PRIVIREA CRITICULUI IRINA PETRAS, O LOCUIRE

În volumul Irinei Petras, Literatura româna contemporana, Ideea Europeana, 2008, îsi raspund larg doua decenii de literatura. Critica sa de întâmpinare impune, mai întâi, în pozitionarea „destinala” a formulei de autor, apoi, prin activarea temelor trigemene (feminitatea, moartea, locuirea), mesterite cu eleganta stilistica si de viziune dinauntrul cartilor. De aici, tinuta cumpanita, meditativa, rezistenta a CritiCei, în pofida unui neoimpresionism de supra-fata, fundamentat pe o severa teorie literara, în ciuda necuprinderii exhaustive de autori sau a esalonarii lor alfabetice.
La distanta de malitia, destramarea, desfiintarea de azi, autoarea a reusit în Teme si digresiuni, 2006, Casa Cartii de Stiinta, o demonstratie de viziune fragmentara dar cu atingeri de substante literare, în comprimat, asupra clasicilor, dupa ce ordonase lumile lui Creanga si Camil Petrescu, chiar propria lume, din bucati memorialistice. Cronica la zi e o alta rostire, seducatoare, ierarhiza(n)ta cu masura, desi acuta, cârcotasa, ba facatoare de destine, ceea ce mai demonstreaza odata ca Irina Petras are o dimensiune critica rara, de fiecare lector „re-descoperita”. Senzualitatea scripturala I.P. se re-prezinta în masura în care departeaza scena, re-scriind-o în vecinatatea de sine si de altul, textul trait. Ne-starea asumata, metamorf(oz)ele de limbaj, meditatiile strecurate în critica sa literara sunt iesiri la rampa, sunt „trebi”, lucru pagân, cu Fârtate si Nefârtate împreuna, în abisul vederii – locuiri în/ din carti, ca ultima rostire. Una învatata, studiata în aceeasi figura a proximitatii limitei. I. P. locuieste cartile ca pe lumea sa, din realitate sau din vise. Reda mortii, cu adjuvantii textuali sau existentiali, stat omenesc, un între, de purtat aici, corp ambigen, prin urmare, ca rostirea cea abisala, opusa nevederii Printului dintr-o poveste ciudata a Miezului…, fatalitate careia i se supune însasi I.P. cu luciditate ne-alter/ata. Ambigenul e studiat ca figura a corespunderii, dublei lecturi, capul limpede placat pe un pathos anume, evidentiat în dualitatea de structura a duhului I. P. Unul care umbla dupa natura autorului/ omului, a se vedea crochiurile de „aproape” si cele de „departe”, perspective multiple dar nu si deformatoare, privirii locuite, apartinatoare unei fiintari, prin urmare rostirii echilibrate (si) la un alter.
Oracolul e simtit în cele mai profane cronici, cheile sunt multiple. Arta, Frumusetea, nevazuta de un Print, se situeaza tocmai de aceea în „miez”, scoate expresia si meditatia întru vedere, de acolo. Celalaltul nu face pereche decât prin numire, locuire. De unde si atractia autoarei pentru nominalitate, ca lume rostitoare de esente la Bacovia, si, provocator, dar demonstrat, la un Marin Sorescu (în Teme…). Fragmente si fragmente de viata si literatura sunt tot un oracol. De aceea, interpretarile se multiplica la fiecare lectura a cronicilor sale. Scriitura e vizata, în genere, ca o lume de metamorfoze, dar pe dedesubt sta semnul, rostirea. Cititorul descopera în cronici un personaj de fundal, pentru el însusi, dar si o abstractie, de neatins.
Cronicile par tablouri (de viata!?), sunt semnate de acest duh dublu, Fârtate si Nefârtate laolalta facuti dintr-o radacina, folclorica.
Scrisul devine pentru I.P. un Loc, pe care îl re-scrie dinauntru spre afara, într-o epica simultan grava si jucata din Cuvinte, cu vaz si auz, din moment ce sunt deja vii pe volumele de „dictionar” clujean, de „familie”, apartenenta, literara (artista) si …naturala totodata. Clujul e personajul sau literar, „peste drum” de „locuire”, în marea feminitate a limbii fara de neutru, ca un facut!? vizionar glosat în teritoriul multiplu, fie Clujul sau literatura româna, de figuri în unitate. Astfel, textele I.P. au un aer al timpului, clar definit de vocile cetatii, de la scriitori bine integrati lui „acasa” la cei cu spiritus loci în fasa, de la poeti ai burgului la aceia ai vreunui loc „destinal” etc.
