Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA PRESEI LITERARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009
VERSO. Bilunar cultural, numărul 50-51, decembrie 2008, apare de trei ani la Cluj-Napoca, redactor-şef Ion Mureşan. Dosar – „Cultura română du dehors” (coordonat de Luigi Bambulea, o semnătură insolită, rapid impusă). De reținut: «Veşnica noastră imoderație ne obligă să pendulăm între auto-denigrare şi auto-suficiență… Imaginarul românesc e fracturat încă de falia separatoare dintre elitele intelectuale, afaceri şi politică. Asta a permis revanşa haotică a periferiei, amplificarea resentimentului anti-intelectual, deriva populistă, plebiscitatea ethosului suburban, lumpenizarea creatorilor independenți şi aservirea celorlalți la programul patronilor de trust mediatic… Ne ignorăm autorii şi am aruncat peste bord valorile create după 1947, „în pofida” comunismului. Le-am înlocuit doar cu studii de gen, multiculturalism servil şi neasimilat, cripto-naționalism obtuz, neotradiționalism fantasmatic: n-avem o realitate culturală dinamică şi motivantă, pentru că nu avem o exigență națională interiorizată, ci doar paradă, mimetism, complexe de inferioritate, frustrări şi resentimente. Ne-am „deconstruit” până la neant», spune Teodor Baconsky. Mai rău, Virgil Nemoianu crede că nici măcar nu avem o „cultură” a noastră (ceea ce mi se pare a fi prea de tot): «Nu, nu prea cred că există sau că a existat vreodată o „cultură română”. Ea a putut fi cel mult o combinație, mai mult sau mai puțin interesantă, a altor culturi majore, o variantă poate ingenioasă (în caz bun) a unor impulsuri şi fluvii culturale enorme, care străbăteau planeta, istoric şi geografic». În timp ce Mihai I. Spăriosu (doctor în literatură comparată, în SUA) e convins că ideile şi practicile culturale, «incluzând ceea ce gânditorii romantici au numit „Zeitgest” (spiritul timpului), se propagă mai degrabă prin „rezonanță”, decât prin „imitație”… Astfel, problema nu este să ne integrăm în vreun canon, ci să inițiem sau să ne aliem la forme productive de rezonanță culturală pe plan local, european şi mondial»… Matei Vişniec e resemnat şi el, dar e revoltat: «Ceea ce ne defineşte este, deci, fragilitatea, prudența, evoluția pe bază de salturi şi capacitatea de a aştepta cu răbdare, dar în acelaşi timp o mare capacitate de adaptare, de imitație, de simulare… Stăm toți în poziție de drepți, cu palma la frunte, ca să scrutăm „cultura” occidentală şi să demonstrăm uneori că „putem face mai bine decât Occidentul”… Cât de multe lucruri putem să dăm noi lumii… numai dacă am scăpa dracului de acest complex – că trebuie să ne raportăm mereu la Occident»… Interesant, şi Norman Manea crede în steaua valorii „naționale”: «Nu cred că trebuie să fim obsedați de „modele”, într-o vreme în care însuşi termenul s-a degradat şi are o perisabilitate crescută. Cred că trebuie, mai curând, să fim preocupați de împlinirea maximă, în țară, a potențialului creator național, a unei vieți culturale dinamice, eliberată de provincialism şi în continuu contact şi schimb de stimulente cu lumea. Restul e „nebunia artei”, cum spunea Henri James». Apropo de „modele”, Victor Ivanovici ne mai linişteşte şi el: «Cultura europeană este (sau cel puțin pare) oarecum îmbătrânită, datorită faptului că şi-a pierdut (definitiv sau temporar, rămâne de văzut) încrederea în propriile-i valori, că a căzut într-un relativism promiscuu („everything goes”)»… În ce ne priveşte: «Existăm în măsura în care existăm, indiferent de cum suntem receptați la Paris sau aiurea»… Să fim totuşi optimişti, ne asigură Basarab Nicolescu, românii au un avantaj: «Noi nu am cucerit alte țări, noi nu am construit imperii: deci nu am construit marea Istorie. Astfel că a trebuit să ne întoarcem înăuntru: