Proză
Ioan Radu Văcărescu
MOARTEA LUI OMU
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
1.
Omu nu era deloc un om obisnuit.
În ziua aceea, Omu a iesit abia pe la cinci.
De obicei, în ultimii cinci-sase ani, iesea mai devreme, adica imediat dupa orele prânzului. Desigur, nu era vorba, în cazul lui sau al ortacilor sai din cartier, de prânzul adevarat, cu masa în familie, cu ciorba si felul doi, cu tot tacâmul, asa cum se mai purta în orasul transilvan de la poalele muntilor, aflat înca, într-o mare masura, într-o zodie traditionalist-familiala, de vechi si asezate traditii burgheze, desi, odata cu patrunderea noilor mentalitati occidentale, se mai schimbasera lucrurile, în sensul ca prânzul de tip fast-food sau alte obiceiuri noi de felul asta dadeau lovituri din ce în ce mai puternice vechilor obiceiuri ale locului. În cazul lui Omu, nu mai era vorba de mult însa de vreun prânz traditional în familie, dar nici de unul pe apucate, la chioscul cu senvisuri de la coltul strazii sau la vreo ghereta de plastic sau tabla de pe centru cu kebab sau hamburgari, asta ca sa nu mai vorbim de faptul cu totul ipotetic de a lua masa la una dintre multele crâsme, bunicele ca pret pentru un om obisnuit, aparute duium în oras.
Numai ca Omu nu era deloc un om obisnuit.
Ba chiar, s-ar putea spune, era unul dintre acei oameni cu totul speciali, dat mereu ca exemplu în tot cartierul de vest unde îsi ducea viata, ca si prin alte locuri ale orasului sau natal. Aproape nu era zi lasata de Dumnezeu în care Omu sa nu fie amintit sau luat în discutie, la crâsma unde îsi facea veacul, adica la Boboci, în parcul din fata complexului alimentar, unde se aduna multime de cetateni ai locului în fiecare seara, iar sâmbata si duminica înca de dimineata, la o partida de carti, la un sah sau pur si simplu la un comentariu pe teme politice sau fotbalistice, sau de vecini, asa-zicând, din zona cartierului unde locuia de mai multi ani, lânga linia ferata, într-un Trabant fara usi si geamuri, transportat de Omu în locul acela al nimanui, desi se pare ca ar fi apartinut totusi cefereului, cu ajutorul prietenilor de pahar, de pe o strada de case din celalalt colt al cartierului, unde vestita masina dederista fusese parasita de proprietar, vehiculul cu pricina devenind, cu ajutorul unor paturi si folii transparente de plastic în rol de usa si fereastra, caminul de fiecare zi si de fiecare noapte al omului pe care toti oamenii din cartier si din oras îl poreclisera Omu.
La început, nestiind cum îl cheama pe omul cel ciudat care locuia într-un trabant, sau uitând pur si simplu numele lui sau, si mai si, nemaicrezând ca o astfel de persoana ar mai putea avea nume si prenume, lumea spunea asa: „omu’ ala din trabant” sau „omu’ ala de la linia ferata” sau „omu’ ala cu trabantu’ si cu câinele ciobanesc”. Încetul cu încetul, si mai ales din momentul în care toata suflarea din jur a aflat povestea trista a acestuia, i s-a spus, dintr-o data, „Omu”.
Nu de altceva, dar „omul din trabant” reprezenta cum nu se poate mai bine, în ochii tuturor concetatenilor sai, un destin specific omului în general, acela al tragediei omenesti data de transformarea unui om obisnuit într-un paria al societatii, într-un om care a pierdut totul, familie, casa, masina, prieteni, din motive cum nu se poate mai omenesti, dintre cele care se întâmpla mereu în lumea asta a noastra, având la baza, desigur, dragostea si alcoolul.
Ca si împacarea cu soarta, în cazul lui Omu, ceea ce a dus la sentimente mult contradictorii în sânul întregului cartier, în sensul existentei a doua opinii contrare: adica cum, bai fratilor, sa te însele nevasta în asa hal, cu politrucul ala nenorocit si dupa aia sa te dea afara din casa, adica cum, si ce-i daca Omu a ramas fara serviciu, e chiar asa lucru mare în zilele noastre, pai fratilor, sa n-o omori? Desigur ca Omu n-a omorât-o pe nevasta-sa, ca nu era nebun sa se puna la o astfel de cazna, dar s-a apucat de baut. De fapt, acesta a si fost cica motivul pentru care nevasta-sa a divortat si l-a dat afara din casa, cu ajutorul amantului ei, care era mare scula pe bascula în oras. Ca Omu avusese nevasta frumoasa si desteapta, care îi facuse o fata de mai mare dragul. Iar altii dintre oamenii din jur, a doua categorie din cartier, ziceau asa: pai ce sa faca saracul om, avea ce face cu nebuna aia si cu procurorul ei futalau, n-avea ce face, a ramas somer de-acolo de la desenatorii tehnici, ca au închis aia serviciul si au lasat oamenii pe dinafara, si ce sa faca, asa ca s-a împacat cu soarta, si bine a facut, las-o dracu’ de curva, ca Dumnezeu stie si le vede pe toate, si nu da cu parul.
Asa ca nici vorba în cazul lui Omu sa se hraneasca el ca oamenii, nici la modul familial, asa cum se întâmpla în vremurile bune de demult, când familia lui era una dintre cele mai invidiate si respectate din cartier, nici în noul mod, al vremurilor noi capitaliste si democratice, pe stil american.
Omu mânca o data pe zi, cam pe la zece, unspe în cursul diminetii, la oarece timp dupa ce se trezea. Mânca si el ce se putea, ce facea rost cu o zi înainte, din mila unuia sau a altuia, sau ce cumpara în ziua respectiva, pe putinii bani câstigati din diverse comisioane, carausii cu carutul pe care-l avea în dotare, vânzare de cartoane si ziare vechi sau alte asemenea activitati greoaie si neîndestulatoare. Însa se obisnuise cu toata tarasenia asta, bai fratilor, repeta de multe ori, mie mi s-a micit stomacul, ca la aia care merg la spital si le pune inel ca sa nu mai bage atâta în ei, dar ma simt si eu, culmea, acum la batrânete, usor la trup ca pasarea cerului si limpede la minte ca un calugar tibetan. Fratii lui de suferinta se hlizeau la auzul cuvintelor omului, spuse de acesta cu zâmbetul pe buze, si încercau sa produca mutre cât mai inteligente la auzul sintagmei „calugar tibetan”. Ieri asa, azi asa, pâna într-o zi, când Haiceau, unul dintre fârtati, nemaiputând încropi mutra cu pricina, si-a luat inima în dinti si l-a întrebat fara ocolisuri pe Omu, ba frate, zi-ne ba si noua care-i chestia asta cu calugarul ala de care tot amintesti. si, tot cu zâmbetul pe buze, Omu le-a spus, le-a adus din Trabant chiar si o harta, desciocolata dintr-un atlas scolar vechi si murdar de motorina, care reprezenta continentul Asia si pe care cineva, poate chiar proprietarul momentan al hartii, încercuise cu carbune negru zona desemnata la fata locului ca fiind Tibetul. si nu doar atât, Omu explicându-le cu de-a-ntelesul si cum sta treaba prin America, unde exista cei mai multi grasi din lume, iar moda este sa-ti lege burdihanul cu un inel de otel, sa-l faca mai mic ca sa nu te mai caci pe tine de foame si sa slabesti, ca un actor de la Hollywood sa te faci în câteva luni de zile.
2.
Nu exista Omu fara Atunci si nici Atunci fara Omu.
Problema cea mare a lui Omu era însa alta.
Omu avea câine, un ciobanesc alb cu pete maro pe urechi si pe piept. Îl chema Atunci si-l stia tot cartierul. Nu exista Omu fara Atunci, si nici Atunci fara Omu. Relatia lor nu era nici pe departe una de la stapân la câinele acestuia, ci era una asertiva, de afectiune si respect reciproc. Daca Omu nu avusese noroc de o relatie familiala normala, ba, mai mult, avusese ghinionul sa traga la sorti o curva de lux fara suflet, a ajuns totusi sa încropeasca, spre sfârsitul vietii sale tragice, o relatie ideala. Multi dintre cei din jur, dintre cei mai buni de gura, au si schimbat la un moment dat perspectiva, zicând ca, da, bine, fiecare sac îsi gaseste petecul, dar ar fi bine ca fiecare om sa-si gaseasca câinele. Numai ca nu îi este dat oricui sa-si gaseasca un astfel de tovaras pentru totdeauna. Omu era, dupa zodiacul chinezesc, nascut în anul câinelui, era câine asa-zicând, chiar el aratase povestea asta celor din jur, iar asta a fost o explicatie suficienta pentru toti pentru a se întelege cum era posibila o astfel de relatie ideala.
