Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
Cioran sau excesul ca filosofie, de Nicolae Turcan, colecția Paradigme, Editura Limes, 2008, 304 pagini. Consistentă lucrare de doctorat a lui Nicolae Turcan (născut în 1971, în Soveja, Vrancea), publicată la editura clujeană Limes. Liviu Antonesei, Gheorghiță Geană, Marta Petreu salută apariția debutului acestui tânăr cu autentică vocație filosofică. În viziunea autorului, Cioran îşi asumă depăşirea perpetuă a limitelor, prin viața şi opera lui. Dinamitarea granițelor este fățişă încă din motto-ul volumului, care sună astfel: „Obsesia ultimului în toate cele, ultimul ca o categorie, ca formă constitutivă a spiritului, ca anomalie originară, şi chiar ca revelație.”
Cui i-e frică de Emil Cioran?. Cioran străinul, de Mircea A. Diaconu, colecția Critică & Istorie literară, Editura Cartea Românească, 2008, 244 pagini. Pornind de la premisa că „Scrisorile sunt documente”, criticul Mircea A. Diaconu aduce în atenție, prin această exegeză, corespondența şi alte scrieri cioraniene care, inițial, n-au tins să „vadă lumina tiparului” – vezi titlul celei de-a doua părți: „Caietul închis”. Despre ipocrizie şi adevăr, despre adevărurile puse pe tapet sau cele amânate, despre cele a căror definire presupune căutarea uneori paroxistică a unor nuanțe, autorul relevă: „Căutând, într-un mod fatal, nuanțe, Cioran fundamentează adevărul contradictoriu. Iubeşte, cum o spune într-un loc, „ispita ateismului la credincios, veleitățile mistice ale raționalistului”, adică „uitările”, „contradicțiile cu sine însuşi” (III, 301). Negativitatea, nuanțele, contradictoriul sunt ipostazele acelui adevăr, mască a ființei, în legătură cu care el nu poate folosi majuscula”.
Volumul se bucură de aprecierile lui Mircea Iorgulescu şi Al. Cistelecan, care consideră această carte ca fiind una de top printre cele apărute în anul 2008.
Week-end pe continent, de Stelian Tăbăraş, Editura Cartea Românească, 2008, 244 pagini. „Vizualitatea nucleelor simbolice ar putea incita un scenarist sau un regizor de film. Alerte şi misterioase, profunde şi pline de umor, cu frazare traductibilă, nuvelele lui Stelian Tăbăraş readuc în atenție pe unul dintre cei mai talentați prozatori” – sunt cuvinte cu care Gabriela Adameşteanu găseşte cu cale să prezinte prozele din acest volum.
Uimitoare este capacitatea autorului de a surprinde omenescul unor gesturi mai mult sau mai puțin paradoxale, acel fluid freatic ce izvorăşte te miri unde, dintr-un fel de „frățietate” în care granițele dispar, la rigoare chiar granițele existente între agresor şi victimă: „Se spune că uneori, când serbau ziua unui camarad, grupul nemților care cânta Lili Marlene era atât de numeros, încât se auzea şi dincolo de tranşee. Intrau în „cor”, pe limba lor, şi cei de dincolo... O mai puternică demonstrație a umanului împotriva războiului cu greu de închipuit. Am văzut-o în vechi jurnale de film şi de front pe Marlene Dietrich, care atunci şi-a luat pseudonimul Marlene, fiindcă de fapt o chema Maria Magdalena, în mijlocul a mii de ostaşi care o ascultau tolăniți în iarbă. Pe chipurile lor însingurate, marcate de atâtea trăiri separate, personale, parcă vedeam cifre: Atâtea zile mai ai de trăit”. Cifrele însă erau... foarte mici”.
Alergie, de Genoveva Logan, roman – ediție integrală, Editura Criterion Publishing, 2008, 200 pagini. Ioan Groşan consideră, după 25 de ani, „cu totul salutară inițiativa reeditării, în ediție integrală, a acestui straniu, tulburător roman”. Genoveva Logan reuşise în 2007 publicarea textului integral al unui alt roman din timpuri comuniste, Fără identitate (1982), în urma apariției căruia autoarea s-a confruntat cu restricții de publicare, interzicerea semnăturii şi a practicării profesiei de psiholog.
