Eseuri
Nicoleta Dabija
KARL JASPERS – CONSTIINTA ÎN PROCES CU ISTORIA
Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
Poate parea inadecvat ori surprinzator sa revii la un autor care a gândit si a spus ce a avut de spus într-o alta epoca decât cea în care îti este dat sa traiesti. E de asemenea posibil ca tendinta re-învierii, re-formularii unei problematici, precum cea a vinei acuzatului si victimei în petrecerea lor prin istorie, sa îndeparteze. Miza textului de fata este însa sa-l aseze pe Jaspers si lucrarea sa, Constiinta culpei1, în demersul lor istoric, sa refaca procesul filosofului cu timpul, în dimensiunea lui metafizica, dar si în cea concreta, cotidiana, fara a pierde din vedere cum anume ideile viabile în preajma celui de-al Doilea Razboi Mondial ramân valabile, nu întrucât sunt înca actuale, ci pentru ca sunt mai curând universal umane.
Scurte observatii asupra pozitiei lui Jaspers în cultura germana
Între intelectualii care s-au angajat fervent în renasterea spirituala a Germaniei în perioada de dupa razboi, Karl Jaspers pare situat cel mai bine moraliceste, el constituind pentru popor o autoritate legitima, în conditiile în care, raportat la regimul nazist, a refuzat sustinut si sistematic orice compromis (spre deosebire de Heidegger, de exemplu, care a ales colaborarea), a fost constant în opozitie si a suportat consecintele fara sa cedeze ori sa fuga din tara (cum a procedat Thomas Mann). Implicit, în scris, s-a tinut la distanta de cauza tiraniei.
La încheierea razboiului, s-a implicat cu dedicatie sa ajute Germania în refacerea ei culturala si politica. Anii 1945-1948 îi aduc recunoasterea intelectuala în Germania de Vest. A avut parte, totusi, de o ascensiune controversata, provocata de doua evenimente, primul legat de aparitia cartii Constiinta culpei (1946), cel de-al doilea referitor la emigrarea, în 1948, la Basel, în Elvetia. Aparent bizara, dar în fapt de înteles, este luciditatea pronuntata, trezita dupa sfârsitul dictaturii, care s-a reflectat în „parasirea” temporara a lumii spiritului pentru reflectiile de natura politica si implicarea efectiva în istorie. Cât vremurile au fost dramatice, activitatea filosofica era preocuparea esentiala, ajutându-l probabil sa reziste psihic si spiritual la conjunctura de teroare, când amenintarea însa a disparut, Jaspers a intrat în lume, cu rezervele sale sufletesti si cu învatatura la îndemâna pentru o participare benefica la regenerarea natiunii germane.
Daca privim ceva mai înainte, în anii premergatori si cei atinsi de cel de-al Doilea Razboi Mondial, Jaspers a întruchipat pentru regimul nazist nu numai rolul unui oponent ferm, dar si pe cel de victima. La 25 iunie 1937, el primeste o nota oficiala de la Ministerul Culturii si Educatiei prin care este înstiintat ca trebuie sa se retraga din activitatea de profesor la Universitatea din Heidelberg. De asemenea, pentru ca a refuzat sa divorteze de sotia sa, evreica de origine, Jaspers risca, mai târziu, si pedeapsa fizica. Cei doi apareau pe o lista de expediere în lagarul de concentrare de la Ravensbrück, programati pentru aprilie 1945, fiind salvati doar de eliberarea Heidelbergului de catre armata americana cu o luna mai devreme.
Cel de-al treilea Reich a fost pentru filosof un timp în care si-a privit dezamagit, dar prudent, neputinta, „un timp al reflectiei” la situatia istorica în derulare, atent sa nu spuna vreun cuvânt ori sa comita vreun act pe care nu l-ar fi putut argumenta. Sfârsitul „cosmarului” îi orienteaza reflectia catre mostenirea culturala, fundamentala pentru traditia Germaniei. Pornind de la premisa ca poporul lui trebuia luat ca o entitate spirituala, ca avea nevoie înainte de orice altceva de o transformare morala si culturala, filosoful îsi propune sa înceapa cu reconstruirea universitatilor. Ajutat de popularitatea dobândita în urma publicarii cartii Constiinta culpei, el îsi permite sa fie mediator între ocupatia americana si lumea academica germana. S-a constituit atunci un Comitet pentru Reconstructia Universitatii, alcatuit din 13 membri, în structura caruia Jaspers detinea rolul de leader. Participa la procesul în cauza cu toata convingerea ca prescriptiile sale sunt juste. Desi manifesta întelegere si toleranta pentru complexele emotionale pe care le aveau înca germanii, firesti pâna la un punct, pastra speranta ca acestia vor învata cu timpul ce anume au de facut si cum pot sa raspunda personal problemei vinei, analizata în paginile lucrarii sale.
Din 1945, îsi reluase si seminariile de filosofie, tinea de asemenea lecturi publice, scria eseuri despre relevanta libertatii politice, se implica mult în presa germana. În 1947, i se acorda Goethe Prize. Totusi, în 1948, filosoful decide sa paraseasca Germania pentru Elvetia, acceptând un post de profesor la Universitatea din Basel. A continuat sa fie cu ochii deschisi spre tara de origine, dar nu s-a mai angajat în politica ei de renastere. Justificarea acestei plecari, care îi atrage acuzatiile compatriotilor (devine nepopular, este numit „tradator” sau „dezertor”. I se reprosaza si ca a abandonat mizeria din Germania pentru o viata comoda), se leaga de sanatatea de-acum precara, dar si de sentimentul de deznadejde care l-a prins treptat observând insensibilitatea germanilor la ce aveau de facut. „Profetul fara onoare” (Mark W. Clark) se declara dezamagit de indisponibilitatea si indiferenta auditoriului sau la mesajul transmis si de constatarea unei „eternizari” a spiritului german, cultivat si cristalizat în timpul regimului nazist2.
Despre Constiinta culpei
Lucrarea apare în 1946, continutul ei reluând prelegerile lui Jaspers tinute în fata studentilor de la Heidelberg în anul ulterior înfrângerii Germaniei naziste. Ea identifica o chemare, utopica în parte, spre autoanaliza, în vederea depasirii haosului, a sentimentului de vinovatie care pareau sa fi pus sub stapânire sufletele germanilor. La acea vreme, dezorientarea colectiva era accentuata deopotriva de scoaterea la suprafata, prin Procesul de la Nürnberg, a tragediilor care se petrecusera sub decizia si actiunile nazistilor, în teritoriile ocupate si în lagarele de concentrare.