Problema cea mare a lui Omu era însa hranirea lui Atunci.
E adevarat, câinele nu mânca mult, era si el saracul, de tânar, un vagabond al cartierului, obisnuit cu posturile prelungite, ramasese pe-acolo în urma unei turme de oi, care trecuse spre munti, prin câmpul de dincolo de linia ferata, într-o primavara si într-o vreme în care astfel de obiceiuri stramosesti erau la ordinea zilei în regiunea orasului de la poalele muntilor, dar care disparusera si ele, cu timpul si cu marile schimbari aparute în tara de vreun deceniu si jumatate. Era destul de greu pentru Omu sa faca rost zilnic de mâncare pentru Atunci. Ar fi fost usor daca ar fi procedat ca altii, adica sa caute prin gunoaie. Dar ar fi fost o impietate pentru el sa-l hraneasca pe Atunci în acest fel. Asa ca se strofoca zi de zi sa-si hraneasca câinele cum trebuie, renunta el la hrana pentru acesta. Si se pare, au spus asta mai multi oameni din cartier, unii dintre ei cunoscatori ai fenomenului animalier, salbatic sau domestic, ca Atunci stia exact despre ce era vorba si îi era recunoscator peste poate prietenului sau Omu pentru sacrificiile facute. Ca si, de altfel, pentru faptul ca dormea în Trabant împreuna cu Omu, pe un pat improvizat pe niste lazi de lemn, din acelea de cincizeci de kile, în care se puneau cartofii pe vremuri, înainte ca leguma saracului sa fie pusa în saci de nailon, cu stinghii relativ elastice si usor de înlocuit daca se rupeau, Omu vesnic învesmântat într-un palton negru cu guler de blana si încaltat, vara, iarna cu aceiasi bocanci militari, acoperindu-se amândoi cu o plapuma albastru deschis umpluta cu pene de gâsca, primita cadou de la Victorita, o femeie mai miloasa din cartier, care si ea o facuse rost de la cineva care, vezi, nu mai suporta vechile obiceiuri românesti de acoperemânt de noapte si trecuse la dune moderne de plastic, înghesuindu-se unul în altul ca sa se încalzeasca în friguroasele si lungile nopti care, mai bine de jumatate de an, se astern peste meleagurile natale.
3.
La Boboci la o unda si la un corpuscul de tarie sau de bere.
În acea zi, contrar obiceiului, Omu nu a iesit decât pe la cinci.
Înca din seara precedenta îl luase cu junghiuri pe la spate si pe la oasele si muschii gambelor. E adevarat, fusese o iarna grea, dintre cele mai grele cunoscute în ultimele decenii, o luna si jumatate o tinuse tot la minus zece si cinspe grade. Atunci fusese boier, îi crescuse o blanoaca de doua palme, ca niciodata pâna atunci, astfel ca Omu îsi daduse seama înca de prin decembrie ca-i asteapta o iarna ca-n povesti. Saracul câine, i-ar fi dat lui Omu, daca s-ar fi putut, o parte buna din blana lui, ca sa nu sufere de frig. Cu foamea te descurci, daca n-ai ce baga în gura, mai zicea altadata Omu, bei, alcool daca apuci si se-ndura cineva sa dea de baut, apa de la robinet, daca n-ai altceva. Cu setea e problema întotdeauna, nu cu hrana. si cu frigul de asemenea, degeaba faci focuri peste focuri, fratilor, ca adormi la caldura si te trezesti în ger, cu oasele bocna, mai spunea Omu, noroc cu dulaul asta ca ma mai încalzeste, ca altfel eram dus de mult pe cealalta lume. În Tibet, completau Haiceau sau Stelica sau altul dintre fârtatii adunati la Boboci la o unda si la un corpuscul de tarie sau de bere. În Tibet, fratilor, în Tibet, raspundea Omu cu gândul deja acolo, cu capul acoperit de o caciula din blana de iac, stana în bataia viforului himalaian.
N-a iesit decât pe la cinci, pentru ca nu se putuse, pur si simplu, ridica de pe lazile de cartofi în rol de pat familial din Trabantul tras pe-o râna lânga calea ferata. Junghiurile devenisera, oricum, în ultimul timp, odata cu venirea primaverii si apoi a începutului de vara, tot mai greu de suportat. Diminetile si amiezile erau un chin, iar Omu astepta mereu mai febril sa treaca personalul de ora unu, stiind ca la vremea asta durerile îl mai lasa si se putea urni afara si apoi în cartier, la micile sale activitati, în primul rând la aducerea de hrana pentru Atunci, ca si la întâlnirile zilnice de la Boboci. Avea oarecum liniste pâna seara târziu, cam pâna pe la zece, ora la care se întorcea sageata albastra care dimineata devreme iesea din oras catre vest. Noaptea îi mai ogoia durerile Atunci, dar dimineata o lua de la capat cu chinurile, chiar daca câinele, în ultima vreme, statea cu el în pat si peste zi, simtind el ca nu era în regula cu omul lui.
4.
Câinele ala care tinea la Omu ca la un frate de suferinta.
Însa în acel an, cu doua luni înainte, de Paste adica, s-a întâmplat nenorocirea cea mare. Atunci, Omu l-a dat pe Atunci. Un gest care a parut la momentul respectiv de neînteles, ba chiar cinic, din partea lui Omu, cum domne, sa-si vânda câinele ala pe care se parea ca îl iubeste atât de mult, ziceau toti oamenii din cartier, cum domne, câinele ala care tinea la Omu ca la un frate de suferinta, cum se poate asa ceva, ce s-a întâmplat cu omul asta, s-a prostit la cap?
Omu însa nu se prostise deloc la cap.
Ba chiar fusese foarte bine intentionat. Pe Atunci îl lua cu binisorul, îi explica timp de mai multe zile cum sta treaba cu viata lor împreuna si cu faptul ca el, Omu, nu mai are mult. Cu chiu cu vai, dupa lungi si întortocheate explicatii, Omu l-a facut pe Atunci sa priceapa ca nu-i alta solutie, data fiind situatia sa medicala, adica faptul clar ca lumina zilei ca el nu-l mai poate îngriji cumsecade, decât de a-l da altcuiva, unui om de suflet care sa aiba grija de câine ca de propriul copil. Ca, vorba ceea, spre deosebire de oameni, animalele de casa, cum sunt câinii si pisicile, ramân vesnic copii. Omu gândise mai de multa vreme la chestiune si, chit ca i se rupea sufletul, gasise un stapân pentru Atunci, un om de treaba dintr-un alt cartier al orasului, cu casa si gradina, iubitor de animale, si care, fara discutie, putea sa aiba grija de câine mult mai bine decât o putea face el. si atunci, asta fiind marea lui problema si cuvintele pe care si-i le repeta zi de zi, ce se va întâmpla cu Atunci, atunci când n-o sa mai fiu?
Asa ca, în acel an, de Paste, Omu l-a dat pe Atunci, zicând tuturor ca de fapt l-a vândut ca sa dea de baut la ortaci. Într-adevar, noul stapân al câinelui îi daduse niste bani, nu ca plata, dar astfel ca de sarbatori Omu sa-i întretina pe fârtatii lui de la Boboci cu o tarie-doua si ceva bere la halba. Despartirea de Atunci fusese foarte grea, Omu nemaidându-se dus din curtea omului care luase câinele. Atunci cazuse într-o neagra melancolie, ochii negri ascunsi sub blana îi sclipeau de vinisoare rosii, iar daca ar fi avut lacrimi, acestea ar fi curs gârla. Într-un sfârsit, Omu a plecat din curte si s-a îndepartat spre oras, de-a lungul strazii aceleia de la marginea localitatii lor natale. Atunci ramasese în poarta, privind cu netarmurita tristete, dar si cu întelegere, în urma omului care îi fusese frate atâtia ani, acolo în cealalta parte a orasului, într-un nenorocit de Trabant de lânga linia ferata. Dar ce ani fericiti totusi, parea a spune Atunci, ce ani buni alaturi de un om bun si loial, câine adevarat.
