Comentarii critice
Ion Bălu
AUGUSTIN BUZURA – STILUL PROZEI
Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
Psihiatrul Mihai Bogdan din Absentii, 1970, nu este un simplu medic, ci un intelectual cultivat, cu o arie semnificativa de lecturi, specializat într-o ramura de vârf a medicinei. Studiile sale – însusite si prezentate de directorul institutului la congrese internationale – au avut un relevant ecou printre specialistii straini.
Personalitatea, profesiunea, relatiile interumane si structura psihica a medicului sunt construite pe doua voci interioare, permanent interferente si constant fracturate prin elipse, subîntelesuri conversationale, implicaturi si discontinuitate temporala. O voce a timpului prezent contureaza trairi, sentimente si senzatii, formuleaza întrebari si ipoteze, se revolta împotriva sistemului si a lumii în care traieste ireversibil. Alta, a timpului reactualizat de memoria involuntara, cufunda instanta narativa în apele trecutului pâna în pragul adolescentei. Peste rememorarile medicului, se suprapune, vehementa, vocea profesorului de istorie din camera vecina, despartita de a naratorului numai de o usa cariata.
Prin aluviuni analeptice, selectate de pe feluritele paliere ale trecutului, primele doua voci contureaza un Bildungsroman ce proiecteaza personalitatea lui Mihai Bogdan pe dimensiunile socio-politice ale epocii; a treia recreeaza revolta unui intelectual iesit din închisorile comuniste, care constata ca viata lui nu mai are nici un sens.
Competenta lingvistica
çn spatiul imagistic creat de cele trei voci narative, se decanteaza o tensionata densitate evenimentiala si o profunzime psihologica deasupra mediei. Competenta lingvistica, aptitudinea de a produce enunturi sintactice printr-o personala remodelare a limbii si a imaginilor artistice îsi pun inconfundabila amprenta stilistica asupra romanelor lui Augustin Buzura. Asemenea creatorului sau, personajul narator are o cultura implicita a limbajului, construita pe o competenta identica si o performanta imagistica asemanatoare cu a personajelor imaginate de Camil Petrescu în romanele lui interbelice.
Naturaletea, concizia, claritatea, corectitudinea, proprietatea structurilor lexicale si morfo-sintactice transmit nu numai concretete imaginilor artistice si dinamica ideilor. Conotatiile si devierile constante, reflectiile individualizate si semnificatiile subtextuale încorporeaza si valori plastice: o eufonie distincta, o melancolie a evocarii, disperari emotionale, nazuinte frânte, dureroase tensiuni psihice si aspiratii cu neputinta de realizat într-un stat totalitar.
Nostalgia amara a trecerii timpului din versurile eminesciene: "Cu mâne zilele-ti adaugi, / Cu ieri viata ta o scazi / Si ai cu toate astea-n fata / De-a pururi ziua cea de azi" – formeaza substanta meditatiei lui Mihai Bogdan asupra propriului destin. Asemenea lui Eminescu, el actualizeaza o pagina de filosofie schopenhauriana. Dupa moartea Magdalenei, timpul se revarsa asupra prezentului "aproape alb", "cu nici o rana vindecata." Rememorarile devin toate "înfatisari ale timpului trecut", timp fluid, interior, de durata proustiana. "Tot în azi" se integreaza viitorul: "Si el o adunatura de prezent, iar orice imagine se leaga de el /....–/ nu este si nu poate fi decât o materializare a timpului prezent, a zvârcolirilor mele într-o semiobscuritate dura."
Retorica
Stilul – constata Gerard Genette, în Fiction et diction – "este înfatisarea limbajului, oricare ar fi el." Din acest motiv, structurile stilistice nu sunt totdeauna perceptibile. Receptarea lor presupune "un minimum" de cunoastere teoretica a tropologiei si a stilurilor functionale, o competenta similara cu a naratorului, fiindca "nu exista savoare fara oarecare stiinta." Asa se explica pentru ce critica literara a glosat despre "lipsa de stil" a prozei lui Augustin Buzura, despre "limbajul greoi", "pagina cenusie", "curgere dificila", "lipsa de fluenta a frazei" etc.
Însa în Absentii se distinge o retorica individualizata, nesesizata pâna acum. Fraza romancierului este alcatuita dintr-un strat material, format din cuvinte si procedee retorice, din înlantuirea relatiilor sintagmatice în constructii referitoare la un eveniment, o situatie, o atitudine, dintr-un continut si o semnificatie. Astfel încât stilul devine – cum observa Andrei Plesu – "valoare de cunoastere, convertita în valoare de expresie."
