Cronica literară
Mihai Sorin Rădulescu
CORESPONDENTA UNUI MEDIEVIST
Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
Mihai Costachescu (1884 – 1953) mi-a devenit un nume cunoscut în anii de facultate pe care i-am petrecut la Bucuresti, în a doua parte a anilor ’80. Un episod iesean a jucat însa rolul sau: cu prilejul practicii studentesti, la Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iasi, sub îndrumarea istoricului Stefan S. Gorovei, din prelungitele noastre conversatii care aveau loc fie la Casa Universitarilor, fie la Institut – caruia îi pastrez o placuta amintire –, avea sa se nasca ideea reuniunilor si a centrului de studii genealogice de la Iasi, precum si cea a seriei noi a “Arhivei Genealogice”. Fara întâlnirea dintre cunoscutul istoric iesean, care pe atunci se cam lasase de studiile genealogice, consacrându-se mai ales istoriei politice si culturale a evului mediu moldovenesc si tânarul student bucurestean, avid sa cunoasca cât mai mult – a se ierta lipsa de modestie –, este foarte probabil ca înflorirea studiilor genealogice în capitala Moldovei nu s-ar fi petrecut. Astern acestea pe hârtie, pentru ca din pacate nu au fost niciodata recunoscute, rolul stimulator al semnatarului acestor rânduri fiind trecut constant sub tacere si de obicei atribuit altora.
Acestea fiind zise, una dintre personalitatile de marca ale bogatei istoriografii produse în capitala Moldovei a fost profesorul “secundar” – dupa expresia folosita în epoca – Mihai Costachescu, de la Liceul National din Iasi. Truda-i continua, atât pentru cunoasterea urbei natale cât mai ales pentru scoaterea la iveala a marturiilor documentare medievale, îi asigura un loc comparabil cu cel al lui Ioan Bogdan si chiar al lui N. Iorga în domeniu. Lui i se datoreaza Documentele moldovenesti înainte de Stefan cel Mare (1931 – 1932), Documente moldovenesti de la Stefan cel Mare (1933), Documentele moldovenesti de la Bogdan Voevod (1504 – 1517) (1940), Documentele moldovenesti de la Stefanita Voevod (1517 – 1527) (1943) si Documente de la Stefan cel Mare (1948), volume scoase de un singur om, ce premerg colectiile de documente scoase în colectiv, Documente privind Istoria României si ulterior Documenta Romaniae Historica. Meritele i-au fost partial recunoscute în epoca, fiind ales, în 1939, membru corespondent al Academiei Române. De aceea readucerea sa în contemporaneitate este un gest firesc, împlinit de cercetatori cu experienta, precum Dumitru Ivanescu si Virginia Isac, ei însisi pasionati scormonitori ai arhivelor.
Corespondenta unui istoric – si cu atât mai mult a unuia cu preocupari genealogice – lumineaza laboratorul acestuia, fiind de mare folos pentru membrii breslei si nu numai. Aceasta directie de cercetare este vasta si promitatoare, caci nu numai corespondenta scriitorilor, dar si a istoricilor ofera un imens câmp de documentare si de reflectie fiind înca în cea mai mare parte a ei inedita. Cercetatorii viitorului vor avea multe de descoperit în arhivele istoricilor, aflate fie în depozite publice fie în posesie privata.
Lista corespondentilor lui Mihai Costachescu este lunga si prestigioasa, dar cuprinde si figuri mai putin cunoscute. O personalitate pe care o pune în evidenta volumul este cea a lui Virgil Marineanu, aproape legendar profesor de limbi clasice în vechiul Iasi si director al Liceului National în anii razboiului. E faimos si astazi printre iesenii mai vârstnici, prin exigenta lui proverbiala si prin seriozitatea deosebita. Nu este poate tocmai o coincidenta faptul ca un oltean – provenit asadar din sudul provinciei celei mai romanizate a Daciei – preda latina în liceul cel mai însemnat din capitala Moldova. Vizitându-l în urma cu câtiva ani, am constatat cu placere ca i s-a facut un bust, asezat în interior, în apropiere de intrarea principala.
La 15 octombrie 1941, el scria lui Mihai Costachescu fara sa glumeasca: “Sunt sanatos si atât importa pe aici pe unde ma gasesc2, iar ca dupa orice datorie împlinita cu deosebit zel si constiinciozitate ma astept la urma sa fiu insultat si batjocorit de mai marii scoalelor, mai ales când lucrezi chiar cu sacrificiul vietii” (p. 438). Prin bustul amintit, posteritatea îi pastreaza însa memoria contrazicându-i peste ani, într-o anumita masura, pesimismul.