Oricâte „subterfugii de reanimare a timpului” ar fi folosite (cele din locuri aproape secrete – „după-amiezele acolo sunt turnuri de transcendență”– ori din spații de toată lumea ştiute, cum ar fi Observatorul Astronomic), vine o vreme a confruntării omului lucid cu lumea în care e silit să trăiască. Ajuns sub tirul inchizitorial al întrebărilor, intelectualul (fie el şi angajat în domeniul „psi-ho-teh-nic”, sau poate tocmai de aceea) este obligat să aibă de-a face cu cei care aveau „privirile mai opace decât duşumeaua” şi țineau să supravegheze totul: iluziile, percepțiile, vina indusă, dar în special ceea ce ține strict de luciditatea asumată: „Pumnul izbit în masă avu asupra mea efectul unui duş rece. Şi aceiaşi ochelari smulşi de pe arcadele sprâncenelor, ca un leucoplast care acoperă inutil o cangrenă, aceiaşi paşi agitați prin încăperea cu aerul încins până la conflict, aceeaşi gesticulație dezordonată a mâinilor, umerilor, capului, tot trupul, toate încheieturile lui, toate oasele protestau împotriva haosului în care ne scufundam lent, centimetru cu centimetru, iar el, bătrânul comandor, cu toată autoritatea lui, nu mai putea interveni în nici un fel acum, a fost de ajuns o clipă de absență şi totul a luat-o razna, nimeni nu şi-a dat seama când, dar realitatea aceasta este: un coşmar care a început să ia proporții, să ne capteze pe toți, irezistibil”.
Laptele negru, de Radu Ulmeanu, Editura Brumar, 2008, 246 pagini. Antologie de versuri în selecția autorului. În prefața volumului, Gheorghe Grigurcu consideră că: „Sub urnirea lentă, studiată, a versurilor conținând aluviunile unor experiențe personale ce rămân în obscuritate, se străvede postura unui poet cu vocația concretului, a materialității pe care o modelează îndelung ca pe un aluat. Mai curând decât de spirit, Radu Ulmeanu e ațâțat de materie. Aceasta e provocată, chemată la mereu reînnoite confruntări. Sumețirea argheziană, intransigența lui Labiş, ceva din adierea atroce a peisajelor lui Caraion îşi află ecoul (unul umoral, nu de scriitură) în factura acestui discurs ce acordă faptului cotidian un aer de fabulos rece, terifiant. Transpar, fie şi indirect, impulsurile revendicative ale „patimii țărânii”, se percepe, fie şi cu o rezonanță mai slabă, geamătul satului ancestral în sufletul celui ajuns în „babilonica” urbe modernă: „M-am dus şi eu la Babilon să plâng/ cu pasul meu molatic şi nătâng,/ cu sufletul bolnav şi răpciugos,/ ca Iov de trist, de gângav şi sfios./ / Şi am găsit cetatea Babilon/ plesnind de veselie şi gudron,/ înmiresmată ca-n Apocalipsă,/ târfă de lux intrată în eclipsă.//Întinsă ca o fiară ancilară,/ scoțând smerite trâmbe pe o nară/ de foc şi fum, cu zâmbetul fatal,/ letal şi, brusc, legal şi triumfal”. Dificultățile de integrare au drept consecință majoră o bravadă plebeiană împinsă uneori la note luciferice. E revolta „ramurii obscure” împotriva „stăpânilor”, dar şi una cu temei mai adânc, a părții contra întregului, o pornire sacrilegă a dezordinii ce pune în chestiune Ordinea. Revărsarea unui preaplin vital, o desferecare dură a instinctului: „Stă acum singur poetul/ față în față cu Dumnezeu/ şi se privesc în luminile ochilor.// Se citesc unul pe celălalt,/ se comentează unul pe celălalt,/ iar lumea petrece uitată la picioarele lor,/ pe când luna le brăzdează cu sânge retina”.
Antologia include poeme din următoarele volume: Infrastructuri (1967), Pe partea mea de lume (1968), Porțile nopții (1972), Cosmos suav (1973), Ospețele iubirii (1974), Orfeu (1975), La Babilon (1977), Uneltele Apocalipsei (1981), Sonete (1987), Amprente (1988), Ce mai e nou cu Apocalipsa (1995).