înăuntrul nostru. Acesta e marele secret al culturii române». În sfârşit, Magda Cârneci ne atrage atenția asupra apariției noii identități, a creatorului „european comunitar”: «Începe să fie înțeles rolul capital al culturii în „fabricarea” noii identități europene „comunitare” şi uriaşul ei potențial creativ şi concurențial cu restul lumii»… Până să devină şi românul dintr-o nouă generație o… identitate comunitară, trebuie să accepte realitatea de azi: «Cred că ne aflăm, ca şi cultură, într-o fază din ce în ce mai accelerată de sincronizare cu tendințele artistice internaționale… Deşi e multistratificată, există în cultura română o atitudine retrospectivă, întoarsă nostalgic spre trecut, o agățare rigidă şi fals productivă de tipare estetice cândva productive, acum strict repetitive, mecanice»… Suntem asigurați, în orice caz, de directoarea ICR de la Paris că „epoca scriitorului post-național a început” – exemple de scriitori… post-naționali? Nu Eugen Ionescu sau Emil Cioran (ei nu erau scriitori… post-naționali?), ci Cătălin Dorian Florescu şi Marius Daniel Popescu, care publică azi în Elveția! Contează numai românii din afară?
DISCOBOLUL. Numărul 130-131-132, octombrie-decembrie 2008 (tip carte, 382 de pagini!), apare lunar de 11 ani la Alba Iulia, serie nouă, redactor-şef Aurel Pantea. Trei sferturi de revistă e ocupată cu ancheta intitulată „Exilul interior sau Nevoia de adevăr” (coordonator, Cornel Nistea). Cum stăm în România cu viața literară, de fapt (poate ignorată pe plan extern din cauza noastră)? Citez din câteva intervenții, spre a ne fi de învățăminte. Gh. Grigurcu: «Hai să ne amintim totuşi „bucuriile” ce le rezerva condeielor literare un regim care se pretindea eliberator la maximum, ultimul strigăt în materie de democrație: 1. Cenzura. Nici o tipăritură nu era îngăduită fără a trece prin filtrul vigilenței ideologice… 2. Publicațiile interzise… Autoritățile comuniste au elaborat un index masiv… instrument inchizitorial… Într-un climat în care – e bine ca tinerii să rețină un atare detaliu ce ar putea fi socotit de ordinul fantasticului – un şir de intelectuali s-au văzut condamnați la ani grei de temniță pentru deținerea unor cărți ce nu erau pe placul oficialității. 3. Obligativitatea obolului propagandistic… Dar erau şi scriitori care nu acceptau nici o formă de compromis – intransigenții, ei erau tratați fără menajamente, marginalizați în fel şi chip»… Alexandru Vlad: «Aveam un singur criteriu: textul acesta să se poată citi şi în alt context politic la fel de bine». Irina Petraş: «Dacă mă gândesc bine, mulți dintre cei care trăgeau sforile „canonice” în literatura de dinainte de ’89 sunt şi azi sforari activi, semn că nu de regim e vorba în multe dintre întâmplările vieții literare»… Radu Mareş vorbeşte de „adaptarea la sistem” a scriitorului român, de faptul că „represiunea s-a birocratizat; nu-l obliga nimeni cu pistolul la tâmplă pe scriitor să-şi asume comanda socială” şi că şi azi se simte „monitorizat”: «Se pare că în condițiile noii libertăți, Fratele cel Mare urmăreşte vigilent tot ce facem şi nu ne pierde din ochi o clipită. Încă nu-mi dau seama dacă e tragic sau doar amuzant. Sunt cu toate astea optimist ca orice proletar intelectual care n-are de pierdut decât lanțurile». Gh. Schwartz: «Pentru mine, „acum” exilul interior nu e cu nimic mai permisiv decât „atunci”. Ba, dacă „atunci” mai simțeam cât de cât umărul colegului lângă umărul meu, „acum” senzația aceasta a rămas amintire. Dacă „atunci” găştile se formau pe criterii de crez şi de simpatie, „acum” ele au devenit strict pragmatice şi cel puțin la fel de rapace». Titu Popescu (cu o privire de sus, din… Germania): «Întins pe decenii, controlul exterior s-a interiorizat, devenind un autocontrol mecanic paralizant pentru orice inițiativă