O alta marturie demna de interes din acest instructiv epistolar apartine lui G.T. Kirileanu, fost bibliotecar al Palatului Regal care la 14 august 1946, asadar la doua luni si ceva dupa executarea lui Ion Antonescu, scria prietenului sau Mihai Costachescu: “çn privinta maresalului Antonescu am cetit o telegrama din Bucuresti (8 mai 1946) în care este declaratia lui la proces, ca la ultima întâlnire cu Hitler (6 august 1944) el voia sa-i spuie lui Hitler ca România trebuie sa iasa din razboi, dar Hitler i-a povestit amanuntul atentatului din iulie si i-a comunicat masurile ce va lua contra Ungariei daca ar îndrazni sa tradeze Axa. Asadar, maresalul Antonescu n-a mai îndraznit sa vorbeasca despre România“ (p. 385). Aceasta o scria deci chiar un om din cercurile Palatului: a fost oare Ion Antonescu doar un personaj cu ambitie nemasurata si cu un simt al onoarei dus la extrem ? Se tot dau raspunsuri la aceasta întrebare, dar este înca loc de lamuriri în ceea ce priveste personalitatea sa. çn ceea ce ma priveste, cred ca este nevoie sa se regândeasca relatiile lui Antonescu atât cu familia regala cât si cu aliatul german. Si aceasta nu pentru a-l exonera de diferite raspunderi – pentru care a platit cu viata –, ci pentru o judecata justa a sa în posteritate.
Ca unul care m-am preocupat de scrierile si de personalitatea lui Vasile Panopol (1881 – 1956)3, fiul natural al junimistului Vasile Pogor si mostenitorul acestuia, nu m-au lasat indiferente cele doua epistole (pp. 461-462) pe care le-a trimis din Bucuresti, unde domicilia, profesorului iesean. Amândoua se refera la “surete” din veacul al XV-lea, provenite dintr-o arhiva de familie ce merita tot interesul, arhiva studiata de Vasile Panopol: cea a Balsilor de la Dumbraveni, stramosi pe linie materna ai esteticianului Matila C. Ghyka – pe mosia carora fusese angajat caminarul Gheorghe Eminovici, tatal lui Mihai Eminescu –, arhiva mostenita de Leon Ghica-Dumbraveni4. O întrebare a lui Panopol se refera la “modul cum a venit din Muntenia în Moldova Iordache Bucsanescu”, boier caruia avea sa-i dedice un articol publicat în “Arhiva Româneasca“ din 1946. Dealtfel de la acesta a ramas în orasul de pe Bahlui un cunoscut toponim, cu forma putin deformata în “Bucsinescu“. Mihai Costachescu a locuit chiar pe “stradela Bucsinescu 6“ (pp. 140, 141, 142).
Volumul aduce o stire interesanta privitoare la posibila îndepartata ascendenta româneasca a marelui compozitor Serghei Rahmaninov. Istoricul Gheorghe Bezviconi, un je sais tout genealogic al Basarabiei, îl întreba, la 25 iunie 1952, pe Mihai Costachescu “cine putea sa fie Ivan, poreclit Sused sau Sosed (Vecin), strabunul familiei Rahmaninov, aratat în genealogie ca fratele Elenei, emigrat probabil mai târziu de 1482 cu familia sa (un fiu, Vasile Rahmanin etc.). Al. Jacimirskij îl considera (presupunere) un fiu nelegitim al lui Stefan” (p. 37). Domnita Elena era fiica lui Stefan cel Mare devenita sotia lui Ivan, fiul marelui cneaz al Moscovei Ivan al III-lea. Multe generatii s-au succedat din veacul al XV-lea pâna la artistul rus din secolul XX, ceea ce face ca stropul de sânge românesc, daca a existat, sa tina mai degraba de domeniul poeziei.