Critice VII. Şansa cercului, de Mihai Cimpoi, Editura Fundației „Scrisul Românesc”, Craiova, 2008, 200 pagini. Mihai Cimpoi este din stirpea celor care pot pune în discuție şi valorile, şi punerea în discuție – cu asupra de măsură – a valorilor: „Trăim o oră a dialogului valorilor, pusă sub semnul imperativelor europenizării şi globalizării, ale unei reactualizate încadrări în literatura (cultura) universală, conceptualizată de Goethe.
E o oră stelară? Sau e poate mai degrabă o oră a amurgului, determinată de crize, de complexele înseşi ale integrării, de reimpunerea negativului ca motor al istoriei? O oră a umbrelor crepusculare, când voința de a crea valori şi de a le promova întâmpină o contravoință de a le anihila sau chiar de a le arunca în neantul derutei, confuziei, relativului.
Ceea ce era clădit pe un temei solid, pe „cugetarea sacră”, precum definea Eminescu poezia în Epigonii la 1872, apare acum căzut în abis, desacralizat. Ni se impune ca şi cum condiția răzvrătirii contra tablelor de vechi valori pe care, într-un elan nihilist nietzschean, ținem să le schimbăm cu table de noi valori.
Or, asemenea Leului din parabola celor trei prefaceri ale spiritului cu care începe Aşa grăit-a Zarathustra, suntem doar porniți să creăm, fără a putea face eficient acest lucru”.
De data aceasta, autorii spre care se îndreaptă Mihai Cimpoi sunt: Eminescu, Ştefan Petică, Nietzsche, Dostoievski – odiseea receptării în spațiul românesc –, precum şi Martirajul cultural basarabean, oprindu-se în special asupra poetului Grigore Vieru, prozatorului Vasile Vasilache şi a criticului Anatol Gavrilov (ca exeget al „structurii stratiforme a romanului” lui Garabet Ibrăileanu).
Ifigenia-Electra... Replici ale Eului modern, de Venera Antonescu, Editura Dharana, 2009, 176 pagini. După 35 de ani, Venera Antonescu îşi publică o lucrare de doctorat care a suscitat interesul şi aprecierea unor nume ca Adelina Piatkowski, Ion Zamfirescu, Herta Perez, Vera Călin, Mircea Berindei, Edgar Papu – care face următoarele considerații: “Venera Antonescu este o pasionată a palingeneselor, desprinzând cu o elaborată finețe felul cum reînvie un personaj antic în alt cadru spațial şi temporal. Ea nu numai că ştie, pe bază de informație temeinică, dar şi trăieşte în aceste personaje, le pătrunde intuitiv dinlăuntru, cu cele mai exacte diferențieri de nuanțe în diversele lor întruchipări”.
În cuprinsul volumului vom regăsi titluri ca: Ifigenia – ofrandă a jertfei voluntare. Absolvire şi sacralizare (Ifigenia în Aulida şi Eine schöne Seele) şi Electra – exacerbare a urii din prisos de iubire (O Electră a „dreptății integrale” , cu referire la Electra lui Jean Giradoux, şi O Electră a tensiunilor dionisiace).
A trăi pentru a citi. Cărți, istorii, portrete, de Codruț Constantinescu, colecția Frontiera, Editura Karta-Graphic, 2008, 230 pagini. Un volum în care sunt şi cronici la cărți cunoscute (Llosa, Amos Oz, Revel, Denis de Rougemont, Pavese etc.), dar şi la volume care încă nu au versiuni româneşti. Sunt abordate teme ale lumii de azi ce l-au preocupat, după cum mărturiseşte în călduroasa lui prefață, şi pe Liviu Antonesei: „de la Europa la libertate, de la democrația liberală la efectele post-comunismului în societatea în care trăim, de la Rusia istorică şi cea a lui Putin pînă la chestiunile de imagologie. E plăcut să constați că, la o distanță biografică de decenii, te poți regăsi în opțiunile unui autor. Şi, dincolo de bucurie şi pe lîngă plăcere, rămîne şi folosul, în fond, aceleaşi cărți şi aceiaşi autori, nu înseamnă în mod obligatoriu şi acelaşi tip de raportare şi aceleaşi lecturi. Chiar la autorii intimi mie, la cărțile şi evenimentele cunoscute, am avut ocazia benefică de a-mi verifica propriile impresii şi propria viziune cu cele ale unei inteligențe tinere şi agere. Nu mai vorbesc despre situațiile în care autorul tratează cărți, autori sau teme la care nu am avut acces, cu care nu m-am întîlnit, iar întîlnirea, de bun augur, i se datorează”.