Fusesera doua luni de chin si mai mare. Pe de o parte, durerile de oase si de muschi care pareau a nu se mai opri, chiar si în orele dupa-amiezii, altadata cât de cât bunicele, pe de alta parte dorul de câinele lui, ca si nelinistea care punea stapânire pe Omu la gândul ca Atunci ar putea avea probleme, desi toate simturile îi spuneau ca, fara doar si poate, câinele e destept si învatat cu greul, ca face fata oriunde. Dar si gândul ca noul stapân ar putea sa-si arate si alta fata decât aceea vazuta pâna atunci, ca oamenii asa sunt, filosofa Omu mereu, cu voce tare, în fata fratilor sai din agora zilnica de la Boboci, schimbatori, imprevizibili, departe de taria de caracter a animalelor celor dragi. Cam cu asta îsi ducea Omu grijile de doua luni de când se despartise de Atunci, încât prietenii de pahar de la Boboci au început chiar sa-l înfiereze, prin vocea mai-marelui Stelica, ba Omu, acum în loc sa ne spui tu si sa ne povestesti asa cum ne zici tu pe aia dreapta de ani de zile, acum numai si numai de câinele ala latos ne mai bati la cap, lasa-l domne în plata lui, ca acolo unde-i el e bine, are curte, pazeste, are de mâncare în fiecare zi, ce te tot strofoci cu chestia asta, nu mai ramâne decât sa ne toci la cap ca l-ai vândut ca sa ne dai noua de baut, si sa stii ca noi toti suntem de aceeasi parere, ba Omu, si eu, si Haiceau, si nevasta-mea Gripa, si Lozu, chiar si Vasile ba Omu, chiar si el, ca desi tu l-ai poreclit AllyMcBeal, nu-i suparat pe tine, sa stii, ba chiar îi place dobitocului, are impresia ca-i vorba de vreun fotbalist englez, ca asta te apara întotdeauna frate, dar acum e si el de aceeasi parere cu noi.
5.
Omu a avut impresia ca a trecut foarte mult timp.
Venirea verii era altadata cel mai bun motiv de sarbatoare pentru Omu si pentru Atunci. De data asta, iunie a venit cu durere în oase si cu suferinta în suflet. În acea zi, se facuse târziu de tot, cinci dupa-masa adica, iar Omu abia ajunsese, mai mult târsâindu-si picioarele, pe lânga blocurile de locuinta de la marginea cartierului. Avea drumul lui în fiecare zi, intra pe aleea de lânga magazinul de materiale de constructii, apoi trecea strada principala din cartier si intra între blocurile vechi spre parculet, dupa care iesea pe lânga ruinele vechii centrale termice catre strada cotita care îl ducea exact în poarta la nea Ion, adica la gura crâsmei de cartier fara nume si poreclita la Boboci, înainte vreme, imediat dupa revolutie, De Fonseca, dupa numele unei firme italienesti de pionierat pe tarâmurile românesti abia iesite din asa-zisa negura a comunismului.
Încet si cu grija, Omu ajunse, dupa minute bune de târât, în parculetul dintre blocurile vechi ale cartierului, un fost loc de joaca pentru copii, altadata cu leagane pe lanturi, hucine, scari de catarat, bari de ridicat în muschi si chiar un micut tobogan de tabla, în care, de-a lungul anilor, nici un copil de cartier n-a scapat nejulit sau netaiat la picioare sau la coate din pricina niturilor desfacute si a marginilor taioase de la încheieturi ale tablei jgheabului care închipuia acel mijloc ludic de absoluta noutate la noi, în acele vremi de mult trecute. Cu timpul, amenajarile acelea au disparut una dupa alta, fie ca s-au stricat de atâta zbenguiala copilareasca, ele nemaifiind reparate de întreprinderea comunala care le avea pe gestiune, fie ca au fost furate bucata cu bucata, mai ales dupa revolutie, fierul acela greu si vopsit în verde lucios reprezentând o tentatie imensa pentru haitele de adunatori de astfel de materiale. Nu mai ramasese decât garduletul parcului, adica un fel de împrejmuire, nu mai înalta de jumatate de metru, din teava de un tol, prinsa într-un strat de ciment de o jumatate de metru bagat în pamânt. Lucru temeinic, vechi, astfel ca, oricât ar fi încercat cineva sa-l smulga, cu greu ar fi reusit, iar ca sa-l taie cu bomfaierul, asa cum s-a procedat cu alte lucruri din parc, nu merita, ca teava aia destul de subtire nu valora mare lucru. Garduletul acela era însa foarte bun acolo, pe el asezându-se câteodata copiii gramada, înghesuindu-se unul în altul, sau folosindu-l ca fileu de tenis cu piciorul, în strigatele de facut liniste ale mai multor locatari din preajma.
Ajuns în parculet, Omu se aseza pe stinghia îngusta a îngraditurii de fier, undeva mai la umbra, sub ramurile unui corcodus, crescut acolo la o margine într-o stufosenie de nedescris. Încerca sa-si odihneasca picioarele, asa ca le întinse de câteva ori si le retrase pe masura, în trosnete de lemn vechi si noduros. Era o zi foarte calda de iunie, cu un soare atâta de stralucitor si un cer atâta de senin, încât era clar ca vara îsi intrase pe de-a întregul în drepturi. Parculetul era pustiu la acea ora, copiii nemaiavând mare lucru de facut în acel loc fara mijloace de joaca, iar pentru baietii si fetele de cartier, care se adunau acolo seara de seara la o poveste, o tigara postita si bere la pet mutata din gura în gura, nu sunase înca ora adunarii, la aceasta vreme a anului ea fiind mult încolo spre lasarea întunericului. Chinuit de dureri si schimonosit de pozitia cu totul neconfortabila pe acea stinghie îngusta de fier, Omu se lasa usor
într-o parte, în iarba, poate-poate s-o mai linisti cumva pe acea moale si proaspata cuvertura. Se întinse cât era de lung, si Omu era îndestul de lung ca sa fie unul dintre cei mai înalti oameni din cartier, înfofolit în nelipsitul sau palton, cu caciula de blana pe cap, sucita într-o parte de lasarea la rasul solului, si-si scoase din picioare bocancii cât toate zilele, dupa care îsi puse o mâna sub cap si încerca sa se linisteasca închizând ochii si evitând pe cât se putea sa fie abstras de punctisoarele rosii care-i jucau tontoroiul în întunericul din fata ochilor. O durere mare îl cuprinse dintr-o data la piept, dar care disparu apoi pe data, ca si cum nici n-ar fi existat. Un fulger în piept, în plina vara, dupa care, sfârsit, Omu atipi acolo sub corcodus, în iarba multvisata o iarna întreaga.
Când s-a trezit, tresarind din tot trupul, Omu a avut impresia ca a trecut foarte mult timp.
Soarele nu se vedea si nu se simtea, era cumva o anumita racoare, ca dupa o ploaie sanatoasa de vara, când înca norii n-au disparut de pe cer, iar în jur, acolo în parculet, în adânciturile formate an dupa an în pamântul batatorit, aparusera vreo câteva baltoace. Iarba era si ea uda binisor, semn ca într-adevar o ploaie se abatuse din senin si turnase apa cu galeata peste oras. Atunci Omu se ridica în capul oaselor si privi mai atent în jur. Parculetul era tot pustiu, dar golit parca doar pentru o scurta vreme de sumedenia de copii care îi dadusera viata cu putin timp în urma, alungati pe la casele lor de ploaia neasteptata. Simtea asta pentru ca, de necrezut, parculetul arata ca odata, cu leagane si hucine, cu scaritele binecunoscute si cu toboganul ala de tabla argintie, pe care Omu si le amintea foarte bine, ca si când ar fi privit o fotografie. Omu îsi freca de mai multe ori obrajii, de sus în jos si invers, îsi scoase caciula de pe cap si o scutura de câteva ori peste iarba, dupa care si-o puse la loc pe cap, îsi încalta bocancii, apoi se ridica în picioare si se scutura pe pantaloni si pe palton de apa care le îmbibase si care-i patrunse pâna la camasa si la izmene. Dupa câteva clipe de scuturat, Omu privi cu aceeasi uluiala cum începura sa apara înapoi în parculet copiii. Ieseau cu repeziciune din scarile blocurilor dimprejur, multi, tot mai multi, unii cu mingi sau cu palete rudimentare în mâini, altii rostogolind cercuri subtiri de lemn, colorate în rosu sau în portocaliu sau în albastru. Se adunau gramada cu tipete si gesturi energice, sa reia jocul de unde îl lasasera. Cei mai mici erau adusi în parculet de parintii, târâs-grapis afara din blocuri sau catarati pe umerii celor mari, chiar si copilasi de doi-trei anisori fiind pusi de ai lor, mama sau tata, bunici sau frati mai mari, în leaganele atârnate pe lanturi, sus pe scarite sau pe scaunul îngust al hucinelor. Copiii aceia, dar mai ales parintii cu mogâldetele dupa ei, trecând pe lânga Omu, îl priveau pe acesta cu mirare, ca si când ar fi vazut pentru prima oara un astfel de om. Iar la un moment dat, unul dintre acei oameni mari, un tata ce-si purta catre un leagan, ramas ca prin minune înca liber, o fetita de vreo patru ani, chiar îl lua pe Omu la întrebari, ca cine e, ce cauta acolo în parcul de joaca al copiilor, în cartierul lor de vaza, si sa faca bine sa plece de acolo ca se sperie aia mici.