Cercetatorul Dumitru Ivanescu, autor si al prefetei volumului, a sustinut la o reuniune istorico-genealogica de la Iasi, la începutul anilor ’90, o comunicare – publicata apoi în seria noua a “Arhivei Genealogice” – despre informatiile continute în corespondenta lui Mihai Costachescu. Nu este în intentia mea de a relua aceasta chestiune care ramâne si la latitudinea fiecarui cititor a carui placere poate fi tocmai cea de a denisa noutatile, judecatile si frazele piperate emise de catre unii corespondenti. O comoara în acest sens o constituie scrisorile primite de la G.T. Kirileanu, din care am citat si mai sus. Marturie a unei vii prietenii, formula lor de adresare era însa întotdeauna “iubite Domnule Costachescu”.
Recent, într-o emisiune televizata din seria “Bucuresti strict secret“, realizata de Stelian Tanase, publicistul Ion Varlam spunea pe post ca stie din familie ca Barbu Stirbei – frate cu bunica materna a domniei sale – a murit otravit, ca urmare a faptului ca participase la o receptie la Ambasada sovietica. Zvonul a circulat si având în vedere rolul pe care acest apropiat al familiei regale l-a jucat în schimbarea aliantelor, nu se prea justifica. Un indiciu ca lucrurile au stat altfel îl da o scrisoare trimisa lui Mihai Costachescu de catre Gh.T. Kirileanu, la 28 martie 1946, din Piatra Neamt: “Multamesc pentru amândoua postalele îngemanate, la care de-abia acum pot raspunde în scurt, caci pe lânga obisnuita apasare a starii mele de batrân bolnavicios s-a mai adaugat adânca mâhnire a pierderii celui mai nobil prieten si binefacator, printul Barbu Stirbei, care a suferit de o galbenare neiertatoare (scazuse cu zeci de kg). Sunt foarte amarât ca nu m-am putut duce la înmormântare, atât din cauza sanatatii subrede, cât si din cea a greutatilor de transport. Cu trenul calatoria este imposibila pentru mine, iar cu autobuzul ar trebui sa cheltuiesc pensia pe doua luni. Sunt mereu cu gândul la cel ce s-a dus de pe lume si la durerea familiei în apropierea careia am fost 30 de ani” (p. 381). çn martie 1946 nu se instaurase înca teroarea comunista cu toata vigoarea ei si oamenii puteau înca coresponda liber, fara teama ca ceea ce scriu va fi contabilizat negativ. Afirmatia despre sfârsitul lui Barbu Stirbei o facea asadar un apropiat al familiei, nu era vorba de o stire data de un necunoscut. Fac precizarea despre acest personaj, pentru ca rolul lui în diferite împrejurari va trebui si el reevaluat de catre istoriografia viitorului. A fost el oare doar amantul reginei Maria si “agentul de influenta“ al lui Ionel Bratianu la Palat ?
Departe de intrigile care se teseau acolo, portretul istoricului iesean se contureaza în oglinda epistolelor primite ca cel al unui erudit, prieten credincios si cautator neobosit de documente. Modelul Mihai Costachescu ar trebui scos dintre copertile unui volum restitutiv si însufletit cu viata noua. României i-ar trebui si azi si mâine cât mai multi “Mihai Costachescu”.
Acestea fiind zise, una dintre personalitatile de marca ale bogatei istoriografii produse în capitala Moldovei a fost profesorul “secundar” – dupa expresia folosita în epoca – Mihai Costachescu, de la Liceul National din Iasi. Truda-i continua, atât pentru cunoasterea urbei natale cât mai ales pentru scoaterea la iveala a marturiilor documentare medievale, îi asigura un loc comparabil cu cel al lui Ioan Bogdan si chiar al lui N. Iorga în domeniu. Lui i se datoreaza Documentele moldovenesti înainte de Stefan cel Mare (1931 – 1932), Documente moldovenesti de la Stefan cel Mare (1933), Documentele moldovenesti de la Bogdan Voevod (1504 – 1517) (1940), Documentele moldovenesti de la Stefanita Voevod (1517 – 1527) (1943) si Documente de la Stefan cel Mare (1948), volume scoase de un singur om, ce premerg colectiile de documente scoase în colectiv, Documente privind Istoria României si ulterior Documenta Romaniae Historica. Meritele i-au fost partial recunoscute în epoca, fiind ales, în 1939, membru corespondent al Academiei Române. De aceea readucerea sa în contemporaneitate este un gest firesc, împlinit de cercetatori cu experienta, precum Dumitru Ivanescu si Virginia Isac, ei însisi pasionati scormonitori ai arhivelor.