Dacă numele Annei Politkovskaia este mult mai puțin faimos decât cel al lui Putin, odată ce citeşti paginile scrise de Codruț Constantinescu este greu să mai uiți numele acestei jurnaliste care a plătit cu viața curajul de a i se opune liderului moscovit: „A scris patru cărți care i-au adus recunoaşterea internațională, dar şi multe necazuri acasă: Voyage en enfer: Journal de Tchetchenie (2000) Tchetchenie: Le deshonneur rus (2003), La Russie selon Poutine (2004) şi Douloureuse Russie: Journal d’une femme en colere (2006). Într-un interviu a declarat franc şi fără ezitare că«Notorietatea mea internațională este cea mai bună protecție pe care o pot avea », cuvinte care ne sună extraordinar de cunoscut, dar care nu au salvat-o de la o cruntă moarte. Sâmbătă, 7 octombrie 2006, trupul Annei Politkovskaia a fost găsit în liftul blocului unde locuia”.
Destinul familiei Botta. Romanul burgheziei transilvane, de Justin Ceuca, Editura Casa Cărții de Ştiință, 2008, 178 pagini. Profesor universitar la Cluj, autorul se află la cea de-a zecea carte a sa, majoritatea (monografii, eseuri etc.) circumscriindu-se domeniului dramaturgiei româneşti – Evoluția formelor dramatice este doar una dintre ele. În acest volum sunt urmărite biografiile reprezentanților familiei Botta (italieni, la origine), unul dintre memorandiştii transilvăneni aparținând aceastei familii, dar ajungând, la un anumit moment al vieții, să prefere drumul spre prosperitate, prin înființarea unei fabrici de sfeclă – la propunerea judecătorului maghiar Syentkereszty, magistrat care participase la condamnarea memorandiştilor, nu şi a lui Sever Botta. Discursului de tipul: „Poate să pară ciudat, viața mea înseamnă acum sfecla, fabrica asta de zahăr. Dacă-l înfrunt pe baron, dacă el renunță la contract, lucrarea mea de ani de zile se surpă. Şi eu voiam ca cineva s-o continue. Voiam ca tu s-o continui, Gaby, tu să rămâi urmaşul meu, pentru asta te-am aşteptat atâta. Să fii tu acela care, mai bogat decât potentații zilei, va deveni egalul lor, va avea acces la cele mai influente case, se va bucura de cele mai mari drepturi şi libertăți. Aşa trăind, vei putea face ceva şi pentru neamul nostru oprimat. Acestea au fost gândul şi strădania mea.” i se opune, întru creşterea tensiunii dramatice, o replică pe măsură: „Pur şi simplu ar trebui să te întreb dacă mai crezi în izbânda noastră, şi cu asta să închei. Suntem săraci, dar câți pot face avere ca tine şi cu ce preț? Nu te-ai gândit dacă ei nu te-au ales cumva ca momeală, ca exemplu pentru ceilalți români? Celui mai tânăr memorandist, celui mai de nădejde luptător al neamului îi merge bine, îi reuşeşte totul, dacă s-a cumințit, dacă s-a îmblânzit, dacă colaborează cu stăpânirea. (...) Ştiu, nu eşti duplicitar, dar trebuie să dovedeşti asta. Soluția este una, aceea pe care ți-am propus-o eu. Să candidezi pentru Parlamentul de la Pesta contra baronului, a lui Pişti. Este ceasul decisiv. Trebuie să alegi, cu el sau cu noi”.
Lewis Caroll. Jabberwocky. Un celebru poem în 70 de limbi care nu există. Antologie şi comentarii de Flaminia Robu, Editura Casa Cărții de Ştiință, 2008, 294 pagini.Lucrarea continuă preocupările Flaminiei Robu, care îşi publicase în 2007, la aceeasi editură, lucrarea de masterat Translating Nonsens Verse – A Case of Linguistic Substitution of the Natural Model of Language (Case Study: the Jabberwocky. Lewis Caroll).