Nemaiîntelegând nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui, Omu îsi lua talpasita de-acolo spre aleea binecunoscuta, din traseul sau zilnic, care îl scotea în strada dintre blocuri si case pe care se gasea crâsma de la Boboci. Iesi din parculet la repezeala, dându-si seama într-o strafulgerare ca nu-l mai doare nimic. Absolut nimic. Iesind din parculet catre centrala termica parasita si în ruine, nimeri în plin soare si în plina canicula de dupa-amiaza. Soarele stralucea pe cer, înca foarte sus, iar rotocoale de praf de zbenguiau în aer si faceau sa tremure nuantele infinite de verde ale ierbii si arborilor. Dupa câtiva pasi, pe aleea de dincolo de parc, dadu nas în nas cu nea Traian, om vechi al cartierului, locatar al blocului de alaturi de parculet, fostul sau vecin de scara, care de la distanta înca lua pe fitecine în raspar, de buna-cuviinta de altfel, nu de rautate, adica îi si zise, mai Omule, ce mai faci mai, nu te-am mai vazut de câteva zile, cum o mai duci mai acolo la Trabant, mai Omule, cam târziu spre crâsma, ai dormit de-amiaza, te pomenesti. Omu ramase oarecum stana, dar nu într-atât încât sa nu-i dea binete omului si sa-i zica, nea Traiane, ce ploaie a dat, nea Traiane, ai vazut, asa din senin, ce mai ploaie, de mi-a luat toata durerea din oase, parca cu mâna, oare ce-o fi asta? Nea Traian îl privi atunci cu mirare, de parca ar fi vazut o stafie, nu un om, raspunzându-i ca, mai draga Omule, tu înca nici n-ai ajuns la crâsma si esti deja gata beat, unde-ai vazut tu ploaie, apa, care va sa zica, mai Omu, ca n-a mai plouat de doua saptamâni bune.
Omu n-a mai asteptat nici o clipa si, neîncrezator în spusele fostului sau vecin, zbughind-o pe strada pustie catre Boboci, urias în paltonul sau negru si cu caciula ruseasca pe cap, începu sa pipaie, din goana, iarba si frunzele arbustilor de pe margini, cu aceeasi mirare si în aceeasi stare de surescitare, ba chiar înspaimântat de faptul ca era totul uscat, mai mult, ca izbind iarba cu talpa bocancului se ridicau în aer rotocoale de praf vechi, ca pe frunzele tinere se putea vedea si simti un strat foarte fin de praf alburiu. si abia daca mai auzi glasul lui nea Traian ramas undeva în urma între tufele mari de ploaie de aur si de lamâita, cum îl dojenea parinteste ca, mai Omule, stai sa-ti povestesc de fiica-ta, c-a fost pe-acasa saptamâna trecuta, cu un baiat dupa ea, stai frate,
sa-ti spun ce si cum. Altadata Omu ar fi alergat mort-copt sa afle de la fostul sau vecin câte ceva de fata lui, studenta la Bucuresti în ultimul an de facultate, atunci când venea acasa la ma-sa si tatal vitreg, în apartamentul din blocul
de-alaturi de parculet.
Dar Omu era deja departe, si nicio veste, chiar si despre copilul lui, n-ar mai fi putut sa-l opreasca din goana catre Boboci. Desi la un moment dat avusese tentatia sa se întoarca în parc, sa mai vada odata cu ochii lui baltoacele si copiii întorsi la joaca, leaganele si scaritele încarcate de ei, pustanii croindu-si corabioare din hârtie si suflând în pânze sa le împinga câtiva centimetri pe luciul efemer de apa. Nu s-a întors, gândindu-se ca e incredibil ca a scapat de durerile de oase, daca ma apuca iar, asa era iarasi usor la trup si zbura la joasa înaltime ca o mare pasare neagra spre localul de cartier.
6.
Poate ca era iarasi prin Tibet.
Omu a ajuns la Boboci pe la cinci si jumatate, aflase el imediat ce a intrat pe poarta gradinii cu ciment pe jos si mobilata cu mese si scaune de fier vopsite cu alb si cu verde, asezate sub umbra de verdeata a vitei de vie, care acoperea peste tot partea de local în aer liber. Stelica avea ceas si îi striga imediat ca, ba Omu, da-o dracu, e cinci jumate, ba, si abia acum apari, iar ai stat si-ai plâns dupa Atunci. Omu se opri în poarta ca fulgerat, e cinci jumate, auzi, cum dracu, la cinci am plecat de-acasa, cum dracu, ce-o fi domne cu toata povestea cu somnul si cu parcul si cu copiii, bai fratilor, le striga ortacilor asezati care-cum pe la mesele din curtea Bobocilor, azi a plouat sau nu, ca fiti atenti, am paltonul ud si caciula uda, sa fiu, am adormit afara în iarba si m-a udat ploaia.
Atunci au început sa râda cu totii, auzi frate, ca l-a plouat în gât pe Omu, ba frate, asa-i daca n-ai cap, sau poate te-ai pisat pe tine, mai bine hai si sezi, uite-aici e loc liber, lânga slabanogul tau de AllyMcBeal, hai ca-l trimitem pe Haiceau sa-ti aduca una mica sa te întremezi, poate ca nu mai scapi pe tine, ca, atâta cât o ai de mare, si cantitatea trebe sa fie pe masura, de-aia esti ud ca Atunci când alerga ca nebunul prin ploaie si latra la tren.
Omu s-a asezat cuminte la masa, exact acolo unde îi indicasera baietii, adica lânga Vasilica, zis si AllyMcBeal, iar Haiceau, voluntar de profesie, se si arunca înauntru în local sa-l roage pe nea Ion sa-l cinsteasca pe Omu cu o rachie, ca are nevoie, face pe el, e ud tot, a intrat în anul mortii, nea Ioane, despartirea de Atunci l-a dat gata, omul cel mai scump din cartier si cu cea mai mare scula din împrejurimi, uite ce-a ajuns.
Exact atunci am intrat si eu la Boboci. Nu intru acolo prea des, ca-mi trebuie bani seriosi, nu c-ar fi scump, e cea mai ieftina crâsma din oras, dar nu se face sa intru si sa nu le dau de baut la baieti, iar daca-l cinstesc pe Omu sau pe Stelica, sare si Gripa imediat cu gura, ca ea ce cusur are, hai dom’ profesor, da-o-ncolo, esti boier, nene, da la toti ca se noteaza si te duci direct în rai, o sa te trezesti acolo numai dumneata si Sf. Petru, ca numai dumneata, dom’ profesor, ne mai dai de baut si ne dai senzatia ca nu pe degeaba, e adevarat, cine mai manânca asa ca dumneata tocana de urzici o luna încheiata pe an, si numai vârfuri vinetii si fragede, ce stie lumea de azi ce-i bun.
Ca de obicei le-am dat de baut la toti, mai ales ca unii erau deja cam facuti si cu chef de vorba. A baut si Omu, prima rachie adusa de Haiceau si dupa aia înca vreo doua beri la halba. Vorbeau toti odata si strigau în gura mare, se hlizeau si faceau giumbuslucuri, au facut, spre disperarea mea ca îsi fac si mai mare chef de baut, si concurs de flotari.
În tot acel timp, Omu a stat tacut acolo pe locul lui, încotosmanat în paltonul lui negru si cu caciula pe cap. Contrar obiceiului, el fiind de cele mai multe ori în centrul atentiei, cu povestile si vorbele sale întoarse pe dos, parea ca se afla undeva în alta parte, era cu gândul dus pe alte plaiuri. Dar nici acest lucru n-a parut ciudat celor din jur si, marturisesc, nici mie, poate ca era iarasi prin Tibet, la poalele unui vârf de piatra seaca, în bataia vântului taios. Sau poate se ruga în gând pentru Atunci, poate-i transmitea acestuia, acolo la celalalt capat al orasului, sfaturile si îndemnurile sale de bine, odata chiar povestise ortacilor ca el crede în telepatie, dar nu între om si om, ci între om si animal, mai ales câine. Sau daca nu câine, macar lup. Însa ne-am privit ochi în ochi de câteva ori. Mi-a zâmbit, ba chiar o data a si dat din cap afirmativ, abia perceptibil pentru cei neatenti din jur.