Corespondenta unui istoric – si cu atât mai mult a unuia cu preocupari genealogice – lumineaza laboratorul acestuia, fiind de mare folos pentru membrii breslei si nu numai. Aceasta directie de cercetare este vasta si promitatoare, caci nu numai corespondenta scriitorilor, dar si a istoricilor ofera un imens câmp de documentare si de reflectie fiind înca în cea mai mare parte a ei inedita. Cercetatorii viitorului vor avea multe de descoperit în arhivele istoricilor, aflate fie în depozite publice fie în posesie privata.
Lista corespondentilor lui Mihai Costachescu este lunga si prestigioasa, dar cuprinde si figuri mai putin cunoscute. O personalitate pe care o pune în evidenta volumul este cea a lui Virgil Marineanu, aproape legendar profesor de limbi clasice în vechiul Iasi si director al Liceului National în anii razboiului. E faimos si astazi printre iesenii mai vârstnici, prin exigenta lui proverbiala si prin seriozitatea deosebita. Nu este poate tocmai o coincidenta faptul ca un oltean – provenit asadar din sudul provinciei celei mai romanizate a Daciei – preda latina în liceul cel mai însemnat din capitala Moldova. Vizitându-l în urma cu câtiva ani, am constatat cu placere ca i s-a facut un bust, asezat în interior, în apropiere de intrarea principala.
La 15 octombrie 1941, el scria lui Mihai Costachescu fara sa glumeasca: “Sunt sanatos si atât importa pe aici pe unde ma gasesc2, iar ca dupa orice datorie împlinita cu deosebit zel si constiinciozitate ma astept la urma sa fiu insultat si batjocorit de mai marii scoalelor, mai ales când lucrezi chiar cu sacrificiul vietii” (p. 438). Prin bustul amintit, posteritatea îi pastreaza însa memoria contrazicându-i peste ani, într-o anumita masura, pesimismul.
O alta marturie demna de interes din acest instructiv epistolar apartine lui G.T. Kirileanu, fost bibliotecar al Palatului Regal care la 14 august 1946, asadar la doua luni si ceva dupa executarea lui Ion Antonescu, scria prietenului sau Mihai Costachescu: “çn privinta maresalului Antonescu am cetit o telegrama din Bucuresti (8 mai 1946) în care este declaratia lui la proces, ca la ultima întâlnire cu Hitler (6 august 1944) el voia sa-i spuie lui Hitler ca România trebuie sa iasa din razboi, dar Hitler i-a povestit amanuntul atentatului din iulie si i-a comunicat masurile ce va lua contra Ungariei daca ar îndrazni sa tradeze Axa. Asadar, maresalul Antonescu n-a mai îndraznit sa vorbeasca despre România“ (p. 385). Aceasta o scria deci chiar un om din cercurile Palatului: a fost oare Ion Antonescu doar un personaj cu ambitie nemasurata si cu un simt al onoarei dus la extrem ? Se tot dau raspunsuri la aceasta întrebare, dar este înca loc de lamuriri în ceea ce priveste personalitatea sa. çn ceea ce ma priveste, cred ca este nevoie sa se regândeasca relatiile lui Antonescu atât cu familia regala cât si cu aliatul german. Si aceasta nu pentru a-l exonera de diferite raspunderi – pentru care a platit cu viata –, ci pentru o judecata justa a sa în posteritate.
Ca unul care m-am preocupat de scrierile si de personalitatea lui Vasile Panopol (1881 – 1956)3, fiul natural al junimistului Vasile Pogor si mostenitorul acestuia, nu m-au lasat indiferente cele doua epistole (pp. 461-462) pe care le-a trimis din Bucuresti, unde domicilia, profesorului iesean. Amândoua se refera la “surete” din veacul al XV-lea, provenite dintr-o arhiva de familie ce merita tot interesul, arhiva studiata de Vasile Panopol: cea a Balsilor de la Dumbraveni, stramosi pe linie materna ai esteticianului Matila C. Ghyka – pe mosia carora fusese angajat caminarul Gheorghe Eminovici, tatal lui Mihai Eminescu –, arhiva mostenita de Leon Ghica-Dumbraveni4. O întrebare a lui Panopol se refera la “modul cum a venit din Muntenia în Moldova Iordache Bucsanescu”, boier caruia avea sa-i dedice un articol publicat în “Arhiva Româneasca“ din 1946. Dealtfel de la acesta a ramas în orasul de pe Bahlui un cunoscut toponim, cu forma putin deformata în “Bucsinescu“. Mihai Costachescu a locuit chiar pe “stradela Bucsinescu 6“ (pp. 140, 141, 142).