După capitole care tratează „Tradiția limbajelor imaginare în literatură”, „Condiționări lingvistice ale limbajelor imaginare”, „Statul estetic al limbajelor imaginare în poezie şi literatură”, „Studiu de caz: Jabberwocky de Lewis Caroll ca traducere a unei traduceri”, autoarea preia, în afara originalului englez, versiuni din 70 de limbi care nu există - de la afrikaans, catalană, cehă până la slovacă, spaniolă (6 versiuni!) şi suedeză.
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ
Cui i-e frică de Emil Cioran?. Cioran străinul, de Mircea A. Diaconu, colecția Critică & Istorie literară, Editura Cartea Românească, 2008, 244 pagini. Pornind de la premisa că „Scrisorile sunt documente”, criticul Mircea A. Diaconu aduce în atenție, prin această exegeză, corespondența şi alte scrieri cioraniene care, inițial, n-au tins să „vadă lumina tiparului” – vezi titlul celei de-a doua părți: „Caietul închis”. Despre ipocrizie şi adevăr, despre adevărurile puse pe tapet sau cele amânate, despre cele a căror definire presupune căutarea uneori paroxistică a unor nuanțe, autorul relevă: „Căutând, într-un mod fatal, nuanțe, Cioran fundamentează adevărul contradictoriu. Iubeşte, cum o spune într-un loc, „ispita ateismului la credincios, veleitățile mistice ale raționalistului”, adică „uitările”, „contradicțiile cu sine însuşi” (III, 301). Negativitatea, nuanțele, contradictoriul sunt ipostazele acelui adevăr, mască a ființei, în legătură cu care el nu poate folosi majuscula”.
Volumul se bucură de aprecierile lui Mircea Iorgulescu şi Al. Cistelecan, care consideră această carte ca fiind una de top printre cele apărute în anul 2008.
Week-end pe continent, de Stelian Tăbăraş, Editura Cartea Românească, 2008, 244 pagini. „Vizualitatea nucleelor simbolice ar putea incita un scenarist sau un regizor de film. Alerte şi misterioase, profunde şi pline de umor, cu frazare traductibilă, nuvelele lui Stelian Tăbăraş readuc în atenție pe unul dintre cei mai talentați prozatori” – sunt cuvinte cu care Gabriela Adameşteanu găseşte cu cale să prezinte prozele din acest volum.
Uimitoare este capacitatea autorului de a surprinde omenescul unor gesturi mai mult sau mai puțin paradoxale, acel fluid freatic ce izvorăşte te miri unde, dintr-un fel de „frățietate” în care granițele dispar, la rigoare chiar granițele existente între agresor şi victimă: „Se spune că uneori, când serbau ziua unui camarad, grupul nemților care cânta Lili Marlene era atât de numeros, încât se auzea şi dincolo de tranşee. Intrau în „cor”, pe limba lor, şi cei de dincolo... O mai puternică demonstrație a umanului împotriva războiului cu greu de închipuit. Am văzut-o în vechi jurnale de film şi de front pe Marlene Dietrich, care atunci şi-a luat pseudonimul Marlene, fiindcă de fapt o chema Maria Magdalena, în mijlocul a mii de ostaşi care o ascultau tolăniți în iarbă. Pe chipurile lor însingurate, marcate de atâtea trăiri separate, personale, parcă vedeam cifre: Atâtea zile mai ai de trăit”. Cifrele însă erau... foarte mici”.
Alergie, de Genoveva Logan, roman – ediție integrală, Editura Criterion Publishing, 2008, 200 pagini. Ioan Groşan consideră, după 25 de ani, „cu totul salutară inițiativa reeditării, în ediție integrală, a acestui straniu, tulburător roman”. Genoveva Logan reuşise în 2007 publicarea textului integral al unui alt roman din timpuri comuniste, Fără identitate (1982), în urma apariției căruia autoarea s-a confruntat cu restricții de publicare, interzicerea semnăturii şi a practicării profesiei de psiholog.