Functia figurilor poetice incluse în discurs consta în relevarea fracturii existente, la nivel intertextual, între limbajul oficial, anchilozat în clisee propagandistice, si realitatea extralingvistica. Iar constituentii tropologiei – seme, lexeme, sememe – degaja, în context, distincte semnificatii colaterale. Frecventa poliptotonului substantival, verbal si/sau adjectival ramâne, sub acest aspect, semnificativa. Subordonat figurilor de repetitie, format din reiterarea formelor "flexionare ale aceluiasi" cuvânt, tropul este construit prin repetitii lexicale si aliteratii consonantice: "...poate ca as înghiti o bomba atomica sau o bomba de bombardament, as dormi bombanind bombanituri, caci altfel nu faci decât sa te întrebi întrebari întrebate de întrebatori, desi pâna la urma toate sunt vorbe, vorbe, vorbe, lua-te-ar dracul..." Prin amplificarea efectului de insistenta, armonizarea lexicala, fonologica si morfo-sintactica are drept efect imediat parodierea rutinei cotidiene si a stereotipiei ideologice.
Figuri poetice asemanatoare: "convins de convingeri", "scopul gândirii gândurilor mele", "ce aiureala aiurita", "trebuie neaparat sa-mi amintesc de felul în care m-am pomenit modelat, de miile de ani pierduti, cugetând cugetari gata cugetate" etc. – dezvaluie similare semnificatii existentiale.
Alcatuita din cuvinte cu sonoritate analoga paronimelor, parcheza se încadreaza în sfera analogiei si a similitudinii: "...ma voi aseza pe scaunul numarul 1 pentru ca sunt un Nimic lucid, constient... Scaun, masa, scaun, schiaun..." Vocea narativa imprima astfel cuvintelor un sens explicit si un altul intentionat implicit, încât parcheza se transforma într-un strigat de disperare, provocat de conditiile materiale sordide în care medicul este nevoit sa traiasca.
Atras de investigarea spatiului psihologic la felurite niveluri, Augustin Buzura coboara în profunzimile psihismului cu ajutorul comparatiei, utilizând tehnica lui Camil Petrescu: "Foloseste, când vrei sa te explici, comparatia. Încolo nimic", îl sfatuia naratorul pe Fred Vasilescu în romanul Patul lui Procust. Datorita spectrului imagistic ilimitat, comparatia ramâne un constant modelator al expresivitatii. çntre comparatul format din verbe restrictive si subordonatele comparate se stabileste un raport descensiv, consecinta unui act ilocutionar directiv: "Profesorul intentiona sa ma oblige sa ma simt la fel de mic ca el, sa traga între noi un penibil semn egal." Deseori, comparatul este selectat din domeniul afectelor, iar comparantul, concret: "...auzeam numai râsul prelung, trist, ca o sirena de alarma...”; alteori, comparantul este alcatuit dintr-o aditiune de imagini: "eram ca niste aparate hipersensibile în care un singur firicel de praf poate sa produca dereglari uluitoare..." etc.
Comparatia de egalitate poetica reluata, împreuna cu antonomaza, figura de repetitie prin care un substantiv comun este folosit ca nume propriu, reliefeaza suplimentar incompetenta, demagogia si inaptitudinea creatoare a directorului de institut: "Daca, în sfârsit, ajungem la pasarea din gard si suntem destul de încapatânati sa ajungem, nu ne mai ajuta mintea, suntem hodorogiti si obositi, îmbatrâniti prematur, egali cu toti Poenarii..."
Prin epifenomen, trop de insistenta, naratorul scoate din finalul sau din radicalul cuvântului una sau mai multe secvente fonice pe care le repeta, accentuându-le suplimentar: "sfârsit-sit-sit", le fragmenteaza pâna la vocala: "cuvinte-inte-eeee", ori le paraziteaza prin reducerea la o silaba stereotipa, urmata de o interjectie onomatopeica: "ratiune-ratie-ra-sfârrr." Procedeul, introdus si de Nichita Stanescu în poezie, cufunda în derizoriu lexicul sententios al viziunii comuniste despre lume.
Recursul la repetitie prin poliptoton, substitutie prin antonomaza, ambiguitatea degajata de parcheza, expresivitatea comparatiei, insistenta inclusa prin epifenomen, dar si prin trasaturile imanente ale altor tropi: metafora, asindet, antiteza, paralelism, climax anaforic s.a., Augustin Buzura imprima cuvintelor semnificatii ce nu le sunt proprii. Prezenta lor de-a lungul întregii actiuni alcatuieste o structura de adâncime semnificativa a textului. Romancierul pare ca se joaca. Dar jocul are o gravitate intrinseca. Tropii si explorarea semanticii lor ludice sunt accesorii ale problematicii epice, constient folosite, cu scopul de a crea un efect de inaderenta la valorile ideologiei comuniste.