Jaspers, un personaj moral exemplar si un filosof cu o anumita autoritate, scrie cu intentia „de a promova, ca german între germani, claritate si unanimitate si de a participa, ca om între oameni, la straduinta noastra pentru adevar”3. Demersul sau livresc nu-si propune sa caute justificari ori sa absolve de vina natia germana, dorinta lui este mai curând de a determina pe fiecare cetatean în parte sa devina atent la vocea constiintei proprii, sa intre în conversatie cu sine însusi, sa se dedubleze în acuzator si acuzat totodata. Nu exista în interpretarea lui Jaspers o alta solutie pentru „renasterea civica a germanilor” decât „prefacerea launtrica radicala”, fapt realizabil prin analiza vinei personale si apoi prin straduinta spirituala de a o depasi, recunoscând-o înainte de orice act.
Dupa încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, lucru stiut sau în orice caz suficient studiat, de pretutindeni curg acuzatii împotriva Germaniei si a populatiei ei. Termenii de „vina individuala” si „vina colectiva” sunt pe buzele tuturor. Multi se pricep îndeosebi sa acuze, fara sa revada în prealabil propria vina, absolvindu-se în principiu de ea. În plan colectiv, populatia Germaniei traverseaza o perioada tulburatoare, derutanta, ea sufera cel mai mult concret, suferinta care diminueaza sensibilitatea la acuzatiile care i se aduc. Când îti lipseste o locuinta care sa te adaposteasca, când te îngrijoreaza cum vei trai mâine, din ce, interesul ti se limiteaza simtitor la nevoile personale. Nu mai au multi disponibilitatea întoarcerii spre trecut, asumarea vreunei vini, majoritatea se cere iesita din istorie, afara de sub vigilenta sau teroarea vremurilor. Nu reflectia coordoneaza zilele celor preocupati cu prioritate sa supravietuiasca. Absenta celor necesare traiului anunta mai curând impresia de victima a istoriei, or, victima nu mai îndura si învinovatirea, se asteapta dimpotriva, sa fie alinata, poate chiar rasplatita.
Jaspers atrage însa atentia germanilor asupra neglijentei pe care o au în fata acuzatiilor. Acestea nu trebuie sa lase nici un om indiferent. Nu trebuie sa lasi doar pe celalalt sa acuze, sa te acuze, trebuie tu însuti sa evaluezi cu toata claritatea unde este vina, care este culpa personala si cea colectiva, cum anume trebuie ele înfruntate si, de asemenea, cum pot fi depasite. Înainte de a fi germani sau de alta origine, înainte de a lua în calcul vina de ordin politic, suntem oameni, asa ar trebui sa gândeasca fiecare dintre noi. Si pentru om, mai ales în împrejurari istorice grave, preocuparea esentiala trebuie sa fie de „prefacere launtrica”, de angajare în dialogul cu sine însusi pentru dobândirea unei viziuni corecte în problema culpei, una care poate fi luminata prin mijlocirea filosofiei ori teologiei.
În acest scop filosoful distinge între patru concepte ale culpei, patru moduri în care ea poate fi perceputa si asumata. Primul tip este numit „culpa criminala” si vizeaza crimele ce pot fi verificate obiectiv, prin încalcarea unor legi clare. Tribunalul reprezinta în acest caz instanta care judeca, care stabileste vina si aplica pedeapsa. Urmeaza „culpa politica”, cea referitoare la actiuni înfaptuite de oamenii de stat, care trebuie sa suporte consecintele, sau realizate în calitate de cetatean al unui stat, indirect asadar, caci fiecare om participa si poarta un fel de vina pentru modul în care este guvernat. În situatia în care aceasta vina este dezvaluita, ea trece în grija învingatorului, lucru valabil deopotriva în politica interna si în cea externa. A treia este „culpa morala”, ea se opreste la faptele personale, indiferente de regimul politic, pentru care porti o raspundere. În spatiul ei, scuza adesea folosita, „ordinul este ordin”, nu are acoperire. Fie ca ai actionat prin alegerea ta sau ca un instrument într-o armata si pentru o autoritate, constiinta este acum o instanta care te mustra si-ti cere socoteala, întruchipata de tine, de prieteni, de cei dragi, de semeni. În sfârsit, ce-a de-a patra culpa este „metafizica” si poate fi tradusa printr-o solidaritate între oameni în virtutea faptului ca împartasesc toti o natura. Altfel spus, fiecare om este responsabil pentru fiecare nedreptate existenta în lume, intensitatea vinei fiind tot mai mare pe masura ce ai cunostinta de raul care vine de la unii oameni si se exercita asupra altora, pe masura ce participi în calitate de martor direct sau de actor la practicarea nedreptatii. Esti vinovat de crimele pe care nu le-ai putut împiedica, pentru care nu ai facut tot ce a fost omeneste posibil sa le opresti. Din pacate, sunt foarte putini cei care ajung sa înteleaga acest fel de culpa ori cum anume poate fi ea traita. Sunt si ei vinovati, ca nu duc neconditionatul în lume, ca nu-l transmit si nu-l fac transparent celorlalti. Instanta poate fi luata în ipostaza divina, în întelegerea ca numai credinta autentica te poate face sa resimti solidaritatea cu semenii tai. Înca de lamurit ramâne ideea ca nu exista nici una dintre cele patru vini care sa actioneze separat de toate celelalte, consecintele unei fapte le antreneaza cumva împreuna, le amesteca, le asociaza.
Revenind la problema Germaniei, împreuna cu Jaspers, dupa Primul Razboi Mondial, vina i-a fost atribuita prin Tratatul de la Versailles (1920), însa nu s-a vorbit mult de o culpa unilaterala, practic tarile „alunecasera” pe rând în razboi (în formula lui Lloyd George). Dupa al Doilea Razboi Mondial, lucrurile se complica, stau în orice caz altfel, caci conflictul este declansat de Germania hitlerista, în conjunctura în care nici o alta tara nu era deschisa razboiului. Vina germanilor se intensifica si functioneaza pe mai multe planuri, e drept nu la fel de îndreptatite sau de valabile. Ei sunt responsabili pentru regimul politic pe care l-au tolerat, sunt de asemenea acuzati pentru ca au sprijinit evolutia nefasta a dictaturii hitleriste, pentru ca au colaborat cu ea. Tot vina lor este ca au asistat pasiv la ororile care s-au produs, au participat la crime, drept urmare pot fi urmariti în calitate de criminali.