Oricâte „subterfugii de reanimare a timpului” ar fi folosite (cele din locuri aproape secrete – „după-amiezele acolo sunt turnuri de transcendență”– ori din spații de toată lumea ştiute, cum ar fi Observatorul Astronomic), vine o vreme a confruntării omului lucid cu lumea în care e silit să trăiască. Ajuns sub tirul inchizitorial al întrebărilor, intelectualul (fie el şi angajat în domeniul „psi-ho-teh-nic”, sau poate tocmai de aceea) este obligat să aibă de-a face cu cei care aveau „privirile mai opace decât duşumeaua” şi țineau să supravegheze totul: iluziile, percepțiile, vina indusă, dar în special ceea ce ține strict de luciditatea asumată: „Pumnul izbit în masă avu asupra mea efectul unui duş rece. Şi aceiaşi ochelari smulşi de pe arcadele sprâncenelor, ca un leucoplast care acoperă inutil o cangrenă, aceiaşi paşi agitați prin încăperea cu aerul încins până la conflict, aceeaşi gesticulație dezordonată a mâinilor, umerilor, capului, tot trupul, toate încheieturile lui, toate oasele protestau împotriva haosului în care ne scufundam lent, centimetru cu centimetru, iar el, bătrânul comandor, cu toată autoritatea lui, nu mai putea interveni în nici un fel acum, a fost de ajuns o clipă de absență şi totul a luat-o razna, nimeni nu şi-a dat seama când, dar realitatea aceasta este: un coşmar care a început să ia proporții, să ne capteze pe toți, irezistibil”.
Laptele negru, de Radu Ulmeanu, Editura Brumar, 2008, 246 pagini. Antologie de versuri în selecția autorului. În prefața volumului, Gheorghe Grigurcu consideră că: „Sub urnirea lentă, studiată, a versurilor conținând aluviunile unor experiențe personale ce rămân în obscuritate, se străvede postura unui poet cu vocația concretului, a materialității pe care o modelează îndelung ca pe un aluat. Mai curând decât de spirit, Radu Ulmeanu e ațâțat de materie. Aceasta e provocată, chemată la mereu reînnoite confruntări. Sumețirea argheziană, intransigența lui Labiş, ceva din adierea atroce a peisajelor lui Caraion îşi află ecoul (unul umoral, nu de scriitură) în factura acestui discurs ce acordă faptului cotidian un aer de fabulos rece, terifiant. Transpar, fie şi indirect, impulsurile revendicative ale „patimii țărânii”, se percepe, fie şi cu o rezonanță mai slabă, geamătul satului ancestral în sufletul celui ajuns în „babilonica” urbe modernă: „M-am dus şi eu la Babilon să plâng/ cu pasul meu molatic şi nătâng,/ cu sufletul bolnav şi răpciugos,/ ca Iov de trist, de gângav şi sfios./ / Şi am găsit cetatea Babilon/ plesnind de veselie şi gudron,/ înmiresmată ca-n Apocalipsă,/ târfă de lux intrată în eclipsă.//Întinsă ca o fiară ancilară,/ scoțând smerite trâmbe pe o nară/ de foc şi fum, cu zâmbetul fatal,/ letal şi, brusc, legal şi triumfal”. Dificultățile de integrare au drept consecință majoră o bravadă plebeiană împinsă uneori la note luciferice. E revolta „ramurii obscure” împotriva „stăpânilor”, dar şi una cu temei mai adânc, a părții contra întregului, o pornire sacrilegă a dezordinii ce pune în chestiune Ordinea. Revărsarea unui preaplin vital, o desferecare dură a instinctului: „Stă acum singur poetul/ față în față cu Dumnezeu/ şi se privesc în luminile ochilor.// Se citesc unul pe celălalt,/ se comentează unul pe celălalt,/ iar lumea petrece uitată la picioarele lor,/ pe când luna le brăzdează cu sânge retina”.
Antologia include poeme din următoarele volume: Infrastructuri (1967), Pe partea mea de lume (1968), Porțile nopții (1972), Cosmos suav (1973), Ospețele iubirii (1974), Orfeu (1975), La Babilon (1977), Uneltele Apocalipsei (1981), Sonete (1987), Amprente (1988), Ce mai e nou cu Apocalipsa (1995).
Critice VII. Şansa cercului, de Mihai Cimpoi, Editura Fundației „Scrisul Românesc”, Craiova, 2008, 200 pagini. Mihai Cimpoi este din stirpea celor care pot pune în discuție şi valorile, şi punerea în discuție – cu asupra de măsură – a valorilor: „Trăim o oră a dialogului valorilor, pusă sub semnul imperativelor europenizării şi globalizării, ale unei reactualizate încadrări în literatura (cultura) universală, conceptualizată de Goethe.