Intertextualitatea
La accentuarea derizoriului contribuie solidar intertextualitatea, realizata prin includerea în fraza a numeroase fragmente ludice din folclor sau din jocurile copiilor: "...nu-mi pica decât carti marunte, zarurele, si
m-am saturat de ele, foaie verde de cucuta, sapte fete s-una sluta, eu trebuie sa dorm..." Limbajul agramat al activistilor de partid interfera cu fluxul sonor al repetitiilor lexicale si monotonia exasperanta a propagandei oficiale: "Jos cu cei ce vor razboi: jos!, jos! Eu pup poala popii, popa pupa poala mea.” „Tovarasi, din punct de vedere oricât propun ca ati înteles. Hei rup. A-la-la-la." Includerea amplifica expresivitatea frazei, iar intentionalitatea are o dubla consecinta: transgreseaza realitatea extralingvistica într-un registru burlesc si ironizeaza limbajul ideologic cotidian.
Intertextualitatea adauga relatarii o nota halucinanta de stranietate, iar, altadata, o hiperluciditate a trairii si a observatiei, prin care naratorul se adreseaza deopotriva imaginatiei si sensibilitatii naratorului. Punctele de suspensie si interjectiile onomatopeice dramatizeaza imaginile, creând un sentiment de încordare si tensiune interioara.
Mentionez, sub acest aspect, secventa înmormântarii. Împreuna cu altii, naratorul duce pe umeri un sicriu. Plânsul sfâsietor, propozitiile rituale bolborosite de preot se suprapun peste sunetul obosit al clopotului, se intersecteaza cu melodia populara raspândita prin difuzoarele orasului, cu zgomotul pasilor pe caldarâm, cu durerea fizica si psihica a naratorului:
"Tac...tac...tac... un pas... alt pas... înca un pas... umerii o sa cedeze... pamântul... mâinile pe pamânt... Bang... Bang... pai când era, pai când era sa trec la Oooltu... tac...tac... nu înca, nu ma doare... totul e durere sau nu exista durere... Odihneste Doamne, durerea... nu, poate ca numai bratele, umerii, genunchii pot sa doara... sa trec la Oooltu... trebuie sa rezist..." etc. Derulate periodic si suprapuse în memorie de nenumarate ori, imaginile creeaza o traire ambigua: cine se afla în sicriu: "fata... Magdalena? Eu?... Eu carându-ma pe mine însumi!"
Confesiune si relatare apersonala
Naratorul traieste constant scindarea personalitatii, provocata de un antagonism psihotic, diferend "profund ancorat în sufletul omenesc" – observa Otto Rank, analizând prezenta "dublului" în literatura universala. Mihai Bogdan sesizase cu multa vreme în urma dualitatea personalitatii sale: "...eram, mai ales în momentele de oboseala – si acasa veneam întotdeauna obosit, enervat – victima propriilor mele complexe si nemultumiri, a dublei existente interioare." çn omul "viu, plin de energie – remarca Otto Rank – exista un oaspete strain, un dublu mai slab, celalalt eu al sau sub forma de Psyche", prezenta deseori contradictorie. Deseori, instanta narativa are sentimentul ca realitatea extralingvistica este receptata "de un strain, un strain ce se fixase trainic în mine si ma neutralizase."
Scindarea se produce si în structurile sintactice, Augustin Buzura fractureaza confesiunea analitica a personajului prin introducerea a doua pronume diferite în interiorul aceleiasi fraze: „eu’’ devine ”el", vocea subiectiva se transforma într-o relatare apersonala, neutra, la persoana a treia: "As fi vrut sa ma admir, dar deodata, deosebit de clar ma îndepartai iarasi de mine, auzise cu o neobisnuita neliniste zbârnâitul ametit al soneriei si, pentru a evita oboseala epuizanta, nelipsita dupa fiecare somn sau stare de veghe, automat, prins parca într-o competitie cu el însusi, începuse sa-si spuna, de zeci de ori, exasperat, ca trebuie sa doarma."
Dupa primele trei propozitii, rostite la persoana întâi, identificabila prin referinta deictica "eu", inclusa în desinenta verbelor, naratorul introduce pe un spatiu limitat la alte câteva enunturi perspectiva impersonala, mediata de constiinta unei priviri din exterior. Revenirea la persoana întâi si la perspectiva subiectiva se deruleaza identic: "...nu întâlnise niciodata în privirea cuiva o ura atât de intensa, de pura, de neutralizanta. çl privea cu o curiozitate sporita de luciditatea ce lua proportii si, stiam, mi-ar fi fost suficient un singur gest..." etc.