Învingatorii razboiului instituie un tribunal. Procesul de la Nürnberg este deschis în vederea judecarii crimelor si devine functionabil pe doua coordonate. Sunt chemati sa dea socoteala indivizii aflati în fruntea regimului nazist, ei sunt acuzati de crima, nu poporul german. În al doilea rând, suspectii sunt acuzati pentru crime împotriva pacii, crime de razboi, crime împotriva umanitatii, stabilite clar în statutul Tribunalului Militar International. Acuzarea nu vizeaza doar indivizii, ci si organizatiile care pot fi luate drept criminale: guvernul Reich-ului, corpul conducatorilor politici ai NSDAP, SS, SD, Gestapo, SA, Marele Stat Major, Înaltul Comandament al armatelor germane. Procesul trebuie înteles de cetateni ca o consecinta a faptului ca germanii nu s-au eliberat singuri de sub opresiunea regimului nazist, ca au asteptat sa fie eliberati de Aliati. Fiecare are asadar o raspundere politica care are rabdare sa fie asumata în pofida rusinii, a resimtirii neputintei, a dezonoarei. Rusinea nu sta pâna la urma în procesele care au fost intentate, ci în tolerarea regimului opresiv si a faptelor lui. Esential i se pare lui Jaspers ca acest proces sa fie înteles numai ca o veriga dintr-o serie de activitati politice constructive. Dificultatea de a-ti asuma raspunderea politica nu vizeaza însa si sufletul omului, ea înseamna numai neputinta politica a simplului cetatean, constrângerea lui la foame si la frig.
În sens moral sunt vinovati cei capabili de ispasire. Exista o suita de situatii ce atrag acest gen de vina, Jaspers le enumera atent în cartea lui. În primul rând, purtarea mastii de catre cel interesat sa supravietuiasca, care consta în declaratii de loialitate mincinoase, exercitarea salutului hitlerist, participarea la diferite manifestari publice ale regimului etc. Vine apoi falsa constiinta, impresia ca te-ai înselat în privinta scopului pe care-l urmareai. Exista o culpa a celor care s-au lasat dusi de confuzie sau au omis sa faca ce era bine. Partiala aprobare a national-socialismului constituie un alt motiv de acuzatie, care ar putea fi redusa la formula „se fac totusi si lucruri bune”. Abandonarea într-o autoamagire comoda poate fi de asemenea evaluata ca o situatie de condamnat. Asteptarea pur si simplu a clipei caderii regimului, fara ca personal sa se ia o atitudine, nu e cea mai potrivita solutie, omul fiind de regula centrat pe ameliorarea conditiilor de viata individuale. Desi exista diferente majore între cei angajati în actiunile regimului si cei pasivi, si acestia din urma sunt vinovati, caci neputinta nu e o scuza pentru nimeni, nu poti evita tot raul, poti cel putin sa acorzi un ajutor minim celui aflat în pericol, sa ameliorezi o nedreptate, sa încerci o contraactiune. În sfârsit, faptul de a te fi alaturat puterii, fie si la modul pur exterior, comun multora, trebuie supus constiintei. Din motive felurite, multi germani au ales sa intre în partidul national-socialist sau în alte grupari formale. Astfel ca fiecare cetatean are motive sa se supuna unui examen moral, nu e nimeni un model „curat”, nu e nimeni capabil sa ofere o orientare sigura catre transformarea launtrica. Ea nu se poate petrece decât în singuratatea omului cu sine, iar în functie de felul în care fiecare conational îsi înfrunta si îsi rezolva problema culpei se va contura viitorul sufletului german.
Germanii au fost educati, adauga Jaspers, în spiritul supunerii, al mentalitatii dinastice, al insensibilitatii si neresponsabilitatii fata de politica. Dar nu se poate ajunge la „prefacerea launtrica” fara sa te simti raspunzator. Temeiul culpei comune nu trebuie cautat în apartenenta la un stat, ci în împartasirea unei vieti spirituale. Aceeasi origine înseamna aceeasi limba si aceeasi soarta în cele din urma. Traditia cere preluarea si asumarea vinei stramosilor, vina priveste faptul ca germanii au creat posibilitatea de existenta si dezvoltare a regimului nazist în existenta lor spirituala. Acea forta destinala atât de intensa în traditia poporului îi afecteaza se pare din când în când moralitatea.4 Nu accidental aduce Jaspers acest argument final, Cioran sesizeaza de asemenea sensibilitatea germanilor la ideea de destin, pe care-l înteleg nu ca pe un principiu exterior, care le afecteaza si coordoneaza existenta din afara, ci ca putere care, reiesita din propria vointa le scapa la un moment dat de sub control si se întoarce împotriva lor cu aceeasi vigoare5.
O carte, mai multe controverse
Aparitia Constiintei culpei a provocat discutii numeroase, însa nu am putea spune ca ecourile au fost adeseori pozitive. Jaspers a primit multe scrisori în care cetateni germani îsi exprimau opiniile, criticile sau rezonanta la ideile expuse în carte. Sufletele celor care se simteau responsabili pentru raul istoriei au fost afectate de discursul si argumentele filosofului. Jaspers nu raspunde decât în mod exceptional acestor epistole, de exemplu, îi va scrie lui Willy Boepple ca el vorbeste în carte doar ca individ german si nu ca purtatorul de cuvânt al spiritului german. Studiile incluse în Constiinta culpei sunt numai consideratia de iubire pentru sufletul german si un fel de a provoca cetatenii la dialog. De asemenea, declaratia sa ca „trebuie sa traim cu vina noastra” nu este o acuzatie, ea trebuie luata doar ca o expresie metafizica de marturisire a culpei înaintea lui Dumnezeu.
Colegii de la Universitatea din Heidelberg au întâmpinat, în majoritate, cartea cu reticente. Un fragment din jurnalul lui Jaspers este graitor: „Însa în vremea aceea… în catastrofa pricinuita prin propria raspundere, nu se afirma decât vointa egoista de existenta, nu si participarea la o vointa oarecare de prefacere launtrica. Despre crimele în masa ale nazistilor… nu voia nimeni sa stie… Am înteles ca în situatia data asemenea discutii nu puteau interesa pe cineva. Nevoia materiala era prea apasatoare. Dar lucrurile au ramas neschimbate si mai târziu”6. O anumita apatie pare a-i fi prins repede pe germani. Filosoful constientizeaza ca putini i-au citit realmente cartea si înca mai putini au ajuns sa o înteleaga. Gaseste înca justificata indiferenta oamenilor, prin circumstantele materiale si psihologice de dupa razboi. Dar îl nelinisteste refuzul de analiza proprie, care se perpetueaza, ne-asumarea responsabilitatii, ne-trairea experientei de refacere culturala si politica.
Criticile care se formuleaza sunt legate în primul rînd de perspectiva idealista cuprinsa în premisele cartii lui Jaspers. Herbert Marcuse considera ca lipseste din lucrarea filosofului tocmai concretizarea istoricitatii, ca acesta încheie studiul acolo unde apar de fapt adevaratele probleme, ca e oferita cititorului asadar numai o interpretare abstracta7. De asemenea, Kurt Stevenhagen, Heinz Finke, Manfred Schmid, Franz-Josef Krautheuser, îi reproseaza filosofului faptul ca desi reînnoirea morala este importanta, în conditiile politice si economice existente ea devine usor utopica, caci nu e de ajuns asumarea vinei pentru a te purifica spiritual. De asemenea, filosoful este prea aspru în criticarea germanilor, tragedia provocata de acestia se poate compara cu alte tragedii ale istoriei si, în orice caz, condamnarea morala nu e urmata si de însiruirea unor fapte concrete pe care germanii ar trebui sa le împlineasca pentru a se salva. H. Blücher, într-o epistola trimisa Hannei Arendt, din 15 iulie 1946, sustine ca daca Jaspers pretinde purificarea launtrica prin solidaritate cu germanul, se poate deduce ca ea este valabila si pentru adeptii national-socialismului. La rândul lui, Jaspers i se plânge aceleiasi Hannah Arendt de atacuri. Comunistii îl numesc „un precoce aparator al National-Socialismului”, în timp ce un individ aflat în fruntea nazistilor apreciaza ca este „un tradator al tarii mele”8.