Volumul aduce o stire interesanta privitoare la posibila îndepartata ascendenta româneasca a marelui compozitor Serghei Rahmaninov. Istoricul Gheorghe Bezviconi, un je sais tout genealogic al Basarabiei, îl întreba, la 25 iunie 1952, pe Mihai Costachescu “cine putea sa fie Ivan, poreclit Sused sau Sosed (Vecin), strabunul familiei Rahmaninov, aratat în genealogie ca fratele Elenei, emigrat probabil mai târziu de 1482 cu familia sa (un fiu, Vasile Rahmanin etc.). Al. Jacimirskij îl considera (presupunere) un fiu nelegitim al lui Stefan” (p. 37). Domnita Elena era fiica lui Stefan cel Mare devenita sotia lui Ivan, fiul marelui cneaz al Moscovei Ivan al III-lea. Multe generatii s-au succedat din veacul al XV-lea pâna la artistul rus din secolul XX, ceea ce face ca stropul de sânge românesc, daca a existat, sa tina mai degraba de domeniul poeziei.
Cercetatorul Dumitru Ivanescu, autor si al prefetei volumului, a sustinut la o reuniune istorico-genealogica de la Iasi, la începutul anilor ’90, o comunicare – publicata apoi în seria noua a “Arhivei Genealogice” – despre informatiile continute în corespondenta lui Mihai Costachescu. Nu este în intentia mea de a relua aceasta chestiune care ramâne si la latitudinea fiecarui cititor a carui placere poate fi tocmai cea de a denisa noutatile, judecatile si frazele piperate emise de catre unii corespondenti. O comoara în acest sens o constituie scrisorile primite de la G.T. Kirileanu, din care am citat si mai sus. Marturie a unei vii prietenii, formula lor de adresare era însa întotdeauna “iubite Domnule Costachescu”.
Recent, într-o emisiune televizata din seria “Bucuresti strict secret“, realizata de Stelian Tanase, publicistul Ion Varlam spunea pe post ca stie din familie ca Barbu Stirbei – frate cu bunica materna a domniei sale – a murit otravit, ca urmare a faptului ca participase la o receptie la Ambasada sovietica. Zvonul a circulat si având în vedere rolul pe care acest apropiat al familiei regale l-a jucat în schimbarea aliantelor, nu se prea justifica. Un indiciu ca lucrurile au stat altfel îl da o scrisoare trimisa lui Mihai Costachescu de catre Gh.T. Kirileanu, la 28 martie 1946, din Piatra Neamt: “Multamesc pentru amândoua postalele îngemanate, la care de-abia acum pot raspunde în scurt, caci pe lânga obisnuita apasare a starii mele de batrân bolnavicios s-a mai adaugat adânca mâhnire a pierderii celui mai nobil prieten si binefacator, printul Barbu Stirbei, care a suferit de o galbenare neiertatoare (scazuse cu zeci de kg). Sunt foarte amarât ca nu m-am putut duce la înmormântare, atât din cauza sanatatii subrede, cât si din cea a greutatilor de transport. Cu trenul calatoria este imposibila pentru mine, iar cu autobuzul ar trebui sa cheltuiesc pensia pe doua luni. Sunt mereu cu gândul la cel ce s-a dus de pe lume si la durerea familiei în apropierea careia am fost 30 de ani” (p. 381). çn martie 1946 nu se instaurase înca teroarea comunista cu toata vigoarea ei si oamenii puteau înca coresponda liber, fara teama ca ceea ce scriu va fi contabilizat negativ. Afirmatia despre sfârsitul lui Barbu Stirbei o facea asadar un apropiat al familiei, nu era vorba de o stire data de un necunoscut. Fac precizarea despre acest personaj, pentru ca rolul lui în diferite împrejurari va trebui si el reevaluat de catre istoriografia viitorului. A fost el oare doar amantul reginei Maria si “agentul de influenta“ al lui Ionel Bratianu la Palat ?
Departe de intrigile care se teseau acolo, portretul istoricului iesean se contureaza în oglinda epistolelor primite ca cel al unui erudit, prieten credincios si cautator neobosit de documente. Modelul Mihai Costachescu ar trebui scos dintre copertile unui volum restitutiv si însufletit cu viata noua. României i-ar trebui si azi si mâine cât mai multi “Mihai Costachescu”.