7.
Cât de complicata devine viata atunci când moare un om.
Omu a murit catre opt seara, în scaunul în care statea asezat în curte la Boboci.
Eu plecasem deja cam de vreo jumatate de ora, am vrut sa prind deschis la aprozarul din cartier, ca de aia iesisem, dupa ceva legume de-o ciorba. A murit cu zâmbetul pe buze, iar ortacii lui nu si-au dat seama ca a murit minute bune, Omu fiind foarte tacut în aceea zi. La început au crezut ca a adormit, toropit de caldura si lumina rosie a soarelui care apunea urias la orizont, în dreptul turnului bisericii vechi de la marginea orasului, si de cantitatea de alcool, destul de consistenta, pe care-o îngurgitase.
Prima reactie a baietilor, când au vazut ca Omu nu misca, nu respira si nu vorbeste, a fost de neîncredere, ba asta poate ca ne-o face, ca stie tot felul de tertipuri, chestii din alea cu calugari tibetani, cred ca se face, ba. Dar s-au prins apoi ca nu-i de gluma. Au încercat sa-l miste cumva, sa-l gâdile, sa-l traga de barba, pâna când trupul omului se apleca într-o parte ca un proiectil mare si negru, iar apoi se prabusi sub masa de tabla, care se zgudui ca la cutremur, iar halbele si paharele de pe ea se rasturnara si se sparsera cu mare zgomot pe ciment.
Atunci a iesit nea Ion sa vada ce se întâmpla, a crezut probabil ca baietii s-au îmbatat atâta de tare încât se iau la trânta sau chiar la bataie, poate ca Haiceau s-a dat iar la Gripa, ca i-o mai trasese aleia si altadata, sau poate ca Stelica, asa ca sa faca pe cocosul, s-a apucat iar de unul sau de altul, sau poate chiar o bate pe nevasta-sa, asa ca sa-i fie învatatura de minte, ca el e barbat în casa. Nea Ion si-a dat seama imediat ce s-a întâmplat. Bai, futui, a murit la mine în crâsma, acuma bai baieti trebuie sa chemam salvarea, sa vedem ce si cum, ca aia stiu cum se procedeaza. Stateau cu totii stane, le trecuse betia de tot si au început sa plânga. Plângeau înca atunci când a venit salvarea, dupa ce nea Ion sunase la 112, spunându-le alora ca e un om la el în crâsma care e foarte bolnav si aproape nu mai misca. Când a venit salvarea, i s-a spus asistentului ca mortul n-are pe nimeni, ca e om al strazii, ceea ce se si vedea cu ochiul liber, iar crâsmarul a insistat ca trebuie dus de-acolo, eventual la spital, sau altundeva, ca statul e raspunzator acum de soarta omului, ca daca pâna atunci statul n-a avut grija de el, acum ca e mort trebuie facut ceva cu el. Asistentul de pe salvare a întocmit rapid un certificat constatator al decesului, în care a scris ca mortul s-a numit Omu, pentru ca nimeni dintre cei din jur
nu-si mai amintea care a fost numele adevarat al acestuia, iar Omu nu mai avea acte de mult, si i-a sfatuit sa-l duca pe mort acasa, sau daca n-are asa ceva, sa-l transporte la vreo firma de pompe funebre, de unde sa fie apoi dus la groapa, nu înainte însa de a se merge la primarie pentru a se obtine un certificat de înmormântare. La toate acestea, ortacii lui Omu si nea Ion au ramas înmarmuriti, unii, cei care mai avusesera decese în familie, amintindu-si, ceilalti, care nu se mai întâlnisera cu astfel de lucruri, dându-si seama pe moment, cât de complicata devine viata atunci când moare un om.
8.
La Trabant ca acolo a fost casa lui.
Asistentul a plecat de la Boboci lasându-le pe masa la care statuse Omu hârtia în care scria ca acesta e mort.
S-au apucat si si-au ridicat prietenul înapoi pe scaun si i-au pus caciula la loc pe cap, adunând-o de pe jos dintre chistoace si cioburi de halbe si pahare, înjurându-l în gura mare pe nea Ion care le spusese, bai, fratilor, eu zic sa-l duceti acasa la fosta nevasta, ca aia poate ca mai stie cum l-a chemat si poate ca-i face hârtie la primarie si-l îngroapa ea, ca asta-i la noi la români, bai fratilor, nevasta, chit ca mai e cu tine, chit ca nu, trebuie sa-si îngroape omul. De fapt, si-au dat seama ortacii lui Omu, nea Ion vroia sa scape cât mai repede de mort, nu i-a cazut bine deloc ca Omu a murit la el în local, chiar daca a murit afara, în curte, nu înauntru, în localul propriu-zis. I-au îmbumbat paltonul, i-au asezat mai bine caciula pe cap si au încercat sa-l ridice pe mort si apoi sa-l scoata afara din curte, ba, îl ducem la Trabant, ca acolo a fost casa lui de ani de zile, si vocea lui Stelica a sunat grav în linistea serii de iunie si-n lumina ca sângele care acoperea orizontul, ce sa caute la curva aia de la bloc, pai ce crezi, nea Ioane, ca aia ne primeste cu Omu mort dupa noi, aia cu procurorul ei suna la politie si ne leaga, esti nebun, mai bine zi mersi, domne, ca a murit cu ochii închisi, a stiut el ce-a stiut, ca altfel trebuia sa-i închidem noi, si nu ne-ar fi fost totuna.
Daca pe moment betia le trecuse, alcoolul îsi facea însa treaba mai departe. si treji sa fi fost, si ar fi fost greu peste masura sa-l care pe Omu atâta drum pâna la marginea cartierului. L-au apucat cu totii, care cum, de mâini, de picioare, de cap, de palton, înghesuiti unul în altul, aplecati de sale, încercând sa-l scoata din curte pe mort si sa ia calea spre linia ferata. Omu fusese un om înalt, dar slab, mai ales în ultimii lui ani, când hrana devenise pentru el un lucru de nebagat în seama. Dar baietilor li s-a parut ca acesta e atâta de greu încât le va fi imposibil sa-l care tot drumul pâna la Trabant, nu-i nimic, fratilor, si vocea lui Stelica se auzi în mijlocul strazii, în întunericul care se lasase deja peste cartierul natal, întarita de sprijinul vocal al Gripei, aflata lânga umarul lui si tinându-i capul cât mai sus lui Omu, mai lasam jos, ne mai odihnim, trebuie sa-l ducem acasa la el, asta-i datoria noastra de onoare pe ziua de azi, iar dupa aia trebuie sa facem priveghi, cu tot ce trebuie, ba Haiceau, întoarce-te repede la nea Ion, sa nu închida, sa ne dea pe datorie de baut, ia vreo câteva sticle de tarie, nu putem sa-l priveghem pe Omu fara bautura, stam acolo la Trabant toata noaptea.
9.
S-a dus saracul Omu, ce sa-i faci, n-ai ce-i face.
Aproape ajunsesera cu Omu în parculet când le-am iesit înainte. Am mai zabovit si eu prin cartier, cu unul, cu altul, în povesti, dupa ce m-am aprovizionat cu legume si zarzavaturi. Ma îndreptam cu grabire spre casa si iesisem din parc pe aleea dintre blocurile vechi ale cartierului, când am dat nas în nas cu gasca de la Boboci. Mi-am dat seama imediat ca Omu a murit, pentru ca era întins pe jos, undeva în iarba si în buruieni la marginea aleii. Omu n-a fost dus acasa niciodata pe sus, chiar daca era baut manga. Macar atât, daca tot sunt betivan clasa întâi, spunea el câteodata, sa ajung acasa pe picioarele mele. Când n-o sa mai ajung în felul asta, atunci înseamna ca-s mort. si iata ca era chiar asa cum prevazuse, pe ultimul lui drum de la crâsma spre casa.