Jaspers versus Heidegger
În 1933, dupa o vizita la Martin Heidegger, Jaspers constata ca national-socialismul s-a transformat într-o betie a întregii populatii, una care din pacate prinde si mintile luminate. La întrebarea „cum sa conduca un om atât de incult ca Hitler Germania?”, Heidegger îi serveste urmatorul raspuns: „Cultura nu are nici o importanta… uitati-va ce mâini minunate are”. În luna noiembrie a aceluiasi an, Heidegger îsi încheie „Apelul catre studenti” cu urmatorul mesaj: „Führer-ul însusi si numai el este realitatea germana actuala si viitoare si legea ei”9.
În 1945, Hannah Arendt si Jaspers, prieteneste, vor ajunge la concluzia ca sensibilitatea morala a lui Heidegger nu este pe masura gândirii sale. Totusi, în 1949, Jaspers intervine pentru acesta, în vederea suprimarii interdictiei de a preda (acesta îsi reia cursurile însa abia în iarna 1951/1952, la Universitatea din Freiburg). Procedura de denazificare i se terminase în martie 1949, cu verdictul: „Participant secundar. Fara masuri punitive”.
Ca a întretinut un vis politic si ca a ajuns sa se însele va recunoaste însusi Heidegger într-o scrisoare catre Jaspers din aprilie 1950. Ceea ce nu poate însa sa admita filosoful este ca a judecat gresit din punct de vedere politic pentru ca a visat filosofic. Îsi apara în felul acesta competenta sa de interpretare filosofica asupra evenimentelor istorico-politice. Rusinea resimtita pentru colaborarea cu regimul nu era în cazul lui generata de culpa morala, era simpla rusine de a fi gresit, de a fi esuat în calculele lui interpretative, falsa constiinta, în termenii lui Jaspers. Heidegger continua sa creada totusi ca antisemitismul era un rau necesar, care trebuia înfaptuit în numele renasterii nationale a Germaniei10.
Pozitia lui Jaspers fata de angajarea prietenului sau în politica regimului a fost mai curând concilianta. În carte, exista referinte la intelectualii care s-au angajat în politica nazista, este condamnata gândirea lor inflexibila, diferita de doctrina, dar care retine o atitudine interioara specifica sau convenabila acesteia. Nu da însa nume. Ideile lui Jaspers de reforma erau pâna la un punct în acord cu principiile guvernului si ale lui Heidegger, motiv pentru care îi si sustine discursul la învestirea în functia de rector a celui din urma.
Constiinta culpei nu e singura în proces11
O chestiune se mai cere detaliata. Nu doar Jaspers insista în imediata apropiere a razboiului pe asumarea vinei. Perioada este marcata de discutii centrate pe vina morala cu privire la trecutul nazist, si în mod special cu referire la Holocaust. Avocatul Hans Frank, fost guvernator general în Polonia ocupata de nazisti a scris Facing the Gallows, în care vorbeste despre sentimentul culpei resimtit în timpul cât a stat în închisoare. Apoi, Traude Junge, unul dintre secretarii lui Hitler, care a participat se pare la sinuciderea acestuia, va scrie My Time with Adolph Hitler, în 1946, carte publicata partial abia în 2002. În acelasi an apare si un documentar asupra vietii lui Traude Junge, Blind Spot. Iar în 2004, apare un film bazat pe însemnarile ei, intitulat The Downfall: Hitler and the End of the Third Reich. Nici Frank, nici Junge nu-si asuma raspunderea morala pentru crimele la care au participat. Hans Franke accepta doar o parte din vina, îsi exprima regretul pentru crimele naziste si recunoaste ca a avut un rol în desfasurarea acestora. Pe de alta parte, el îl blameaza pe Hitler pentru perversa sa politica rasiala, dar refuza sa se condamne în urma crimelor asupra evreilor si non-evreilor puse sub jurisdictia sa. Junge de asemenea, gaseste ca sensul responsabilitatii nu priveste actiunile, colaborarea criminala. Ea crede ca a fost într-o amnezie extrema, de aceea scrie acum, pentru a se împaca cu lumea, dar mai ales pentru a face pace cu propria constiinta. Resimte mai curând mila de sine si de soarta ei decât sentimentul culpei. E mai degraba în discutie un destin nefast, nu fapte gresite – o impresie frecvent întâlnita în rândul populatiei germane la acea vreme. E mai comoda pozitia de victima si mai greu de îndurat cea de acuzat.
Vina raspândea în masele de oameni indignare. Cum putea fi poporul de rând acuzat de aceste crime oribile? Iar cei implicati vorbeau mai degraba de rusinea de a-l fi servit pe Hitler, acum damnat. Spre deosebire de rusine, mai lesne practicata, culpa rezulta din violarea normelor legale, era strâns legata de atragerea unei pedepse, care putea lua fie si numai forma responsabilitatii, va afirma si Gabriele Taylor, în Pride, Shame and Guilt.
Între toate, interpretarea Hannei Arendt este se pare cea mai justa12. Încearca si ea sa raspunda la întrebarea „daca tot colectivul germanilor este vinovat de crimele nazistilor?” si, asemenea lui Jaspers, crede ca toti cetatenii trebuie sa participe la eliminarea raului facut de statul lor. Li se cere nu raspundere morala de data aceasta, ci politica. Arendt distinge între responsabilitatea colectiva (întotdeauna politica) si responsabilitatea personala (care este legala sau morala). Spre deosebire însa de Jaspers, ea considera ca sentimentul culpei este daunator în realizarea libertatii politice. Tinerii ar trebui sa se preocupe de prezent, sa rezolve problemele actuale, sa nu staruie în trecut. Ceea ce în plan personal poate fi asumat (vina morala), poate fi distructiv în plan public. Cetatenii buni sunt cei care pretuiesc mai mult societatea, mersul lumii decât sufletul lor. Când culpa devine publica trebuie pusa sub semnul îndoielii sinceritatea ei, caci vina este expresia sinelui, în timp ce politica e performativa. Sentimentele morale sunt în principiu antipolitice. Politica priveste viata în comun a oamenilor. Se impune asadar acum nu o învinuire colectiva, ci prezenta unor actori politici în stare sa lumineze prin cuvinte, sa ofere oamenilor întelegerea de care au nevoie pentru a trai laolalta. De dragul lumii în care raul a patruns, responsabilitatea politica trebuie sa uneasca, în sensul acesta, ca cetatenii trebuie sa cunoasca precis ce a fost, sa îndure aceasta cunoastere si apoi sa se pregateasca pentru noua realitate politica. Un gând de la care fiecare cetatean al unei tari, oricare, are de învatat.