de ieşire din norma impusă». Iar după „răsturnările din decembrie ’89”: «Au ieşit la suprafața accesibilă prin neconstrângere vicii şi deformări care zăceau ascunse sub orgolii rănite: afilierea voioasă la spiritul de grup, urmărirea înverşunată a intereselor, sprijinirea pe bază de simpatii sau alte determinări extraestetice». Virgil Diaconu: «Dacă nemulțumiți de calitatea cărților pe care le editam în regimul totalitar dădeam, atunci, vina pe lipsa libertății de creație, iată că acum, deşi cenzura şi presiunea politică au căzut, cărțile noastre sunt aproape la fel de bune şi în mod clar la fel de proaste». Închei cu Radu Aldulescu: «Lumea se polarizează atroce, iar discernământul ce ți se cere pentru alegerea şi separarea valorilor, reclamă în factură deosebită față de cel din epocă. Aberații sentențioase de genul rezistenței prin cultură, invocate de scriitori din epocă înfipți şi azi pe poziții bune, nu fac decât să confirme relația lor cu un sistem cultural foarte puțin modificat în esența lui»…
VATRA. Numărul 11-12 / 2008. Revistă lunară, apare în serie nouă din 1971 la Târgu Mureş. Redactorul şef Virgil Podoabă observă (într-un interviu cu Marko Ivan Rupnik, intitulat „Opera ca trup, experiența revelatoare, canonul, valoarea estetică şi ethosul european”): «În România a apărut un soi de critică literară, de fapt, nu de critică, ci de comentariu aşa-zis literar, care refuză conceptul de adecvare, un concept prin care până acum puteam distinge între critică şi non-critică, între interpretarea validă şi cea falsă. Adecvarea era un fel de turnesol care distingea, în spațiul interpretării critice, apele de uscat. Adesea aceştia scriu mai mult despre ei înşişi decât despre cartea pe care pretind că o comentează. Sunt situații comice în care un comentariu nu conține mai mult de o propoziție sau două despre cartea respectivă, în timp ce restul se ocupă de descrierea celui care scrie comentariul»… Asta o spune un critic! Ce crede un prozator (intervievat de Grigore Şoitu), Dan Perşa, în aceeaşi idee: «Scuze, în România valoarea literară nu contează. De ce? Pentru că majoritatea oamenilor „de litere” nu pricep literatura şi pentru că, dintre ei, cei care pot, îşi adjudecă mici moşii de influență, creează mici centre de putere şi de pe aceste poziții, fără nici un discernământ, încep să împartă ce le mai poate trece printre degete şi dă bine. Nu contează valoarea literară din pricina lipsei de discernământ, a labilității morale, a lipsei de principii, a nepăsării, a nesimțirii, a aroganței. M-aş detesta să fac parte din categoria hrăpăreților sau lingăilor»… Acest număr dublu de revistă e dedicat Mitropolitului Nicolae Corneanu. Rețin din „Scriitorul” (articol semnat de Dana Chetrinescu; subliniez că mitropolitul N. Corneanu e şi absolvent de Litere şi e membru al Uniunii Scriitorilor, autor de cărți originale): «Invocând teza lui Huntington, conform căreia Balcanii înseamnă jumătatea ortodoxă a Europei, Estul religios în raport cu Occidentul catolic şi protestant, N. Corneanu deplânge degenerarea discursului imagologic şi, implicit, anatemizarea ortodoxismului, îndemnând la o abordare mai nuanțată a fenomenului, la o mutare de accent de pe exclusiv (ura față de Celălalt şi ura față de sine) pe inclusiv („Dacă astăzi ne străduim să eliminăm din viața noastră particulară şi publică tot ce ține de sensurile peiorative ale „balcanismului” şi „fanariotismului”, în acelaşi timp ne va fi de folos să continuăm a ne adăpa din valorile Bizanțului ortodox, să ne simțim solidari cu tot ce înseamnă Balcanii – mai ales că în această zonă geografică trăiesc milioane de confrați de ai noştri indiferent că se numesc macedoneni, aromâni, vlahi – şi să ne străduim a elimina din viața noastră orice urme de fanariotism negativ”)».