E o oră stelară? Sau e poate mai degrabă o oră a amurgului, determinată de crize, de complexele înseşi ale integrării, de reimpunerea negativului ca motor al istoriei? O oră a umbrelor crepusculare, când voința de a crea valori şi de a le promova întâmpină o contravoință de a le anihila sau chiar de a le arunca în neantul derutei, confuziei, relativului.
Ceea ce era clădit pe un temei solid, pe „cugetarea sacră”, precum definea Eminescu poezia în Epigonii la 1872, apare acum căzut în abis, desacralizat. Ni se impune ca şi cum condiția răzvrătirii contra tablelor de vechi valori pe care, într-un elan nihilist nietzschean, ținem să le schimbăm cu table de noi valori.
Or, asemenea Leului din parabola celor trei prefaceri ale spiritului cu care începe Aşa grăit-a Zarathustra, suntem doar porniți să creăm, fără a putea face eficient acest lucru”.
De data aceasta, autorii spre care se îndreaptă Mihai Cimpoi sunt: Eminescu, Ştefan Petică, Nietzsche, Dostoievski – odiseea receptării în spațiul românesc –, precum şi Martirajul cultural basarabean, oprindu-se în special asupra poetului Grigore Vieru, prozatorului Vasile Vasilache şi a criticului Anatol Gavrilov (ca exeget al „structurii stratiforme a romanului” lui Garabet Ibrăileanu).
Ifigenia-Electra... Replici ale Eului modern, de Venera Antonescu, Editura Dharana, 2009, 176 pagini. După 35 de ani, Venera Antonescu îşi publică o lucrare de doctorat care a suscitat interesul şi aprecierea unor nume ca Adelina Piatkowski, Ion Zamfirescu, Herta Perez, Vera Călin, Mircea Berindei, Edgar Papu – care face următoarele considerații: “Venera Antonescu este o pasionată a palingeneselor, desprinzând cu o elaborată finețe felul cum reînvie un personaj antic în alt cadru spațial şi temporal. Ea nu numai că ştie, pe bază de informație temeinică, dar şi trăieşte în aceste personaje, le pătrunde intuitiv dinlăuntru, cu cele mai exacte diferențieri de nuanțe în diversele lor întruchipări”.
În cuprinsul volumului vom regăsi titluri ca: Ifigenia – ofrandă a jertfei voluntare. Absolvire şi sacralizare (Ifigenia în Aulida şi Eine schöne Seele) şi Electra – exacerbare a urii din prisos de iubire (O Electră a „dreptății integrale” , cu referire la Electra lui Jean Giradoux, şi O Electră a tensiunilor dionisiace).
A trăi pentru a citi. Cărți, istorii, portrete, de Codruț Constantinescu, colecția Frontiera, Editura Karta-Graphic, 2008, 230 pagini. Un volum în care sunt şi cronici la cărți cunoscute (Llosa, Amos Oz, Revel, Denis de Rougemont, Pavese etc.), dar şi la volume care încă nu au versiuni româneşti. Sunt abordate teme ale lumii de azi ce l-au preocupat, după cum mărturiseşte în călduroasa lui prefață, şi pe Liviu Antonesei: „de la Europa la libertate, de la democrația liberală la efectele post-comunismului în societatea în care trăim, de la Rusia istorică şi cea a lui Putin pînă la chestiunile de imagologie. E plăcut să constați că, la o distanță biografică de decenii, te poți regăsi în opțiunile unui autor. Şi, dincolo de bucurie şi pe lîngă plăcere, rămîne şi folosul, în fond, aceleaşi cărți şi aceiaşi autori, nu înseamnă în mod obligatoriu şi acelaşi tip de raportare şi aceleaşi lecturi. Chiar la autorii intimi mie, la cărțile şi evenimentele cunoscute, am avut ocazia benefică de a-mi verifica propriile impresii şi propria viziune cu cele ale unei inteligențe tinere şi agere. Nu mai vorbesc despre situațiile în care autorul tratează cărți, autori sau teme la care nu am avut acces, cu care nu m-am întîlnit, iar întîlnirea, de bun augur, i se datorează”.