Scurte observatii asupra pozitiei lui Jaspers în cultura germana
Între intelectualii care s-au angajat fervent în renasterea spirituala a Germaniei în perioada de dupa razboi, Karl Jaspers pare situat cel mai bine moraliceste, el constituind pentru popor o autoritate legitima, în conditiile în care, raportat la regimul nazist, a refuzat sustinut si sistematic orice compromis (spre deosebire de Heidegger, de exemplu, care a ales colaborarea), a fost constant în opozitie si a suportat consecintele fara sa cedeze ori sa fuga din tara (cum a procedat Thomas Mann). Implicit, în scris, s-a tinut la distanta de cauza tiraniei.
La încheierea razboiului, s-a implicat cu dedicatie sa ajute Germania în refacerea ei culturala si politica. Anii 1945-1948 îi aduc recunoasterea intelectuala în Germania de Vest. A avut parte, totusi, de o ascensiune controversata, provocata de doua evenimente, primul legat de aparitia cartii Constiinta culpei (1946), cel de-al doilea referitor la emigrarea, în 1948, la Basel, în Elvetia. Aparent bizara, dar în fapt de înteles, este luciditatea pronuntata, trezita dupa sfârsitul dictaturii, care s-a reflectat în „parasirea” temporara a lumii spiritului pentru reflectiile de natura politica si implicarea efectiva în istorie. Cât vremurile au fost dramatice, activitatea filosofica era preocuparea esentiala, ajutându-l probabil sa reziste psihic si spiritual la conjunctura de teroare, când amenintarea însa a disparut, Jaspers a intrat în lume, cu rezervele sale sufletesti si cu învatatura la îndemâna pentru o participare benefica la regenerarea natiunii germane.
Daca privim ceva mai înainte, în anii premergatori si cei atinsi de cel de-al Doilea Razboi Mondial, Jaspers a întruchipat pentru regimul nazist nu numai rolul unui oponent ferm, dar si pe cel de victima. La 25 iunie 1937, el primeste o nota oficiala de la Ministerul Culturii si Educatiei prin care este înstiintat ca trebuie sa se retraga din activitatea de profesor la Universitatea din Heidelberg. De asemenea, pentru ca a refuzat sa divorteze de sotia sa, evreica de origine, Jaspers risca, mai târziu, si pedeapsa fizica. Cei doi apareau pe o lista de expediere în lagarul de concentrare de la Ravensbrück, programati pentru aprilie 1945, fiind salvati doar de eliberarea Heidelbergului de catre armata americana cu o luna mai devreme.
Cel de-al treilea Reich a fost pentru filosof un timp în care si-a privit dezamagit, dar prudent, neputinta, „un timp al reflectiei” la situatia istorica în derulare, atent sa nu spuna vreun cuvânt ori sa comita vreun act pe care nu l-ar fi putut argumenta. Sfârsitul „cosmarului” îi orienteaza reflectia catre mostenirea culturala, fundamentala pentru traditia Germaniei. Pornind de la premisa ca poporul lui trebuia luat ca o entitate spirituala, ca avea nevoie înainte de orice altceva de o transformare morala si culturala, filosoful îsi propune sa înceapa cu reconstruirea universitatilor. Ajutat de popularitatea dobândita în urma publicarii cartii Constiinta culpei, el îsi permite sa fie mediator între ocupatia americana si lumea academica germana. S-a constituit atunci un Comitet pentru Reconstructia Universitatii, alcatuit din 13 membri, în structura caruia Jaspers detinea rolul de leader. Participa la procesul în cauza cu toata convingerea ca prescriptiile sale sunt juste. Desi manifesta întelegere si toleranta pentru complexele emotionale pe care le aveau înca germanii, firesti pâna la un punct, pastra speranta ca acestia vor învata cu timpul ce anume au de facut si cum pot sa raspunda personal problemei vinei, analizata în paginile lucrarii sale.
Din 1945, îsi reluase si seminariile de filosofie, tinea de asemenea lecturi publice, scria eseuri despre relevanta libertatii politice, se implica mult în presa germana. În 1947, i se acorda Goethe Prize. Totusi, în 1948, filosoful decide sa paraseasca Germania pentru Elvetia, acceptând un post de profesor la Universitatea din Basel. A continuat sa fie cu ochii deschisi spre tara de origine, dar nu s-a mai angajat în politica ei de renastere. Justificarea acestei plecari, care îi atrage acuzatiile compatriotilor (devine nepopular, este numit „tradator” sau „dezertor”. I se reprosaza si ca a abandonat mizeria din Germania pentru o viata comoda), se leaga de sanatatea de-acum precara, dar si de sentimentul de deznadejde care l-a prins treptat observând insensibilitatea germanilor la ce aveau de facut. „Profetul fara onoare” (Mark W. Clark) se declara dezamagit de indisponibilitatea si indiferenta auditoriului sau la mesajul transmis si de constatarea unei „eternizari” a spiritului german, cultivat si cristalizat în timpul regimului nazist2.
Despre Constiinta culpei
Lucrarea apare în 1946, continutul ei reluând prelegerile lui Jaspers tinute în fata studentilor de la Heidelberg în anul ulterior înfrângerii Germaniei naziste. Ea identifica o chemare, utopica în parte, spre autoanaliza, în vederea depasirii haosului, a sentimentului de vinovatie care pareau sa fi pus sub stapânire sufletele germanilor. La acea vreme, dezorientarea colectiva era accentuata deopotriva de scoaterea la suprafata, prin Procesul de la Nürnberg, a tragediilor care se petrecusera sub decizia si actiunile nazistilor, în teritoriile ocupate si în lagarele de concentrare.
Jaspers, un personaj moral exemplar si un filosof cu o anumita autoritate, scrie cu intentia „de a promova, ca german între germani, claritate si unanimitate si de a participa, ca om între oameni, la straduinta noastra pentru adevar”3. Demersul sau livresc nu-si propune sa caute justificari ori sa absolve de vina natia germana, dorinta lui este mai curând de a determina pe fiecare cetatean în parte sa devina atent la vocea constiintei proprii, sa intre în conversatie cu sine însusi, sa se dedubleze în acuzator si acuzat totodata. Nu exista în interpretarea lui Jaspers o alta solutie pentru „renasterea civica a germanilor” decât „prefacerea launtrica radicala”, fapt realizabil prin analiza vinei personale si apoi prin straduinta spirituala de a o depasi, recunoscând-o înainte de orice act.