L-am lasat jos, dom’ profesor, ca-i greu de nu mai putem, si-am baut si noi pe rupte azi, ce sa facem, am fi baut si mai dihai daca am fi stiut ce se va întâmpla, se auzi din întuneric vocea lui Stelica, printre câteva fumuri repezi din tigara. Stam si hodinim si pipam, ca nu mai putem, si mai e înca drum pâna la Trabant, se mai auzi înca o data vocea lui Stelica, acompaniata de vocile guturale ale celorlalti, dintre care se distingea, în tacerea noptii si în lumina putina a lampii chioare de lânga fosta centrala termica a cartierului, vocea ascutita si gâfâita a Gripei. S-a dus saracul Omu, ce sa-i faci, n-ai ce-i face, asa ne ducem toti, dom’ profesor, nu scapa nimeni, macar Omu n-a
dus-o chiar rau în ultimii ani, a avut liniste si chiar multumire sufleteasca, l-a avut pe Atunci, iar acum uite ca are cine sa-l duca acasa si sa-l privegheze. Numai cu îngropatul nu stim înca ce sa facem, s-a auzit iarasi vocea lui Stelica, pentru chestia asta trebuie acte si bani, Omu n-are nici de unele, nici de altele, iar noi nici atâta, poate ca facem cumva si rezolvam, dom’ profesor, cu dumneata, cu oamenii din cartier, poate facem si pomana la nea Ion în curte. Le-am raspuns ca o sa discutam asta mai târziu, ca este timp destul, dar numai dupa ce-o sa-mi povesteasca ce s-a întâmplat cu Omu, abia ce ne-am despartit la Boboci si Omu e mort si dus acasa la Trabant. Le-am mai spus ca pâna ajung ei acasa la Omu, eu dau fuga pâna acasa ca sa las plasa de cumparaturi si sa aduc niste lumânari, ca daca tot a murit fara lumânare la cap, asa cum îmi imaginam ca s-a întâmplat, macar priveghiul sa-l întocmim cumsecade.
L-au ridicat pe Omu si au plecat încet si cu mare grija, iar când aproape au ajuns sa dispara dupa coltul de verdeata salbatica de la intrarea în parculet, am auzit vocea groasa a lui Vasilica strigându-mi ca, dom’ profesor, adu si de baut, ca stim ca ai destul în pivnita, ca nea Ion nu ne-a dat pe datorie decât doua jumatati de rachiu.
10.
Un urlet a sfâsiat atunci tacerea noptii luminate ca ziua.
Am ramas o clipa locului privind în urma gastii de la Boboci disparând în parculet. Am luat-o dupa ei încet si pentru câteva clipe mi-au aparut din nou în raza privirii, o îngramadire de umbre vociferând, disparând apoi iarasi între gardurile vii din cealalta parte a parcului. Am taiat parcul prin mijloc si m-am asezat pe stinghia îngusta de fier a vechii îngradituri. Mi-am aprins o tigare si am tras câteva fumuri cu sete, unul dupa altul. Am ridicat ochii spre cer, mirat ca se facuse lumina în jur ca ziua. O jumatate de luna uriasa si portocalie se afla deasupra blocului din fata, printre vechile antene de televiziune, ramase acolo pe acoperis ca niste ramuri uscate de copac. În câteva minute, pâna am terminat tigara, întregul astru straluci pe bolta senina, albita de stelele lui iunie. Am dat drumul tigarii si am calcat-o cu talpa pantofului. Mi-am dat seama într-o strafulgerare ca o aruncasem într-o mica baltoaca, iar eu însumi stateam cu pantofii în acea baltoaca, astfel încât eram ud pâna la glezne. Am privit în jur cu mirare si am observat ca erau mai multe balti de acest fel, ici si acolo în parculet. Ciudat, m-am gândit, doar n-a mai plouat de mult, dar n-am mai stat o clipa locului, m-am ridicat, am luat sacosa cu legume din iarba de lânga îngraditura si am plecat repede spre casa. Dintr-o data, ca un fulger alb, un câine tâsni dinspre aleea din fata. M-am uitat cu atentie, era un ciobanesc latos care se opri brusc în fata mea. Un urlet a sfâsiat atunci tacerea noptii luminate ca ziua. Apoi câinele tâsni iar într-o goana nebuna spre iesirea din parc. L-am privit disparând în verdeata întunecata de la marginea de vest a parculetului si apoi am plecat spre casa sa aduc lumânari, mâncare si bautura.
Omu nu era deloc un om obisnuit.
În ziua aceea, Omu a iesit abia pe la cinci.
De obicei, în ultimii cinci-sase ani, iesea mai devreme, adica imediat dupa orele prânzului. Desigur, nu era vorba, în cazul lui sau al ortacilor sai din cartier, de prânzul adevarat, cu masa în familie, cu ciorba si felul doi, cu tot tacâmul, asa cum se mai purta în orasul transilvan de la poalele muntilor, aflat înca, într-o mare masura, într-o zodie traditionalist-familiala, de vechi si asezate traditii burgheze, desi, odata cu patrunderea noilor mentalitati occidentale, se mai schimbasera lucrurile, în sensul ca prânzul de tip fast-food sau alte obiceiuri noi de felul asta dadeau lovituri din ce în ce mai puternice vechilor obiceiuri ale locului. În cazul lui Omu, nu mai era vorba de mult însa de vreun prânz traditional în familie, dar nici de unul pe apucate, la chioscul cu senvisuri de la coltul strazii sau la vreo ghereta de plastic sau tabla de pe centru cu kebab sau hamburgari, asta ca sa nu mai vorbim de faptul cu totul ipotetic de a lua masa la una dintre multele crâsme, bunicele ca pret pentru un om obisnuit, aparute duium în oras.
Numai ca Omu nu era deloc un om obisnuit.
Ba chiar, s-ar putea spune, era unul dintre acei oameni cu totul speciali, dat mereu ca exemplu în tot cartierul de vest unde îsi ducea viata, ca si prin alte locuri ale orasului sau natal. Aproape nu era zi lasata de Dumnezeu în care Omu sa nu fie amintit sau luat în discutie, la crâsma unde îsi facea veacul, adica la Boboci, în parcul din fata complexului alimentar, unde se aduna multime de cetateni ai locului în fiecare seara, iar sâmbata si duminica înca de dimineata, la o partida de carti, la un sah sau pur si simplu la un comentariu pe teme politice sau fotbalistice, sau de vecini, asa-zicând, din zona cartierului unde locuia de mai multi ani, lânga linia ferata, într-un Trabant fara usi si geamuri, transportat de Omu în locul acela al nimanui, desi se pare ca ar fi apartinut totusi cefereului, cu ajutorul prietenilor de pahar, de pe o strada de case din celalalt colt al cartierului, unde vestita masina dederista fusese parasita de proprietar, vehiculul cu pricina devenind, cu ajutorul unor paturi si folii transparente de plastic în rol de usa si fereastra, caminul de fiecare zi si de fiecare noapte al omului pe care toti oamenii din cartier si din oras îl poreclisera Omu.
La început, nestiind cum îl cheama pe omul cel ciudat care locuia într-un trabant, sau uitând pur si simplu numele lui sau, si mai si, nemaicrezând ca o astfel de persoana ar mai putea avea nume si prenume, lumea spunea asa: „omu’ ala din trabant” sau „omu’ ala de la linia ferata” sau „omu’ ala cu trabantu’ si cu câinele ciobanesc”. Încetul cu încetul, si mai ales din momentul în care toata suflarea din jur a aflat povestea trista a acestuia, i s-a spus, dintr-o data, „Omu”.
Nu de altceva, dar „omul din trabant” reprezenta cum nu se poate mai bine, în ochii tuturor concetatenilor sai, un destin specific omului în general, acela al tragediei omenesti data de transformarea unui om obisnuit într-un paria al societatii, într-un om care a pierdut totul, familie, casa, masina, prieteni, din motive cum nu se poate mai omenesti, dintre cele care se întâmpla mereu în lumea asta a noastra, având la baza, desigur, dragostea si alcoolul.
Ca si împacarea cu soarta, în cazul lui Omu, ceea ce a dus la sentimente mult contradictorii în sânul întregului cartier, în sensul existentei a doua opinii contrare: adica cum, bai fratilor, sa te însele nevasta în asa hal, cu politrucul ala nenorocit si dupa aia sa te dea afara din casa, adica cum, si ce-i daca Omu a ramas fara serviciu, e chiar asa lucru mare în zilele noastre, pai fratilor, sa n-o omori? Desigur ca Omu n-a omorât-o pe nevasta-sa, ca nu era nebun sa se puna la o astfel de cazna, dar s-a apucat de baut. De fapt, acesta a si fost cica motivul pentru care nevasta-sa a divortat si l-a dat afara din casa, cu ajutorul amantului ei, care era mare scula pe bascula în oras. Ca Omu avusese nevasta frumoasa si desteapta, care îi facuse o fata de mai mare dragul. Iar altii dintre oamenii din jur, a doua categorie din cartier, ziceau asa: pai ce sa faca saracul om, avea ce face cu nebuna aia si cu procurorul ei futalau, n-avea ce face, a ramas somer de-acolo de la desenatorii tehnici, ca au închis aia serviciul si au lasat oamenii pe dinafara, si ce sa faca, asa ca s-a împacat cu soarta, si bine a facut, las-o dracu’ de curva, ca Dumnezeu stie si le vede pe toate, si nu da cu parul.