O TRECERE ÎN REVISTĂ
ATENEU 11-12, anul 45 (serie nouă), revistă lunară care apare la Bacău, redactor-şef Carmen Mihalache. Răspunde Dan Stanca (într-un interviu cu Dan Bogan Hanu; eventual, poate fi receptat în cheia prezentării mitropolitului N. Corneanu, mai sus, în revista Vatra): „În fond, ce este credința, ce este drumul spiritual? Golirea de tine însuți şi umplerea cu ceva străin. oamenii înnebunesc până la urmă tocmai fiindcă nu se pot goli de ei înşişi şi ajung la saturație. Aceasta-i patologia nervoasă”.
SCRISUL ROMÂNESC, anul VI, Nr. 12 / 2008, revistă lunară, apare la Craiova, redactor şef Florea Firan. „Din partea cealaltă” (din SUA), Dumitru Radu Popa: «Şi totuşi, este esențial să remarcăm că, în țările române, întotdeauna atrase de „centrul” latin al Europei, încă din vremea cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin şi, mai târziu, în timpul corifeilor Şcolii Ardelene, „complexul marginalității” a produs o excepțională efervescență de idei, o curiozitate intelectuală deosebită şi o temeinică dorință de a nu pierde legătura cu acel „centru” în care ne-a fost întotdeauna speranța rezistenței împotriva presiunilor exterioare şi soluția supraviețuirii ca neam, cultură şi limbă».
POEZIA 4 / 2008, apare de 13 ani la Iaşi, „director fondator” Cassian Maria Spiridon, revistă trimestrială (tip carte, 252 de pagini!). Din interviul cu Gellu Dorian (vrând să consemnez aici că n-avem acces la literatura universală, dar avem mereu scriitori premianți pe plan local): «Interesele şi goana după premii şi diplome de tot soiul, de aceeaşi valoare cu cele acordate de festivalul de tristă amintire „Cântarea României”… Astfel de premii fac rău atât celor ce le primesc, cât şi credibilității literaturii… Premii care se uită imediat după ce au fost acordate şi nu ajută, deci, la nimic pentru promovarea scriitorilor români, ci mai curând parcă îi aruncă într-un anonimat din ce în ce mai adânc»…
Liviu Ioan Stoiciu
DISCOBOLUL. Numărul 130-131-132, octombrie-decembrie 2008 (tip carte, 382 de pagini!), apare lunar de 11 ani la Alba Iulia, serie nouă, redactor-şef Aurel Pantea. Trei sferturi de revistă e ocupată cu ancheta intitulată „Exilul interior sau Nevoia de adevăr” (coordonator, Cornel Nistea). Cum stăm în România cu viața literară, de fapt (poate ignorată pe plan extern din cauza noastră)? Citez din câteva intervenții, spre a ne fi de învățăminte. Gh. Grigurcu: «Hai să ne amintim totuşi „bucuriile” ce le rezerva condeielor literare un regim care se pretindea eliberator la maximum, ultimul strigăt în materie de democrație: 1. Cenzura. Nici o tipăritură nu era îngăduită fără a trece prin filtrul vigilenței ideologice… 2. Publicațiile interzise… Autoritățile comuniste au elaborat un index masiv… instrument inchizitorial… Într-un climat în care – e bine ca tinerii să rețină un atare detaliu ce ar putea fi socotit de ordinul fantasticului – un şir de intelectuali s-au văzut condamnați la ani grei de temniță pentru deținerea unor cărți ce nu erau pe placul oficialității. 