Dacă numele Annei Politkovskaia este mult mai puțin faimos decât cel al lui Putin, odată ce citeşti paginile scrise de Codruț Constantinescu este greu să mai uiți numele acestei jurnaliste care a plătit cu viața curajul de a i se opune liderului moscovit: „A scris patru cărți care i-au adus recunoaşterea internațională, dar şi multe necazuri acasă: Voyage en enfer: Journal de Tchetchenie (2000) Tchetchenie: Le deshonneur rus (2003), La Russie selon Poutine (2004) şi Douloureuse Russie: Journal d’une femme en colere (2006). Într-un interviu a declarat franc şi fără ezitare că«Notorietatea mea internațională este cea mai bună protecție pe care o pot avea », cuvinte care ne sună extraordinar de cunoscut, dar care nu au salvat-o de la o cruntă moarte. Sâmbătă, 7 octombrie 2006, trupul Annei Politkovskaia a fost găsit în liftul blocului unde locuia”.
Destinul familiei Botta. Romanul burgheziei transilvane, de Justin Ceuca, Editura Casa Cărții de Ştiință, 2008, 178 pagini. Profesor universitar la Cluj, autorul se află la cea de-a zecea carte a sa, majoritatea (monografii, eseuri etc.) circumscriindu-se domeniului dramaturgiei româneşti – Evoluția formelor dramatice este doar una dintre ele. În acest volum sunt urmărite biografiile reprezentanților familiei Botta (italieni, la origine), unul dintre memorandiştii transilvăneni aparținând aceastei familii, dar ajungând, la un anumit moment al vieții, să prefere drumul spre prosperitate, prin înființarea unei fabrici de sfeclă – la propunerea judecătorului maghiar Syentkereszty, magistrat care participase la condamnarea memorandiştilor, nu şi a lui Sever Botta. Discursului de tipul: „Poate să pară ciudat, viața mea înseamnă acum sfecla, fabrica asta de zahăr. Dacă-l înfrunt pe baron, dacă el renunță la contract, lucrarea mea de ani de zile se surpă. Şi eu voiam ca cineva s-o continue. Voiam ca tu s-o continui, Gaby, tu să rămâi urmaşul meu, pentru asta te-am aşteptat atâta. Să fii tu acela care, mai bogat decât potentații zilei, va deveni egalul lor, va avea acces la cele mai influente case, se va bucura de cele mai mari drepturi şi libertăți. Aşa trăind, vei putea face ceva şi pentru neamul nostru oprimat. Acestea au fost gândul şi strădania mea.” i se opune, întru creşterea tensiunii dramatice, o replică pe măsură: „Pur şi simplu ar trebui să te întreb dacă mai crezi în izbânda noastră, şi cu asta să închei. Suntem săraci, dar câți pot face avere ca tine şi cu ce preț? Nu te-ai gândit dacă ei nu te-au ales cumva ca momeală, ca exemplu pentru ceilalți români? Celui mai tânăr memorandist, celui mai de nădejde luptător al neamului îi merge bine, îi reuşeşte totul, dacă s-a cumințit, dacă s-a îmblânzit, dacă colaborează cu stăpânirea. (...) Ştiu, nu eşti duplicitar, dar trebuie să dovedeşti asta. Soluția este una, aceea pe care ți-am propus-o eu. Să candidezi pentru Parlamentul de la Pesta contra baronului, a lui Pişti. Este ceasul decisiv. Trebuie să alegi, cu el sau cu noi”.
Lewis Caroll. Jabberwocky. Un celebru poem în 70 de limbi care nu există. Antologie şi comentarii de Flaminia Robu, Editura Casa Cărții de Ştiință, 2008, 294 pagini.Lucrarea continuă preocupările Flaminiei Robu, care îşi publicase în 2007, la aceeasi editură, lucrarea de masterat Translating Nonsens Verse – A Case of Linguistic Substitution of the Natural Model of Language (Case Study: the Jabberwocky. Lewis Caroll).
După capitole care tratează „Tradiția limbajelor imaginare în literatură”, „Condiționări lingvistice ale limbajelor imaginare”, „Statul estetic al limbajelor imaginare în poezie şi literatură”, „Studiu de caz: Jabberwocky de Lewis Caroll ca traducere a unei traduceri”, autoarea preia, în afara originalului englez, versiuni din 70 de limbi care nu există - de la afrikaans, catalană, cehă până la slovacă, spaniolă (6 versiuni!) şi suedeză.
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