Asa ca nici vorba în cazul lui Omu sa se hraneasca el ca oamenii, nici la modul familial, asa cum se întâmpla în vremurile bune de demult, când familia lui era una dintre cele mai invidiate si respectate din cartier, nici în noul mod, al vremurilor noi capitaliste si democratice, pe stil american.
Omu mânca o data pe zi, cam pe la zece, unspe în cursul diminetii, la oarece timp dupa ce se trezea. Mânca si el ce se putea, ce facea rost cu o zi înainte, din mila unuia sau a altuia, sau ce cumpara în ziua respectiva, pe putinii bani câstigati din diverse comisioane, carausii cu carutul pe care-l avea în dotare, vânzare de cartoane si ziare vechi sau alte asemenea activitati greoaie si neîndestulatoare. Însa se obisnuise cu toata tarasenia asta, bai fratilor, repeta de multe ori, mie mi s-a micit stomacul, ca la aia care merg la spital si le pune inel ca sa nu mai bage atâta în ei, dar ma simt si eu, culmea, acum la batrânete, usor la trup ca pasarea cerului si limpede la minte ca un calugar tibetan. Fratii lui de suferinta se hlizeau la auzul cuvintelor omului, spuse de acesta cu zâmbetul pe buze, si încercau sa produca mutre cât mai inteligente la auzul sintagmei „calugar tibetan”. Ieri asa, azi asa, pâna într-o zi, când Haiceau, unul dintre fârtati, nemaiputând încropi mutra cu pricina, si-a luat inima în dinti si l-a întrebat fara ocolisuri pe Omu, ba frate, zi-ne ba si noua care-i chestia asta cu calugarul ala de care tot amintesti. si, tot cu zâmbetul pe buze, Omu le-a spus, le-a adus din Trabant chiar si o harta, desciocolata dintr-un atlas scolar vechi si murdar de motorina, care reprezenta continentul Asia si pe care cineva, poate chiar proprietarul momentan al hartii, încercuise cu carbune negru zona desemnata la fata locului ca fiind Tibetul. si nu doar atât, Omu explicându-le cu de-a-ntelesul si cum sta treaba prin America, unde exista cei mai multi grasi din lume, iar moda este sa-ti lege burdihanul cu un inel de otel, sa-l faca mai mic ca sa nu te mai caci pe tine de foame si sa slabesti, ca un actor de la Hollywood sa te faci în câteva luni de zile.
2.
Nu exista Omu fara Atunci si nici Atunci fara Omu.
Problema cea mare a lui Omu era însa alta.
Omu avea câine, un ciobanesc alb cu pete maro pe urechi si pe piept. Îl chema Atunci si-l stia tot cartierul. Nu exista Omu fara Atunci, si nici Atunci fara Omu. Relatia lor nu era nici pe departe una de la stapân la câinele acestuia, ci era una asertiva, de afectiune si respect reciproc. Daca Omu nu avusese noroc de o relatie familiala normala, ba, mai mult, avusese ghinionul sa traga la sorti o curva de lux fara suflet, a ajuns totusi sa încropeasca, spre sfârsitul vietii sale tragice, o relatie ideala. Multi dintre cei din jur, dintre cei mai buni de gura, au si schimbat la un moment dat perspectiva, zicând ca, da, bine, fiecare sac îsi gaseste petecul, dar ar fi bine ca fiecare om sa-si gaseasca câinele. Numai ca nu îi este dat oricui sa-si gaseasca un astfel de tovaras pentru totdeauna. Omu era, dupa zodiacul chinezesc, nascut în anul câinelui, era câine asa-zicând, chiar el aratase povestea asta celor din jur, iar asta a fost o explicatie suficienta pentru toti pentru a se întelege cum era posibila o astfel de relatie ideala.
Problema cea mare a lui Omu era însa hranirea lui Atunci.
E adevarat, câinele nu mânca mult, era si el saracul, de tânar, un vagabond al cartierului, obisnuit cu posturile prelungite, ramasese pe-acolo în urma unei turme de oi, care trecuse spre munti, prin câmpul de dincolo de linia ferata, într-o primavara si într-o vreme în care astfel de obiceiuri stramosesti erau la ordinea zilei în regiunea orasului de la poalele muntilor, dar care disparusera si ele, cu timpul si cu marile schimbari aparute în tara de vreun deceniu si jumatate. Era destul de greu pentru Omu sa faca rost zilnic de mâncare pentru Atunci. Ar fi fost usor daca ar fi procedat ca altii, adica sa caute prin gunoaie. Dar ar fi fost o impietate pentru el sa-l hraneasca pe Atunci în acest fel. Asa ca se strofoca zi de zi sa-si hraneasca câinele cum trebuie, renunta el la hrana pentru acesta. Si se pare, au spus asta mai multi oameni din cartier, unii dintre ei cunoscatori ai fenomenului animalier, salbatic sau domestic, ca Atunci stia exact despre ce era vorba si îi era recunoscator peste poate prietenului sau Omu pentru sacrificiile facute. Ca si, de altfel, pentru faptul ca dormea în Trabant împreuna cu Omu, pe un pat improvizat pe niste lazi de lemn, din acelea de cincizeci de kile, în care se puneau cartofii pe vremuri, înainte ca leguma saracului sa fie pusa în saci de nailon, cu stinghii relativ elastice si usor de înlocuit daca se rupeau, Omu vesnic învesmântat într-un palton negru cu guler de blana si încaltat, vara, iarna cu aceiasi bocanci militari, acoperindu-se amândoi cu o plapuma albastru deschis umpluta cu pene de gâsca, primita cadou de la Victorita, o femeie mai miloasa din cartier, care si ea o facuse rost de la cineva care, vezi, nu mai suporta vechile obiceiuri românesti de acoperemânt de noapte si trecuse la dune moderne de plastic, înghesuindu-se unul în altul ca sa se încalzeasca în friguroasele si lungile nopti care, mai bine de jumatate de an, se astern peste meleagurile natale.
3.
La Boboci la o unda si la un corpuscul de tarie sau de bere.
În acea zi, contrar obiceiului, Omu nu a iesit decât pe la cinci.
Înca din seara precedenta îl luase cu junghiuri pe la spate si pe la oasele si muschii gambelor. E adevarat, fusese o iarna grea, dintre cele mai grele cunoscute în ultimele decenii, o luna si jumatate o tinuse tot la minus zece si cinspe grade. Atunci fusese boier, îi crescuse o blanoaca de doua palme, ca niciodata pâna atunci, astfel ca Omu îsi daduse seama înca de prin decembrie ca-i asteapta o iarna ca-n povesti. Saracul câine, i-ar fi dat lui Omu, daca s-ar fi putut, o parte buna din blana lui, ca sa nu sufere de frig. Cu foamea te descurci, daca n-ai ce baga în gura, mai zicea altadata Omu, bei, alcool daca apuci si se-ndura cineva sa dea de baut, apa de la robinet, daca n-ai altceva. Cu setea e problema întotdeauna, nu cu hrana. si cu frigul de asemenea, degeaba faci focuri peste focuri, fratilor, ca adormi la caldura si te trezesti în ger, cu oasele bocna, mai spunea Omu, noroc cu dulaul asta ca ma mai încalzeste, ca altfel eram dus de mult pe cealalta lume. În Tibet, completau Haiceau sau Stelica sau altul dintre fârtatii adunati la Boboci la o unda si la un corpuscul de tarie sau de bere. În Tibet, fratilor, în Tibet, raspundea Omu cu gândul deja acolo, cu capul acoperit de o caciula din blana de iac, stana în bataia viforului himalaian.