3. Obligativitatea obolului propagandistic… Dar erau şi scriitori care nu acceptau nici o formă de compromis – intransigenții, ei erau tratați fără menajamente, marginalizați în fel şi chip»… Alexandru Vlad: «Aveam un singur criteriu: textul acesta să se poată citi şi în alt context politic la fel de bine». Irina Petraş: «Dacă mă gândesc bine, mulți dintre cei care trăgeau sforile „canonice” în literatura de dinainte de ’89 sunt şi azi sforari activi, semn că nu de regim e vorba în multe dintre întâmplările vieții literare»… Radu Mareş vorbeşte de „adaptarea la sistem” a scriitorului român, de faptul că „represiunea s-a birocratizat; nu-l obliga nimeni cu pistolul la tâmplă pe scriitor să-şi asume comanda socială” şi că şi azi se simte „monitorizat”: «Se pare că în condițiile noii libertăți, Fratele cel Mare urmăreşte vigilent tot ce facem şi nu ne pierde din ochi o clipită. Încă nu-mi dau seama dacă e tragic sau doar amuzant. Sunt cu toate astea optimist ca orice proletar intelectual care n-are de pierdut decât lanțurile». Gh. Schwartz: «Pentru mine, „acum” exilul interior nu e cu nimic mai permisiv decât „atunci”. Ba, dacă „atunci” mai simțeam cât de cât umărul colegului lângă umărul meu, „acum” senzația aceasta a rămas amintire. Dacă „atunci” găştile se formau pe criterii de crez şi de simpatie, „acum” ele au devenit strict pragmatice şi cel puțin la fel de rapace». Titu Popescu (cu o privire de sus, din… Germania): «Întins pe decenii, controlul exterior s-a interiorizat, devenind un autocontrol mecanic paralizant pentru orice inițiativă de ieşire din norma impusă». Iar după „răsturnările din decembrie ’89”: «Au ieşit la suprafața accesibilă prin neconstrângere vicii şi deformări care zăceau ascunse sub orgolii rănite: afilierea voioasă la spiritul de grup, urmărirea înverşunată a intereselor, sprijinirea pe bază de simpatii sau alte determinări extraestetice». Virgil Diaconu: «Dacă nemulțumiți de calitatea cărților pe care le editam în regimul totalitar dădeam, atunci, vina pe lipsa libertății de creație, iată că acum, deşi cenzura şi presiunea politică au căzut, cărțile noastre sunt aproape la fel de bune şi în mod clar la fel de proaste». Închei cu Radu Aldulescu: «Lumea se polarizează atroce, iar discernământul ce ți se cere pentru alegerea şi separarea valorilor, reclamă în factură deosebită față de cel din epocă. Aberații sentențioase de genul rezistenței prin cultură, invocate de scriitori din epocă înfipți şi azi pe poziții bune, nu fac decât să confirme relația lor cu un sistem cultural foarte puțin modificat în esența lui»…
VATRA. Numărul 11-12 / 2008. Revistă lunară, apare în serie nouă din 1971 la Târgu Mureş. Redactorul şef Virgil Podoabă observă (într-un interviu cu Marko Ivan Rupnik, intitulat „Opera ca trup, experiența revelatoare, canonul, valoarea estetică şi ethosul european”): «În România a apărut un soi de critică literară, de fapt, nu de critică, ci de comentariu aşa-zis literar, care refuză conceptul de adecvare, un concept prin care până acum puteam distinge între critică şi non-critică, între interpretarea validă şi cea falsă. Adecvarea era un fel de turnesol care distingea, în spațiul interpretării critice, apele de uscat. Adesea aceştia scriu mai mult despre ei înşişi decât despre cartea pe care pretind că o comentează. Sunt situații comice în care un comentariu nu conține mai mult de o propoziție sau două despre cartea respectivă, în timp ce restul se ocupă de descrierea celui care scrie comentariul»… Asta o spune un critic! Ce crede un prozator (intervievat de Grigore Şoitu), Dan Perşa, în aceeaşi idee: «Scuze, în România valoarea literară nu contează. De ce? Pentru că majoritatea oamenilor „de litere” nu pricep literatura şi pentru că, dintre ei, cei care pot, îşi adjudecă mici moşii de influență, creează mici centre de putere şi de pe aceste poziții, fără