Fuziunea dintre "eu" si "el", dintre eul subiectiv si eul neutru al celuilalt are un dublu precedent. Cel dintâi, în poezia Pierdut în suferinta de Mihai Eminescu. çn primele opt enunturi metrice, vocea lirica foloseste pronumele personal "eu": "Pierdut în suferinta nimicniciei mele..."– si persoana a treia singular în urmatoarele opt: "Caci ce-i poetu-n lume si astazi ce-i poetul?" Al doilea, în romanul Huliganii de Mircea Eliade: "Sa fuga, sa emigreze într-o tara unde nimeni nu-1 va sili sa câstige bani, nici sa-si ia o slujba onorabila. Daca as avea curajul sa sfârsesc, fugind. Mizeria cea mai crunta as îndura-o, dar sa fiu singur. Sa nu ma chinuie, sa nu ma umileasca..."
Dincolo de virtuozitatea stilistica inclusa, singulara în proza autohtona din a doua jumatate a veacului anterior, tehnica naratoriala utilizata de Augustin Buzura are o dubla semnificatie: stabileste o distanta critica între narator si realitatea extralingvistica evocata, iar prezenta celuilalt eu semnaleaza alienarea personajului, straduinta lui de a iesi din absurdul existential.
Constient ca traieste într-o închisoare extinsa la dimensiunile unei tari, saracita spiritual, precara economic si supravegheata permanent de Securitate, medicul îsi rememoreaza în 1970, cu acuta disperare, "caderea în istorie" – cum se exprima Emil Cioran. Razvratirea initiala, urmata de resemnarea deprimanta prin care a acceptat însusirea studiilor sale de catre directorul institutului, numai – observa Monica Lovinescu – "pentru a putea sa-si continue cercetarile, chiar fara a se bucura de rezultatele lor", proiectia statutului profesional în viitorul apropiat, spaima traita la gândul mortii psihice – toate se strâng într-o dramatica destainuire ce coboara spre adâncurile sinelui.
Un verb "fara nuante"
Verbalizarea interioara este pusa în relief prin verbe ce exprima actiuni si acte de vointa, prin substantive si adjective ce accentueaza apatia, oboseala fizica si psihica, prin emotia provocata de retrairea evenimentelor, împreuna cu deicticile apte sa codifice reprezentarea spatio-temporala si structurile sintactice analitice, însotite de procedee recursive.
Din profunzimile inconstientului, se contureaza o intentionalitate concretizata în reiterarea verbului „trebuie" la imperativ, gând si decizie ce nu mai pot fi amânate: "Acel trebuie îmi întretine ideea ca voi putea, voi avea posibilitatea si cât timp cuvântul mai are efect, ma bucur..." Instanta narativa imprima verbului o actiune realizabila, consecinta unei deliberari interioare: "Cuvântul acesta n-are nuante, nu poate fi mai mare sau mai mic, când îl pronunti ma oblig sa rezolv definitiv ceea ce trebuie."
Mihai Bogdan are constiinta valorii lui. Ceilalti îl considera, fara echivoc, superior înzestrat. El a avut si are ideile în procesul de cercetare stiintifica. Întreaga retrospectie este o justificare a revoltei interioare si a deciziei aferente: hotarârea de a parasi institutul! Aceasta este semnificatia imanenta a verbului "trebuie", verb caracterizat de A.J. Greimas un supramodelizator, "o forma de modificare a «existentei actiunii»." "Trebuie" instituita o dubla competenta. Una pragmatica, prin care personajul se pregateste sa actioneze: va renunta la rolul de "negru" al directorului Poenaru. Si o alta cognitiva, aptitudinea "de a emite judecati asupra obiectelor-enunturi despre lume": confirmarea unei intuitii.
În dimineata aceea de sâmbata, doctorul Nicolae rostise o fraza aparent bizara: "Ce te nemultumeste? De foame nu mori, glorie pe plan local ai, femeile nu te ocolesc. Un prieten ca mine, care-ti înghite orice palavre, care nu te toarna la profesor si mai departe, care chiar te întelege, ai..." Propozitiile principale, sugerând conformismul si atributiva penultima, aluzia delatiunilor la director si Securitate, l-au alertat. Toate alcatuiau un indiciu plauzibil: prietenul, inconformistul de odinioara, se pregatea sa se integreze în sistem. Acum, asteptându-l, voia sa aiba confirmarea. Dar în sinea lui decisese si "trebuie" devine sinonim cu renuntarea la moartea psihica!
Printr-un incitant demers analitic si un personaj memorabil, al carui destin evolueaza pe coordonate abisale, Augustin Buzura a creat o insertie în societatea totalitara autohtona de o amploare neîntâlnita în proza dinainte de 1989. Verbalizarea interioara reliefeaza structuri caracteriale, dezvaluie reflectii profunde, referitoare la cotidianul existential, la realizarea profesionala si descatuseaza o forta a observatiei de frapanta originalitate, ce contureaza statutul ontologic al fapturii umane în societatea comunista autohtona.