Volumul are un picaresc construit din comentarii, diagnostic, in­stan­ta­nee, microbiografii, luari de pozitie la torturi literare, de ieri si de azi, lec­turi de texte vizate ca loc de întâlnire, fiintare împreuna, cu analize atente, evolutii bifate critic, cu trasee hermeneutice adecvate, cu ironii si mirari de tot hazul si necazul, cu (unele) subiectivitati împartasite, s. a. m. d.
„Eternitatile” devin Cuvinte, vecinatati, prin urmare, de lume-lume sau de texte, bine individualizate prin rostire, de fapt singura fiinta (la o autoare care între-vede moartea în „fizica” ei fara continut). Cu cresteri si descresteri organice (ca într-un germene pus pe sotii, umor, caricatura), preaplinul critic I.P. are o fosnire de lume greu de aflat la ceilalti maestri ai… genului. Exista în desenele-cronici o asceza de viziune, nemodificata vreodata si, paradoxal, o explozie expresiva datatoare de senzatii la iarba verde de acasa, o prospetime care face tânara fiecare cronica de carte. Uneori chiar cartea.
I.P. surprinde firescul si nefirescul în demersurile contemporanilor, doza de normalitate sau stralucire, dar si „necazul”, scaparile, abil strecurate în desen. Se întâmpla sa citesti aproape terapeutic atacul si spada, nu bagi de seama ca te pot viza. Imperfectiuni, ca „într-un pacat de povestariu”, analizate chiar la nivelul viziunilor critice, rom~nesti sau lirice, morala, strecurata ca între prieteni, la vreo sezatoare, umorul clocotitor sau abia tâsnit dintre rândurile ordonate, simplitatea liniei critice, copilarirea din crochiurile „aproapelui”, sunt legate în simbioze si compuneri artiste încât se poate citi pagina pâna si la o carte… necitita. Acuza se estompeaza, dar ramâne acolo pentru o alta lectura, mai rece. Cronica este o locuire în text, cu totul osebita prin vederea, hermeneutica de lectie vie la vremuri, înca, tulburi, la ne-asezari literare. Lovinescu e urmat doar la suprafata, dinauntru dinamizeaza receptarea un sfatos, un meditativ prins de lucrul bine mesterit, gândul, un homo-faber care sta aplecat asupra cartii cu îndemânare expresiva si de interpretare. Exprimarile atent sugubete sau valorizante, umorul, cârtirea, mai ales buna masura fac o cumpana distincta în critica actuala, matura sau cruda.

I. P. se situeaza mereu în Miezul lucrurilor (cum suna titlul unor „convorbiri” din 2006, dar cum se zareste si într-un interviu luat recent autoarei de Ion Zubascu). Triunghiul tematic ordoneaza si legifereaza cartile, devenite fiinte. Ne aflam pe o cale, cu fragmente dintr-o carte a locuirii/ fiintarii, construita cu încapatânare si cu „stiinta” la celalalt, textul-alter, într-un excurs exegetic dupa eterna „crestere a limbii” (stapânita), maternitate înglobatoare.
Totul e rânduit, analizat, diagnosticat sub taietura când învaluitoare, când dura, seaca, anatomica, dar totdeauna cu traire din interior, cu apartenenta în/ la text. Volumul întreg e un Loc „facut” din locuri, scriituri adica, pe o cul­me stilistica si de viziune datatoare de echilibru, desi intervin, adesea, si lovituri iuti, lucide, cu care se face „un lucru”, lectura, sub privirea „atin­tita”. Amplul demers critic al Irinei Petras, aflat între patos si rigoare, e fun­da­mentat prin meditatiile pe cele trei teme, mereu într-o carte de învatatura, cu probleme contemporane noua (Fragmentele aproape polemice dau sea­ma de sfatosenia unui Creanga dublat de ochiul estet, cultivat, al doamnei T, Patul lui Procust), de la apartenenta la vreo generatie literara la ierarhiile proas(pe)te, de la vreo criza a literaturii la relatia centru-margine etc. Chestiunile sunt croite din nou si asamblate într-un „port” sever, ardelenesc, dar cu largimea „batrâna”, înteleapta si încapatoare a privirii hermeneutice.
