de vedere în reviste culturale prestigioase (Dilema, de exemplu), sau în întâlniri profesioniste, cum ar fi cea recentă, de la Muzeul Național al Literaturii Române, dedicată schimbării de paradigmă în receptarea operei lui Mihai Eminescu. Primejdioase cu adevărat sunt, însă, doar fundamentalismele contraculturale, de tipul celor formulate de preotul incult Al. Grama, în 1891, sau al curentului subcultural care militează activ pentru sanctificarea lui Eminescu, tocmai a poetului care a avut o viață atât de…necanonică (în raport cu cea a lui Vasile Voiculescu, să spunem). Aceştia vor să-l reducă pe Eminescu la nivelul lor stagnant de cultură, apropiat de mişcările extremei drepte, cum au încercat, de altfel, la cealaltă extremă, proletcultiştii comunişti, care l-au interzis pe Eminescu, sau l-au prezentat doar ca poet al proletariatului. De la aceste extreme mortificante vine primejdia, nu de la centrul vital al culturii, în continuă efervescență şi emulație! (Z. I.)
Toate aparențele indicau faptul că nu veniseră să asculte argumentația elevată şi de bun simț a universitarilor invitați, ci să vocifereze, să protesteze, să acuze şi să injurieze grosolan (“Bă, nenorociților!”), asemenea unor echipe IMGB, trimise de nu se ştie cine să facă ordine (cu accent manelist pe ultimul e!) în cultură, sau să-şi recite propriile versificații grosolane, ca pe o demonstrație ostentativă de adevărat patriotism, arătând cu o pioşenie retorică spre portretele lui Eminescu din rotonda MLR, ca spre sfintele icoane. Cu toată certitudinea, „denigrarea poetului național Mihai Eminescu” – sintagmă recurentă într-o anume nişă delirant-slăvitoare a culturii romîne – vine mai degrabă din această zonă turbulentă a “brigăzilor patriotice” de aşa-zişi apărători ai lui Eminescu, împotriva “duşmanilor de neam şi țară”, care ar fi tocmai valorile consacrate ale culturii noastre actuale. Prin urmare, tema disputelor care se acutizează mai ales cu prilejul zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie ale fiecărui an, nu e nicidecum Eminescu: geniul său a ajuns un biet pretext pentru lupta străveche şi neodihnită între prostie şi inteligență, între necompetitivitatea instictului agresiv primar şi valoare.
Simptomatic e, însă, faptul că despre acest tip camuflat de detractare, în care intră şi delirurile scăpate de sub orice control ale unor diletanți teologizanți, nu vorbeşte nimeni, dimpotrivă, indignarea „națională” e stârnită periodic tocmai de discuțiile unor scriitori lucizi, de valoare şi intelectualitate exemplară, care îşi spun cu onestitate punctul argumentat de vedere în reviste culturale prestigioase (Dilema, de exemplu), sau în întâlniri profesioniste, cum ar fi cea recentă, de la Muzeul Național al Literaturii Române, dedicată schimbării de paradigmă în receptarea operei lui Mihai Eminescu. Primejdioase cu adevărat sunt, însă, doar fundamentalismele contraculturale, de tipul celor formulate de preotul incult Al. Grama, în 1891, sau al curentului subcultural care militează activ pentru sanctificarea lui Eminescu, tocmai a poetului care a avut o viață atât de…necanonică (în raport cu cea a lui Vasile Voiculescu, să spunem). Aceştia vor să-l reducă pe Eminescu la nivelul lor stagnant de cultură, apropiat de mişcările extremei drepte, cum au încercat, de altfel, la cealaltă extremă, proletcultiştii comunişti, care l-au interzis pe Eminescu, sau l-au prezentat doar ca poet al proletariatului. De la aceste extreme mortificante vine primejdia, nu de la centrul vital al culturii, în continuă efervescență şi emulație! (Z. I.)