Ion Balu
Personalitatea, profesiunea, relatiile interumane si structura psihica a medicului sunt construite pe doua voci interioare, permanent interferente si constant fracturate prin elipse, subîntelesuri conversationale, implicaturi si discontinuitate temporala. O voce a timpului prezent contureaza trairi, sentimente si senzatii, formuleaza întrebari si ipoteze, se revolta împotriva sistemului si a lumii în care traieste ireversibil. Alta, a timpului reactualizat de memoria involuntara, cufunda instanta narativa în apele trecutului pâna în pragul adolescentei. Peste rememorarile medicului, se suprapune, vehementa, vocea profesorului de istorie din camera vecina, despartita de a naratorului numai de o usa cariata.
Prin aluviuni analeptice, selectate de pe feluritele paliere ale trecutului, primele doua voci contureaza un Bildungsroman ce proiecteaza personalitatea lui Mihai Bogdan pe dimensiunile socio-politice ale epocii; a treia recreeaza revolta unui intelectual iesit din închisorile comuniste, care constata ca viata lui nu mai are nici un sens.
Competenta lingvistica
çn spatiul imagistic creat de cele trei voci narative, se decanteaza o tensionata densitate evenimentiala si o profunzime psihologica deasupra mediei. Competenta lingvistica, aptitudinea de a produce enunturi sintactice printr-o personala remodelare a limbii si a imaginilor artistice îsi pun inconfundabila amprenta stilistica asupra romanelor lui Augustin Buzura. Asemenea creatorului sau, personajul narator are o cultura implicita a limbajului, construita pe o competenta identica si o performanta imagistica asemanatoare cu a personajelor imaginate de Camil Petrescu în romanele lui interbelice.
Naturaletea, concizia, claritatea, corectitudinea, proprietatea structurilor lexicale si morfo-sintactice transmit nu numai concretete imaginilor artistice si dinamica ideilor. Conotatiile si devierile constante, reflectiile individualizate si semnificatiile subtextuale încorporeaza si valori plastice: o eufonie distincta, o melancolie a evocarii, disperari emotionale, nazuinte frânte, dureroase tensiuni psihice si aspiratii cu neputinta de realizat într-un stat totalitar.
Nostalgia amara a trecerii timpului din versurile eminesciene: "Cu mâne zilele-ti adaugi, / Cu ieri viata ta o scazi / Si ai cu toate astea-n fata / De-a pururi ziua cea de azi" – formeaza substanta meditatiei lui Mihai Bogdan asupra propriului destin. Asemenea lui Eminescu, el actualizeaza o pagina de filosofie schopenhauriana. Dupa moartea Magdalenei, timpul se revarsa asupra prezentului "aproape alb", "cu nici o rana vindecata." Rememorarile devin toate "înfatisari ale timpului trecut", timp fluid, interior, de durata proustiana. "Tot în azi" se integreaza viitorul: "Si el o adunatura de prezent, iar orice imagine se leaga de el /....–/ nu este si nu poate fi decât o materializare a timpului prezent, a zvârcolirilor mele într-o semiobscuritate dura."
Retorica
Stilul – constata Gerard Genette, în Fiction et diction – "este înfatisarea limbajului, oricare ar fi el." Din acest motiv, structurile stilistice nu sunt totdeauna perceptibile. Receptarea lor presupune "un minimum" de cunoastere teoretica a tropologiei si a stilurilor functionale, o competenta similara cu a naratorului, fiindca "nu exista savoare fara oarecare stiinta." Asa se explica pentru ce critica literara a glosat despre "lipsa de stil" a prozei lui Augustin Buzura, despre "limbajul greoi", "pagina cenusie", "curgere dificila", "lipsa de fluenta a frazei" etc.
Însa în Absentii se distinge o retorica individualizata, nesesizata pâna acum. Fraza romancierului este alcatuita dintr-un strat material, format din cuvinte si procedee retorice, din înlantuirea relatiilor sintagmatice în constructii referitoare la un eveniment, o situatie, o atitudine, dintr-un continut si o semnificatie. Astfel încât stilul devine – cum observa Andrei Plesu – "valoare de cunoastere, convertita în valoare de expresie."