Acelasi moderato cantabile stilistic, chipurile vii de autori, cunoscuti mai ales în carnea si oasele lor textuale, „eternitatile” din subsolul fiecarei scriituri transforma complexul „zidului neispravit” în mestesug al fragmentului, mai adevarat decât totalitatea, mimata, mai locuit. De unde si re-organizarea materialului critic sau memorialistic în noi si noi volume, încapatânat fara retus, dupa ce s-a fost locuit (de) alte opere. Constructia devine continua, cronica e ca viata însasi, ne-ispravita, cum ar veni, adevarata, cu luciditatea grea a ne-finitului; aici îsi scoate capul si numinosul (alchimie Jung), plasat cu rigoare în clipurile/ crochiurile critice (Clujul sta de straja!). Oricâte fente artistice si de argumentatie ar face autoarea, cele mai durabile cronici sunt dinauntrul cartilor citite prin tematica tripla a mortii, feminitatii si locuirii. De aici vine impresia de profetism al scrisului sau. Ca stau alaturi si mic si mare e o poveste care tine de ceea ce tocmai I.P. desfiinteaza, top-ul perpetuu la noi, prestigiul ca judecata de valoare al editurii sau circulatiei numelui, tonul dat la carte de spiritele conducatoare de ierarhii literare si câte si mai câte nazdravanii efemere… Totusi, recunosc ca autoarea e în plin la ardeleni si ca voiam a sti cum îi stra-vede pe altii, cu staif pe meleagurile noastre, cele din Republica (!).
Spirit meditativ, Irina Petras dispune de arta interpretarii duble, simultan la realitate si texte, dar si de cea a conversatiei, subtil introduse înauntrul cronicii. Le face pe toate drept si stilist, sec si cald, ceea ce indica o apropiere la distanta si o distanta în apropiere. Multe personalitati ale Clujului (de la Marian Papahagi la Sanda Cordos se poate alcatui un arbore genealogic valid, „var primare…”, „peste drum de…”, proiectati prin sita Ochila, uimitor de vie) trec prin lupa acestei miscari de… optica. Dar scriitorii preumblati sunt numerosi, operele, asemenea. Si nu exista vreun dubiu privind re-Citirea. Când îsi spune „buna conducatoare de texte” I.P. nu face decât modestie, situarea e în linia hermeneuticii depline, cu toata aparenta de impresionism actualizat pe care o da la lectura cronica sa de carte, patrunsa de sine, adica strabatuta ferm si maiestrit de cele trei reflectii despre feminitatea limbii române, despre moarte si locuire.
I. P. îsi pastreaza o anume disciplina a singuratatii creatoare ca pe o alta „isprava”, organizeaza textele în si din alte texte, re-ordoneaza într-o continua meditatie propriile impresii, perspective critice, expune logica fragmentului de receptare literara, amintire, vis, pentru a surprinde cu o noua asamblare. Din raftul mult ridicat peste faptura de carne se ridica, vezi si vigneta din pagina sa de critica la Contemporanul, totdeauna ochiul vederii dinauntru a cartilor. E starea sa de „trezvire”, identica viselor-lume, o locuire din alter-i care se împaca în maternitatea cea calda a limbii materne, dar cu o stiinta (prea)pagâna a mortii în a fi aici, nu dincolo. Poate de asta scrisul Petras este (marturie stau câteva re-asezari la cazul I. P., cum este cea a lui Christian Craciun) un a fi dincolo de esenta, cum spune Emmanuel Lévinas, daca avem în vedere macar tema mortii îmblânzita prin meditatii (si) la cartile citite (scriitorii cu o asemenea vocatie sunt „priviti” integral), ca într-un continuu eseu despre finitudine (o fenomenologie de tip Françoise Dastur, de pilda, admirabil proiectata si aplicata).
Cartile ajung, parca, pre/ texte pentru viziunile sale de adâncime, între-tesute cu minte de artizan vechi, dupa modelul „povestitor” al lui Creanga, unde harnicia coexista cu „jocul”, fictiunea, altfel spus meditatia, buna conducatoare de form(ul)e, ontologice la unul, text/ existentiale la celalalt.
Volumul de fata se citeste cu empatie, finetea de stil ascute si ascunde, totodata, o lume-loc, trait/a cu supliciu, dar si cu distantare voita, aceea data nu de impartialitate, ci de meditatie. Starea aceasta ultima o proiecteaza pe Irina Petras peste numitul raft, livrescul, în spatiul „întrelui”, cum bine spune ea însasi, ambigenul devenit ontologic, la granita existentei proprii cu scriitura Celuilalt. O identitate, anume mesterita. Chiar daca din „peste 500 de scriitori contemporani si 1000 de carti”.