nici un discernământ, încep să împartă ce le mai poate trece printre degete şi dă bine. Nu contează valoarea literară din pricina lipsei de discernământ, a labilității morale, a lipsei de principii, a nepăsării, a nesimțirii, a aroganței. M-aş detesta să fac parte din categoria hrăpăreților sau lingăilor»… Acest număr dublu de revistă e dedicat Mitropolitului Nicolae Corneanu. Rețin din „Scriitorul” (articol semnat de Dana Chetrinescu; subliniez că mitropolitul N. Corneanu e şi absolvent de Litere şi e membru al Uniunii Scriitorilor, autor de cărți originale): «Invocând teza lui Huntington, conform căreia Balcanii înseamnă jumătatea ortodoxă a Europei, Estul religios în raport cu Occidentul catolic şi protestant, N. Corneanu deplânge degenerarea discursului imagologic şi, implicit, anatemizarea ortodoxismului, îndemnând la o abordare mai nuanțată a fenomenului, la o mutare de accent de pe exclusiv (ura față de Celălalt şi ura față de sine) pe inclusiv („Dacă astăzi ne străduim să eliminăm din viața noastră particulară şi publică tot ce ține de sensurile peiorative ale „balcanismului” şi „fanariotismului”, în acelaşi timp ne va fi de folos să continuăm a ne adăpa din valorile Bizanțului ortodox, să ne simțim solidari cu tot ce înseamnă Balcanii – mai ales că în această zonă geografică trăiesc milioane de confrați de ai noştri indiferent că se numesc macedoneni, aromâni, vlahi – şi să ne străduim a elimina din viața noastră orice urme de fanariotism negativ”)».
O TRECERE ÎN REVISTĂ
ATENEU 11-12, anul 45 (serie nouă), revistă lunară care apare la Bacău, redactor-şef Carmen Mihalache. Răspunde Dan Stanca (într-un interviu cu Dan Bogan Hanu; eventual, poate fi receptat în cheia prezentării mitropolitului N. Corneanu, mai sus, în revista Vatra): „În fond, ce este credința, ce este drumul spiritual? Golirea de tine însuți şi umplerea cu ceva străin. oamenii înnebunesc până la urmă tocmai fiindcă nu se pot goli de ei înşişi şi ajung la saturație. Aceasta-i patologia nervoasă”.
SCRISUL ROMÂNESC, anul VI, Nr. 12 / 2008, revistă lunară, apare la Craiova, redactor şef Florea Firan. „Din partea cealaltă” (din SUA), Dumitru Radu Popa: «Şi totuşi, este esențial să remarcăm că, în țările române, întotdeauna atrase de „centrul” latin al Europei, încă din vremea cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin şi, mai târziu, în timpul corifeilor Şcolii Ardelene, „complexul marginalității” a produs o excepțională efervescență de idei, o curiozitate intelectuală deosebită şi o temeinică dorință de a nu pierde legătura cu acel „centru” în care ne-a fost întotdeauna speranța rezistenței împotriva presiunilor exterioare şi soluția supraviețuirii ca neam, cultură şi limbă».
POEZIA 4 / 2008, apare de 13 ani la Iaşi, „director fondator” Cassian Maria Spiridon, revistă trimestrială (tip carte, 252 de pagini!). Din interviul cu Gellu Dorian (vrând să consemnez aici că n-avem acces la literatura universală, dar avem mereu scriitori premianți pe plan local): «Interesele şi goana după premii şi diplome de tot soiul, de aceeaşi valoare cu cele acordate de festivalul de tristă amintire „Cântarea României”… Astfel de premii fac rău atât celor ce le primesc, cât şi credibilității literaturii… Premii care se uită imediat după ce au fost acordate şi nu ajută, deci, la nimic pentru promovarea scriitorilor români, ci mai curând parcă îi aruncă într-un anonimat din ce în ce mai adânc»…
Liviu Ioan Stoiciu