Functia figurilor poetice incluse în discurs consta în relevarea fracturii existente, la nivel intertextual, între limbajul oficial, anchilozat în clisee propagandistice, si realitatea extralingvistica. Iar constituentii tropologiei – seme, lexeme, sememe – degaja, în context, distincte semnificatii colaterale. Frecventa poliptotonului substantival, verbal si/sau adjectival ramâne, sub acest aspect, semnificativa. Subordonat figurilor de repetitie, format din reiterarea formelor "flexionare ale aceluiasi" cuvânt, tropul este construit prin repetitii lexicale si aliteratii consonantice: "...poate ca as înghiti o bomba atomica sau o bomba de bombardament, as dormi bombanind bombanituri, caci altfel nu faci decât sa te întrebi întrebari întrebate de întrebatori, desi pâna la urma toate sunt vorbe, vorbe, vorbe, lua-te-ar dracul..." Prin amplificarea efectului de insistenta, armonizarea lexicala, fonologica si morfo-sintactica are drept efect imediat parodierea rutinei cotidiene si a stereotipiei ideologice.
Figuri poetice asemanatoare: "convins de convingeri", "scopul gândirii gândurilor mele", "ce aiureala aiurita", "trebuie neaparat sa-mi amintesc de felul în care m-am pomenit modelat, de miile de ani pierduti, cugetând cugetari gata cugetate" etc. – dezvaluie similare semnificatii existentiale.
Alcatuita din cuvinte cu sonoritate analoga paronimelor, parcheza se încadreaza în sfera analogiei si a similitudinii: "...ma voi aseza pe scaunul numarul 1 pentru ca sunt un Nimic lucid, constient... Scaun, masa, scaun, schiaun..." Vocea narativa imprima astfel cuvintelor un sens explicit si un altul intentionat implicit, încât parcheza se transforma într-un strigat de disperare, provocat de conditiile materiale sordide în care medicul este nevoit sa traiasca.
Atras de investigarea spatiului psihologic la felurite niveluri, Augustin Buzura coboara în profunzimile psihismului cu ajutorul comparatiei, utilizând tehnica lui Camil Petrescu: "Foloseste, când vrei sa te explici, comparatia. Încolo nimic", îl sfatuia naratorul pe Fred Vasilescu în romanul Patul lui Procust. Datorita spectrului imagistic ilimitat, comparatia ramâne un constant modelator al expresivitatii. çntre comparatul format din verbe restrictive si subordonatele comparate se stabileste un raport descensiv, consecinta unui act ilocutionar directiv: "Profesorul intentiona sa ma oblige sa ma simt la fel de mic ca el, sa traga între noi un penibil semn egal." Deseori, comparatul este selectat din domeniul afectelor, iar comparantul, concret: "...auzeam numai râsul prelung, trist, ca o sirena de alarma...”; alteori, comparantul este alcatuit dintr-o aditiune de imagini: "eram ca niste aparate hipersensibile în care un singur firicel de praf poate sa produca dereglari uluitoare..." etc.
Comparatia de egalitate poetica reluata, împreuna cu antonomaza, figura de repetitie prin care un substantiv comun este folosit ca nume propriu, reliefeaza suplimentar incompetenta, demagogia si inaptitudinea creatoare a directorului de institut: "Daca, în sfârsit, ajungem la pasarea din gard si suntem destul de încapatânati sa ajungem, nu ne mai ajuta mintea, suntem hodorogiti si obositi, îmbatrâniti prematur, egali cu toti Poenarii..."
Prin epifenomen, trop de insistenta, naratorul scoate din finalul sau din radicalul cuvântului una sau mai multe secvente fonice pe care le repeta, accentuându-le suplimentar: "sfârsit-sit-sit", le fragmenteaza pâna la vocala: "cuvinte-inte-eeee", ori le paraziteaza prin reducerea la o silaba stereotipa, urmata de o interjectie onomatopeica: "ratiune-ratie-ra-sfârrr." Procedeul, introdus si de Nichita Stanescu în poezie, cufunda în derizoriu lexicul sententios al viziunii comuniste despre lume.
Recursul la repetitie prin poliptoton, substitutie prin antonomaza, ambiguitatea degajata de parcheza, expresivitatea comparatiei, insistenta inclusa prin epifenomen, dar si prin trasaturile imanente ale altor tropi: metafora, asindet, antiteza, paralelism, climax anaforic s.a., Augustin Buzura imprima cuvintelor semnificatii ce nu le sunt proprii. Prezenta lor de-a lungul întregii actiuni alcatuieste o structura de adâncime semnificativa a textului. Romancierul pare ca se joaca. Dar jocul are o gravitate intrinseca. Tropii si explorarea semanticii lor ludice sunt accesorii ale problematicii epice, constient folosite, cu scopul de a crea un efect de inaderenta la valorile ideologiei comuniste.