Dupa încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, lucru stiut sau în orice caz suficient studiat, de pretutindeni curg acuzatii împotriva Germaniei si a populatiei ei. Termenii de „vina individuala” si „vina colectiva” sunt pe buzele tuturor. Multi se pricep îndeosebi sa acuze, fara sa revada în prealabil propria vina, absolvindu-se în principiu de ea. În plan colectiv, populatia Germaniei traverseaza o perioada tulburatoare, derutanta, ea sufera cel mai mult concret, suferinta care diminueaza sensibilitatea la acuzatiile care i se aduc. Când îti lipseste o locuinta care sa te adaposteasca, când te îngrijoreaza cum vei trai mâine, din ce, interesul ti se limiteaza simtitor la nevoile personale. Nu mai au multi disponibilitatea întoarcerii spre trecut, asumarea vreunei vini, majoritatea se cere iesita din istorie, afara de sub vigilenta sau teroarea vremurilor. Nu reflectia coordoneaza zilele celor preocupati cu prioritate sa supravietuiasca. Absenta celor necesare traiului anunta mai curând impresia de victima a istoriei, or, victima nu mai îndura si învinovatirea, se asteapta dimpotriva, sa fie alinata, poate chiar rasplatita.
Jaspers atrage însa atentia germanilor asupra neglijentei pe care o au în fata acuzatiilor. Acestea nu trebuie sa lase nici un om indiferent. Nu trebuie sa lasi doar pe celalalt sa acuze, sa te acuze, trebuie tu însuti sa evaluezi cu toata claritatea unde este vina, care este culpa personala si cea colectiva, cum anume trebuie ele înfruntate si, de asemenea, cum pot fi depasite. Înainte de a fi germani sau de alta origine, înainte de a lua în calcul vina de ordin politic, suntem oameni, asa ar trebui sa gândeasca fiecare dintre noi. Si pentru om, mai ales în împrejurari istorice grave, preocuparea esentiala trebuie sa fie de „prefacere launtrica”, de angajare în dialogul cu sine însusi pentru dobândirea unei viziuni corecte în problema culpei, una care poate fi luminata prin mijlocirea filosofiei ori teologiei.
În acest scop filosoful distinge între patru concepte ale culpei, patru moduri în care ea poate fi perceputa si asumata. Primul tip este numit „culpa criminala” si vizeaza crimele ce pot fi verificate obiectiv, prin încalcarea unor legi clare. Tribunalul reprezinta în acest caz instanta care judeca, care stabileste vina si aplica pedeapsa. Urmeaza „culpa politica”, cea referitoare la actiuni înfaptuite de oamenii de stat, care trebuie sa suporte consecintele, sau realizate în calitate de cetatean al unui stat, indirect asadar, caci fiecare om participa si poarta un fel de vina pentru modul în care este guvernat. În situatia în care aceasta vina este dezvaluita, ea trece în grija învingatorului, lucru valabil deopotriva în politica interna si în cea externa. A treia este „culpa morala”, ea se opreste la faptele personale, indiferente de regimul politic, pentru care porti o raspundere. În spatiul ei, scuza adesea folosita, „ordinul este ordin”, nu are acoperire. Fie ca ai actionat prin alegerea ta sau ca un instrument într-o armata si pentru o autoritate, constiinta este acum o instanta care te mustra si-ti cere socoteala, întruchipata de tine, de prieteni, de cei dragi, de semeni. În sfârsit, ce-a de-a patra culpa este „metafizica” si poate fi tradusa printr-o solidaritate între oameni în virtutea faptului ca împartasesc toti o natura. Altfel spus, fiecare om este responsabil pentru fiecare nedreptate existenta în lume, intensitatea vinei fiind tot mai mare pe masura ce ai cunostinta de raul care vine de la unii oameni si se exercita asupra altora, pe masura ce participi în calitate de martor direct sau de actor la practicarea nedreptatii. Esti vinovat de crimele pe care nu le-ai putut împiedica, pentru care nu ai facut tot ce a fost omeneste posibil sa le opresti. Din pacate, sunt foarte putini cei care ajung sa înteleaga acest fel de culpa ori cum anume poate fi ea traita. Sunt si ei vinovati, ca nu duc neconditionatul în lume, ca nu-l transmit si nu-l fac transparent celorlalti. Instanta poate fi luata în ipostaza divina, în întelegerea ca numai credinta autentica te poate face sa resimti solidaritatea cu semenii tai. Înca de lamurit ramâne ideea ca nu exista nici una dintre cele patru vini care sa actioneze separat de toate celelalte, consecintele unei fapte le antreneaza cumva împreuna, le amesteca, le asociaza.
Revenind la problema Germaniei, împreuna cu Jaspers, dupa Primul Razboi Mondial, vina i-a fost atribuita prin Tratatul de la Versailles (1920), însa nu s-a vorbit mult de o culpa unilaterala, practic tarile „alunecasera” pe rând în razboi (în formula lui Lloyd George). Dupa al Doilea Razboi Mondial, lucrurile se complica, stau în orice caz altfel, caci conflictul este declansat de Germania hitlerista, în conjunctura în care nici o alta tara nu era deschisa razboiului. Vina germanilor se intensifica si functioneaza pe mai multe planuri, e drept nu la fel de îndreptatite sau de valabile. Ei sunt responsabili pentru regimul politic pe care l-au tolerat, sunt de asemenea acuzati pentru ca au sprijinit evolutia nefasta a dictaturii hitleriste, pentru ca au colaborat cu ea. Tot vina lor este ca au asistat pasiv la ororile care s-au produs, au participat la crime, drept urmare pot fi urmariti în calitate de criminali.
Învingatorii razboiului instituie un tribunal. Procesul de la Nürnberg este deschis în vederea judecarii crimelor si devine functionabil pe doua coordonate. Sunt chemati sa dea socoteala indivizii aflati în fruntea regimului nazist, ei sunt acuzati de crima, nu poporul german. În al doilea rând, suspectii sunt acuzati pentru crime împotriva pacii, crime de razboi, crime împotriva umanitatii, stabilite clar în statutul Tribunalului Militar International. Acuzarea nu vizeaza doar indivizii, ci si organizatiile care pot fi luate drept criminale: guvernul Reich-ului, corpul conducatorilor politici ai NSDAP, SS, SD, Gestapo, SA, Marele Stat Major, Înaltul Comandament al armatelor germane. Procesul trebuie înteles de cetateni ca o consecinta a faptului ca germanii nu s-au eliberat singuri de sub opresiunea regimului nazist, ca au asteptat sa fie eliberati de Aliati. Fiecare are asadar o raspundere politica care are rabdare sa fie asumata în pofida rusinii, a resimtirii neputintei, a dezonoarei. Rusinea nu sta pâna la urma în procesele care au fost intentate, ci în tolerarea regimului opresiv si a faptelor lui. Esential i se pare lui Jaspers ca acest proces sa fie înteles numai ca o veriga dintr-o serie de activitati politice constructive. Dificultatea de a-ti asuma raspunderea politica nu vizeaza însa si sufletul omului, ea înseamna numai neputinta politica a simplului cetatean, constrângerea lui la foame si la frig.