Intertextualitatea
La accentuarea derizoriului contribuie solidar intertextualitatea, realizata prin includerea în fraza a numeroase fragmente ludice din folclor sau din jocurile copiilor: "...nu-mi pica decât carti marunte, zarurele, si
m-am saturat de ele, foaie verde de cucuta, sapte fete s-una sluta, eu trebuie sa dorm..." Limbajul agramat al activistilor de partid interfera cu fluxul sonor al repetitiilor lexicale si monotonia exasperanta a propagandei oficiale: "Jos cu cei ce vor razboi: jos!, jos! Eu pup poala popii, popa pupa poala mea.” „Tovarasi, din punct de vedere oricât propun ca ati înteles. Hei rup. A-la-la-la." Includerea amplifica expresivitatea frazei, iar intentionalitatea are o dubla consecinta: transgreseaza realitatea extralingvistica într-un registru burlesc si ironizeaza limbajul ideologic cotidian.
Intertextualitatea adauga relatarii o nota halucinanta de stranietate, iar, altadata, o hiperluciditate a trairii si a observatiei, prin care naratorul se adreseaza deopotriva imaginatiei si sensibilitatii naratorului. Punctele de suspensie si interjectiile onomatopeice dramatizeaza imaginile, creând un sentiment de încordare si tensiune interioara.
Mentionez, sub acest aspect, secventa înmormântarii. Împreuna cu altii, naratorul duce pe umeri un sicriu. Plânsul sfâsietor, propozitiile rituale bolborosite de preot se suprapun peste sunetul obosit al clopotului, se intersecteaza cu melodia populara raspândita prin difuzoarele orasului, cu zgomotul pasilor pe caldarâm, cu durerea fizica si psihica a naratorului:
"Tac...tac...tac... un pas... alt pas... înca un pas... umerii o sa cedeze... pamântul... mâinile pe pamânt... Bang... Bang... pai când era, pai când era sa trec la Oooltu... tac...tac... nu înca, nu ma doare... totul e durere sau nu exista durere... Odihneste Doamne, durerea... nu, poate ca numai bratele, umerii, genunchii pot sa doara... sa trec la Oooltu... trebuie sa rezist..." etc. Derulate periodic si suprapuse în memorie de nenumarate ori, imaginile creeaza o traire ambigua: cine se afla în sicriu: "fata... Magdalena? Eu?... Eu carându-ma pe mine însumi!"
Confesiune si relatare apersonala
Naratorul traieste constant scindarea personalitatii, provocata de un antagonism psihotic, diferend "profund ancorat în sufletul omenesc" – observa Otto Rank, analizând prezenta "dublului" în literatura universala. Mihai Bogdan sesizase cu multa vreme în urma dualitatea personalitatii sale: "...eram, mai ales în momentele de oboseala – si acasa veneam întotdeauna obosit, enervat – victima propriilor mele complexe si nemultumiri, a dublei existente interioare." çn omul "viu, plin de energie – remarca Otto Rank – exista un oaspete strain, un dublu mai slab, celalalt eu al sau sub forma de Psyche", prezenta deseori contradictorie. Deseori, instanta narativa are sentimentul ca realitatea extralingvistica este receptata "de un strain, un strain ce se fixase trainic în mine si ma neutralizase."
Scindarea se produce si în structurile sintactice, Augustin Buzura fractureaza confesiunea analitica a personajului prin introducerea a doua pronume diferite în interiorul aceleiasi fraze: „eu’’ devine ”el", vocea subiectiva se transforma într-o relatare apersonala, neutra, la persoana a treia: "As fi vrut sa ma admir, dar deodata, deosebit de clar ma îndepartai iarasi de mine, auzise cu o neobisnuita neliniste zbârnâitul ametit al soneriei si, pentru a evita oboseala epuizanta, nelipsita dupa fiecare somn sau stare de veghe, automat, prins parca într-o competitie cu el însusi, începuse sa-si spuna, de zeci de ori, exasperat, ca trebuie sa doarma."
Dupa primele trei propozitii, rostite la persoana întâi, identificabila prin referinta deictica "eu", inclusa în desinenta verbelor, naratorul introduce pe un spatiu limitat la alte câteva enunturi perspectiva impersonala, mediata de constiinta unei priviri din exterior. Revenirea la persoana întâi si la perspectiva subiectiva se deruleaza identic: "...nu întâlnise niciodata în privirea cuiva o ura atât de intensa, de pura, de neutralizanta. çl privea cu o curiozitate sporita de luciditatea ce lua proportii si, stiam, mi-ar fi fost suficient un singur gest..." etc.
Fuziunea dintre "eu" si "el", dintre eul subiectiv si eul neutru al celuilalt are un dublu precedent. Cel dintâi, în poezia Pierdut în suferinta de Mihai Eminescu. çn primele opt enunturi metrice, vocea lirica foloseste pronumele personal "eu": "Pierdut în suferinta nimicniciei mele..."– si persoana a treia singular în urmatoarele opt: "Caci ce-i poetu-n lume si astazi ce-i poetul?" Al doilea, în romanul Huliganii de Mircea Eliade: "Sa fuga, sa emigreze într-o tara unde nimeni nu-1 va sili sa câstige bani, nici sa-si ia o slujba onorabila. Daca as avea curajul sa sfârsesc, fugind. Mizeria cea mai crunta as îndura-o, dar sa fiu singur. Sa nu ma chinuie, sa nu ma umileasca..."
Dincolo de virtuozitatea stilistica inclusa, singulara în proza autohtona din a doua jumatate a veacului anterior, tehnica naratoriala utilizata de Augustin Buzura are o dubla semnificatie: stabileste o distanta critica între narator si realitatea extralingvistica evocata, iar prezenta celuilalt eu semnaleaza alienarea personajului, straduinta lui de a iesi din absurdul existential.
Constient ca traieste într-o închisoare extinsa la dimensiunile unei tari, saracita spiritual, precara economic si supravegheata permanent de Securitate, medicul îsi rememoreaza în 1970, cu acuta disperare, "caderea în istorie" – cum se exprima Emil Cioran. Razvratirea initiala, urmata de resemnarea deprimanta prin care a acceptat însusirea studiilor sale de catre directorul institutului, numai – observa Monica Lovinescu – "pentru a putea sa-si continue cercetarile, chiar fara a se bucura de rezultatele lor", proiectia statutului profesional în viitorul apropiat, spaima traita la gândul mortii psihice – toate se strâng într-o dramatica destainuire ce coboara spre adâncurile sinelui.
Un verb "fara nuante"
Verbalizarea interioara este pusa în relief prin verbe ce exprima actiuni si acte de vointa, prin substantive si adjective ce accentueaza apatia, oboseala fizica si psihica, prin emotia provocata de retrairea evenimentelor, împreuna cu deicticile apte sa codifice reprezentarea spatio-temporala si structurile sintactice analitice, însotite de procedee recursive.
Din profunzimile inconstientului, se contureaza o intentionalitate concretizata în reiterarea verbului „trebuie" la imperativ, gând si decizie ce nu mai pot fi amânate: "Acel trebuie îmi întretine ideea ca voi putea, voi avea posibilitatea si cât timp cuvântul mai are efect, ma bucur..." Instanta narativa imprima verbului o actiune realizabila, consecinta unei deliberari interioare: "Cuvântul acesta n-are nuante, nu poate fi mai mare sau mai mic, când îl pronunti ma oblig sa rezolv definitiv ceea ce trebuie."
Mihai Bogdan are constiinta valorii lui. Ceilalti îl considera, fara echivoc, superior înzestrat. El a avut si are ideile în procesul de cercetare stiintifica. Întreaga retrospectie este o justificare a revoltei interioare si a deciziei aferente: hotarârea de a parasi institutul! Aceasta este semnificatia imanenta a verbului "trebuie", verb caracterizat de A.J. Greimas un supramodelizator, "o forma de modificare a «existentei actiunii»." "Trebuie" instituita o dubla competenta. Una pragmatica, prin care personajul se pregateste sa actioneze: va renunta la rolul de "negru" al directorului Poenaru. Si o alta cognitiva, aptitudinea "de a emite judecati asupra obiectelor-enunturi despre lume": confirmarea unei intuitii.
În dimineata aceea de sâmbata, doctorul Nicolae rostise o fraza aparent bizara: "Ce te nemultumeste? De foame nu mori, glorie pe plan local ai, femeile nu te ocolesc. Un prieten ca mine, care-ti înghite orice palavre, care nu te toarna la profesor si mai departe, care chiar te întelege, ai..." Propozitiile principale, sugerând conformismul si atributiva penultima, aluzia delatiunilor la director si Securitate, l-au alertat. Toate alcatuiau un indiciu plauzibil: prietenul, inconformistul de odinioara, se pregatea sa se integreze în sistem. Acum, asteptându-l, voia sa aiba confirmarea. Dar în sinea lui decisese si "trebuie" devine sinonim cu renuntarea la moartea psihica!
Printr-un incitant demers analitic si un personaj memorabil, al carui destin evolueaza pe coordonate abisale, Augustin Buzura a creat o insertie în societatea totalitara autohtona de o amploare neîntâlnita în proza dinainte de 1989. Verbalizarea interioara reliefeaza structuri caracteriale, dezvaluie reflectii profunde, referitoare la cotidianul existential, la realizarea profesionala si descatuseaza o forta a observatiei de frapanta originalitate, ce contureaza statutul ontologic al fapturii umane în societatea comunista autohtona.
Ion Balu