În sens moral sunt vinovati cei capabili de ispasire. Exista o suita de situatii ce atrag acest gen de vina, Jaspers le enumera atent în cartea lui. În primul rând, purtarea mastii de catre cel interesat sa supravietuiasca, care consta în declaratii de loialitate mincinoase, exercitarea salutului hitlerist, participarea la diferite manifestari publice ale regimului etc. Vine apoi falsa constiinta, impresia ca te-ai înselat în privinta scopului pe care-l urmareai. Exista o culpa a celor care s-au lasat dusi de confuzie sau au omis sa faca ce era bine. Partiala aprobare a national-socialismului constituie un alt motiv de acuzatie, care ar putea fi redusa la formula „se fac totusi si lucruri bune”. Abandonarea într-o autoamagire comoda poate fi de asemenea evaluata ca o situatie de condamnat. Asteptarea pur si simplu a clipei caderii regimului, fara ca personal sa se ia o atitudine, nu e cea mai potrivita solutie, omul fiind de regula centrat pe ameliorarea conditiilor de viata individuale. Desi exista diferente majore între cei angajati în actiunile regimului si cei pasivi, si acestia din urma sunt vinovati, caci neputinta nu e o scuza pentru nimeni, nu poti evita tot raul, poti cel putin sa acorzi un ajutor minim celui aflat în pericol, sa ameliorezi o nedreptate, sa încerci o contraactiune. În sfârsit, faptul de a te fi alaturat puterii, fie si la modul pur exterior, comun multora, trebuie supus constiintei. Din motive felurite, multi germani au ales sa intre în partidul national-socialist sau în alte grupari formale. Astfel ca fiecare cetatean are motive sa se supuna unui examen moral, nu e nimeni un model „curat”, nu e nimeni capabil sa ofere o orientare sigura catre transformarea launtrica. Ea nu se poate petrece decât în singuratatea omului cu sine, iar în functie de felul în care fiecare conational îsi înfrunta si îsi rezolva problema culpei se va contura viitorul sufletului german.
Germanii au fost educati, adauga Jaspers, în spiritul supunerii, al mentalitatii dinastice, al insensibilitatii si neresponsabilitatii fata de politica. Dar nu se poate ajunge la „prefacerea launtrica” fara sa te simti raspunzator. Temeiul culpei comune nu trebuie cautat în apartenenta la un stat, ci în împartasirea unei vieti spirituale. Aceeasi origine înseamna aceeasi limba si aceeasi soarta în cele din urma. Traditia cere preluarea si asumarea vinei stramosilor, vina priveste faptul ca germanii au creat posibilitatea de existenta si dezvoltare a regimului nazist în existenta lor spirituala. Acea forta destinala atât de intensa în traditia poporului îi afecteaza se pare din când în când moralitatea.4 Nu accidental aduce Jaspers acest argument final, Cioran sesizeaza de asemenea sensibilitatea germanilor la ideea de destin, pe care-l înteleg nu ca pe un principiu exterior, care le afecteaza si coordoneaza existenta din afara, ci ca putere care, reiesita din propria vointa le scapa la un moment dat de sub control si se întoarce împotriva lor cu aceeasi vigoare5.
O carte, mai multe controverse
Aparitia Constiintei culpei a provocat discutii numeroase, însa nu am putea spune ca ecourile au fost adeseori pozitive. Jaspers a primit multe scrisori în care cetateni germani îsi exprimau opiniile, criticile sau rezonanta la ideile expuse în carte. Sufletele celor care se simteau responsabili pentru raul istoriei au fost afectate de discursul si argumentele filosofului. Jaspers nu raspunde decât în mod exceptional acestor epistole, de exemplu, îi va scrie lui Willy Boepple ca el vorbeste în carte doar ca individ german si nu ca purtatorul de cuvânt al spiritului german. Studiile incluse în Constiinta culpei sunt numai consideratia de iubire pentru sufletul german si un fel de a provoca cetatenii la dialog. De asemenea, declaratia sa ca „trebuie sa traim cu vina noastra” nu este o acuzatie, ea trebuie luata doar ca o expresie metafizica de marturisire a culpei înaintea lui Dumnezeu.
Colegii de la Universitatea din Heidelberg au întâmpinat, în majoritate, cartea cu reticente. Un fragment din jurnalul lui Jaspers este graitor: „Însa în vremea aceea… în catastrofa pricinuita prin propria raspundere, nu se afirma decât vointa egoista de existenta, nu si participarea la o vointa oarecare de prefacere launtrica. Despre crimele în masa ale nazistilor… nu voia nimeni sa stie… Am înteles ca în situatia data asemenea discutii nu puteau interesa pe cineva. Nevoia materiala era prea apasatoare. Dar lucrurile au ramas neschimbate si mai târziu”6. O anumita apatie pare a-i fi prins repede pe germani. Filosoful constientizeaza ca putini i-au citit realmente cartea si înca mai putini au ajuns sa o înteleaga. Gaseste înca justificata indiferenta oamenilor, prin circumstantele materiale si psihologice de dupa razboi. Dar îl nelinisteste refuzul de analiza proprie, care se perpetueaza, ne-asumarea responsabilitatii, ne-trairea experientei de refacere culturala si politica.
Criticile care se formuleaza sunt legate în primul rînd de perspectiva idealista cuprinsa în premisele cartii lui Jaspers. Herbert Marcuse considera ca lipseste din lucrarea filosofului tocmai concretizarea istoricitatii, ca acesta încheie studiul acolo unde apar de fapt adevaratele probleme, ca e oferita cititorului asadar numai o interpretare abstracta7. De asemenea, Kurt Stevenhagen, Heinz Finke, Manfred Schmid, Franz-Josef Krautheuser, îi reproseaza filosofului faptul ca desi reînnoirea morala este importanta, în conditiile politice si economice existente ea devine usor utopica, caci nu e de ajuns asumarea vinei pentru a te purifica spiritual. De asemenea, filosoful este prea aspru în criticarea germanilor, tragedia provocata de acestia se poate compara cu alte tragedii ale istoriei si, în orice caz, condamnarea morala nu e urmata si de însiruirea unor fapte concrete pe care germanii ar trebui sa le împlineasca pentru a se salva. H. Blücher, într-o epistola trimisa Hannei Arendt, din 15 iulie 1946, sustine ca daca Jaspers pretinde purificarea launtrica prin solidaritate cu germanul, se poate deduce ca ea este valabila si pentru adeptii national-socialismului. La rândul lui, Jaspers i se plânge aceleiasi Hannah Arendt de atacuri. Comunistii îl numesc „un precoce aparator al National-Socialismului”, în timp ce un individ aflat în fruntea nazistilor apreciaza ca este „un tradator al tarii mele”8.
Jaspers versus Heidegger
În 1933, dupa o vizita la Martin Heidegger, Jaspers constata ca national-socialismul s-a transformat într-o betie a întregii populatii, una care din pacate prinde si mintile luminate. La întrebarea „cum sa conduca un om atât de incult ca Hitler Germania?”, Heidegger îi serveste urmatorul raspuns: „Cultura nu are nici o importanta… uitati-va ce mâini minunate are”. În luna noiembrie a aceluiasi an, Heidegger îsi încheie „Apelul catre studenti” cu urmatorul mesaj: „Führer-ul însusi si numai el este realitatea germana actuala si viitoare si legea ei”9.
În 1945, Hannah Arendt si Jaspers, prieteneste, vor ajunge la concluzia ca sensibilitatea morala a lui Heidegger nu este pe masura gândirii sale. Totusi, în 1949, Jaspers intervine pentru acesta, în vederea suprimarii interdictiei de a preda (acesta îsi reia cursurile însa abia în iarna 1951/1952, la Universitatea din Freiburg). Procedura de denazificare i se terminase în martie 1949, cu verdictul: „Participant secundar. Fara masuri punitive”.
Ca a întretinut un vis politic si ca a ajuns sa se însele va recunoaste însusi Heidegger într-o scrisoare catre Jaspers din aprilie 1950. Ceea ce nu poate însa sa admita filosoful este ca a judecat gresit din punct de vedere politic pentru ca a visat filosofic. Îsi apara în felul acesta competenta sa de interpretare filosofica asupra evenimentelor istorico-politice. Rusinea resimtita pentru colaborarea cu regimul nu era în cazul lui generata de culpa morala, era simpla rusine de a fi gresit, de a fi esuat în calculele lui interpretative, falsa constiinta, în termenii lui Jaspers. Heidegger continua sa creada totusi ca antisemitismul era un rau necesar, care trebuia înfaptuit în numele renasterii nationale a Germaniei10.
Pozitia lui Jaspers fata de angajarea prietenului sau în politica regimului a fost mai curând concilianta. În carte, exista referinte la intelectualii care s-au angajat în politica nazista, este condamnata gândirea lor inflexibila, diferita de doctrina, dar care retine o atitudine interioara specifica sau convenabila acesteia. Nu da însa nume. Ideile lui Jaspers de reforma erau pâna la un punct în acord cu principiile guvernului si ale lui Heidegger, motiv pentru care îi si sustine discursul la învestirea în functia de rector a celui din urma.
Constiinta culpei nu e singura în proces11
O chestiune se mai cere detaliata. Nu doar Jaspers insista în imediata apropiere a razboiului pe asumarea vinei. Perioada este marcata de discutii centrate pe vina morala cu privire la trecutul nazist, si în mod special cu referire la Holocaust. Avocatul Hans Frank, fost guvernator general în Polonia ocupata de nazisti a scris Facing the Gallows, în care vorbeste despre sentimentul culpei resimtit în timpul cât a stat în închisoare. Apoi, Traude Junge, unul dintre secretarii lui Hitler, care a participat se pare la sinuciderea acestuia, va scrie My Time with Adolph Hitler, în 1946, carte publicata partial abia în 2002. În acelasi an apare si un documentar asupra vietii lui Traude Junge, Blind Spot. Iar în 2004, apare un film bazat pe însemnarile ei, intitulat The Downfall: Hitler and the End of the Third Reich. Nici Frank, nici Junge nu-si asuma raspunderea morala pentru crimele la care au participat. Hans Franke accepta doar o parte din vina, îsi exprima regretul pentru crimele naziste si recunoaste ca a avut un rol în desfasurarea acestora. Pe de alta parte, el îl blameaza pe Hitler pentru perversa sa politica rasiala, dar refuza sa se condamne în urma crimelor asupra evreilor si non-evreilor puse sub jurisdictia sa. Junge de asemenea, gaseste ca sensul responsabilitatii nu priveste actiunile, colaborarea criminala. Ea crede ca a fost într-o amnezie extrema, de aceea scrie acum, pentru a se împaca cu lumea, dar mai ales pentru a face pace cu propria constiinta. Resimte mai curând mila de sine si de soarta ei decât sentimentul culpei. E mai degraba în discutie un destin nefast, nu fapte gresite – o impresie frecvent întâlnita în rândul populatiei germane la acea vreme. E mai comoda pozitia de victima si mai greu de îndurat cea de acuzat.
Vina raspândea în masele de oameni indignare. Cum putea fi poporul de rând acuzat de aceste crime oribile? Iar cei implicati vorbeau mai degraba de rusinea de a-l fi servit pe Hitler, acum damnat. Spre deosebire de rusine, mai lesne practicata, culpa rezulta din violarea normelor legale, era strâns legata de atragerea unei pedepse, care putea lua fie si numai forma responsabilitatii, va afirma si Gabriele Taylor, în Pride, Shame and Guilt.
Între toate, interpretarea Hannei Arendt este se pare cea mai justa12. Încearca si ea sa raspunda la întrebarea „daca tot colectivul germanilor este vinovat de crimele nazistilor?” si, asemenea lui Jaspers, crede ca toti cetatenii trebuie sa participe la eliminarea raului facut de statul lor. Li se cere nu raspundere morala de data aceasta, ci politica. Arendt distinge între responsabilitatea colectiva (întotdeauna politica) si responsabilitatea personala (care este legala sau morala). Spre deosebire însa de Jaspers, ea considera ca sentimentul culpei este daunator în realizarea libertatii politice. Tinerii ar trebui sa se preocupe de prezent, sa rezolve problemele actuale, sa nu staruie în trecut. Ceea ce în plan personal poate fi asumat (vina morala), poate fi distructiv în plan public. Cetatenii buni sunt cei care pretuiesc mai mult societatea, mersul lumii decât sufletul lor. Când culpa devine publica trebuie pusa sub semnul îndoielii sinceritatea ei, caci vina este expresia sinelui, în timp ce politica e performativa. Sentimentele morale sunt în principiu antipolitice. Politica priveste viata în comun a oamenilor. Se impune asadar acum nu o învinuire colectiva, ci prezenta unor actori politici în stare sa lumineze prin cuvinte, sa ofere oamenilor întelegerea de care au nevoie pentru a trai laolalta. De dragul lumii în care raul a patruns, responsabilitatea politica trebuie sa uneasca, în sensul acesta, ca cetatenii trebuie sa cunoasca precis ce a fost, sa îndure aceasta cunoastere si apoi sa se pregateasca pentru noua realitate politica. Un gând de la care fiecare cetatean al unei tari, oricare, are de învatat.