N-a iesit decât pe la cinci, pentru ca nu se putuse, pur si simplu, ridica de pe lazile de cartofi în rol de pat familial din Trabantul tras pe-o râna lânga calea ferata. Junghiurile devenisera, oricum, în ultimul timp, odata cu venirea primaverii si apoi a începutului de vara, tot mai greu de suportat. Diminetile si amiezile erau un chin, iar Omu astepta mereu mai febril sa treaca personalul de ora unu, stiind ca la vremea asta durerile îl mai lasa si se putea urni afara si apoi în cartier, la micile sale activitati, în primul rând la aducerea de hrana pentru Atunci, ca si la întâlnirile zilnice de la Boboci. Avea oarecum liniste pâna seara târziu, cam pâna pe la zece, ora la care se întorcea sageata albastra care dimineata devreme iesea din oras catre vest. Noaptea îi mai ogoia durerile Atunci, dar dimineata o lua de la capat cu chinurile, chiar daca câinele, în ultima vreme, statea cu el în pat si peste zi, simtind el ca nu era în regula cu omul lui.
4.
Câinele ala care tinea la Omu ca la un frate de suferinta.
Însa în acel an, cu doua luni înainte, de Paste adica, s-a întâmplat nenorocirea cea mare. Atunci, Omu l-a dat pe Atunci. Un gest care a parut la momentul respectiv de neînteles, ba chiar cinic, din partea lui Omu, cum domne, sa-si vânda câinele ala pe care se parea ca îl iubeste atât de mult, ziceau toti oamenii din cartier, cum domne, câinele ala care tinea la Omu ca la un frate de suferinta, cum se poate asa ceva, ce s-a întâmplat cu omul asta, s-a prostit la cap?
Omu însa nu se prostise deloc la cap.
Ba chiar fusese foarte bine intentionat. Pe Atunci îl lua cu binisorul, îi explica timp de mai multe zile cum sta treaba cu viata lor împreuna si cu faptul ca el, Omu, nu mai are mult. Cu chiu cu vai, dupa lungi si întortocheate explicatii, Omu l-a facut pe Atunci sa priceapa ca nu-i alta solutie, data fiind situatia sa medicala, adica faptul clar ca lumina zilei ca el nu-l mai poate îngriji cumsecade, decât de a-l da altcuiva, unui om de suflet care sa aiba grija de câine ca de propriul copil. Ca, vorba ceea, spre deosebire de oameni, animalele de casa, cum sunt câinii si pisicile, ramân vesnic copii. Omu gândise mai de multa vreme la chestiune si, chit ca i se rupea sufletul, gasise un stapân pentru Atunci, un om de treaba dintr-un alt cartier al orasului, cu casa si gradina, iubitor de animale, si care, fara discutie, putea sa aiba grija de câine mult mai bine decât o putea face el. si atunci, asta fiind marea lui problema si cuvintele pe care si-i le repeta zi de zi, ce se va întâmpla cu Atunci, atunci când n-o sa mai fiu?
Asa ca, în acel an, de Paste, Omu l-a dat pe Atunci, zicând tuturor ca de fapt l-a vândut ca sa dea de baut la ortaci. Într-adevar, noul stapân al câinelui îi daduse niste bani, nu ca plata, dar astfel ca de sarbatori Omu sa-i întretina pe fârtatii lui de la Boboci cu o tarie-doua si ceva bere la halba. Despartirea de Atunci fusese foarte grea, Omu nemaidându-se dus din curtea omului care luase câinele. Atunci cazuse într-o neagra melancolie, ochii negri ascunsi sub blana îi sclipeau de vinisoare rosii, iar daca ar fi avut lacrimi, acestea ar fi curs gârla. Într-un sfârsit, Omu a plecat din curte si s-a îndepartat spre oras, de-a lungul strazii aceleia de la marginea localitatii lor natale. Atunci ramasese în poarta, privind cu netarmurita tristete, dar si cu întelegere, în urma omului care îi fusese frate atâtia ani, acolo în cealalta parte a orasului, într-un nenorocit de Trabant de lânga linia ferata. Dar ce ani fericiti totusi, parea a spune Atunci, ce ani buni alaturi de un om bun si loial, câine adevarat.
Fusesera doua luni de chin si mai mare. Pe de o parte, durerile de oase si de muschi care pareau a nu se mai opri, chiar si în orele dupa-amiezii, altadata cât de cât bunicele, pe de alta parte dorul de câinele lui, ca si nelinistea care punea stapânire pe Omu la gândul ca Atunci ar putea avea probleme, desi toate simturile îi spuneau ca, fara doar si poate, câinele e destept si învatat cu greul, ca face fata oriunde. Dar si gândul ca noul stapân ar putea sa-si arate si alta fata decât aceea vazuta pâna atunci, ca oamenii asa sunt, filosofa Omu mereu, cu voce tare, în fata fratilor sai din agora zilnica de la Boboci, schimbatori, imprevizibili, departe de taria de caracter a animalelor celor dragi. Cam cu asta îsi ducea Omu grijile de doua luni de când se despartise de Atunci, încât prietenii de pahar de la Boboci au început chiar sa-l înfiereze, prin vocea mai-marelui Stelica, ba Omu, acum în loc sa ne spui tu si sa ne povestesti asa cum ne zici tu pe aia dreapta de ani de zile, acum numai si numai de câinele ala latos ne mai bati la cap, lasa-l domne în plata lui, ca acolo unde-i el e bine, are curte, pazeste, are de mâncare în fiecare zi, ce te tot strofoci cu chestia asta, nu mai ramâne decât sa ne toci la cap ca l-ai vândut ca sa ne dai noua de baut, si sa stii ca noi toti suntem de aceeasi parere, ba Omu, si eu, si Haiceau, si nevasta-mea Gripa, si Lozu, chiar si Vasile ba Omu, chiar si el, ca desi tu l-ai poreclit AllyMcBeal, nu-i suparat pe tine, sa stii, ba chiar îi place dobitocului, are impresia ca-i vorba de vreun fotbalist englez, ca asta te apara întotdeauna frate, dar acum e si el de aceeasi parere cu noi.
5.
Omu a avut impresia ca a trecut foarte mult timp.
Venirea verii era altadata cel mai bun motiv de sarbatoare pentru Omu si pentru Atunci. De data asta, iunie a venit cu durere în oase si cu suferinta în suflet. În acea zi, se facuse târziu de tot, cinci dupa-masa adica, iar Omu abia ajunsese, mai mult târsâindu-si picioarele, pe lânga blocurile de locuinta de la marginea cartierului. Avea drumul lui în fiecare zi, intra pe aleea de lânga magazinul de materiale de constructii, apoi trecea strada principala din cartier si intra între blocurile vechi spre parculet, dupa care iesea pe lânga ruinele vechii centrale termice catre strada cotita care îl ducea exact în poarta la nea Ion, adica la gura crâsmei de cartier fara nume si poreclita la Boboci, înainte vreme, imediat dupa revolutie, De Fonseca, dupa numele unei firme italienesti de pionierat pe tarâmurile românesti abia iesite din asa-zisa negura a comunismului.
Încet si cu grija, Omu ajunse, dupa minute bune de târât, în parculetul dintre blocurile vechi ale cartierului, un fost loc de joaca pentru copii, altadata cu leagane pe lanturi, hucine, scari de catarat, bari de ridicat în muschi si chiar un micut tobogan de tabla, în care, de-a lungul anilor, nici un copil de cartier n-a scapat nejulit sau netaiat la picioare sau la coate din pricina niturilor desfacute si a marginilor taioase de la încheieturi ale tablei jgheabului care închipuia acel mijloc ludic de absoluta noutate la noi, în acele vremi de mult trecute. Cu timpul, amenajarile acelea au disparut una dupa alta, fie ca s-au stricat de atâta zbenguiala copilareasca, ele nemaifiind reparate de întreprinderea comunala care le avea pe gestiune, fie ca au fost furate bucata cu bucata, mai ales dupa revolutie, fierul acela greu si vopsit în verde lucios reprezentând o tentatie imensa pentru haitele de adunatori de astfel de materiale. Nu mai ramasese decât garduletul parcului, adica un fel de împrejmuire, nu mai înalta de jumatate de metru, din teava de un tol, prinsa într-un strat de ciment de o jumatate de metru bagat în pamânt. Lucru temeinic, vechi, astfel ca, oricât ar fi încercat cineva sa-l smulga, cu greu ar fi reusit, iar ca sa-l taie cu bomfaierul, asa cum s-a procedat cu alte lucruri din parc, nu merita, ca teava aia destul de subtire nu valora mare lucru. Garduletul acela era însa foarte bun acolo, pe el asezându-se câteodata copiii gramada, înghesuindu-se unul în altul, sau folosindu-l ca fileu de tenis cu piciorul, în strigatele de facut liniste ale mai multor locatari din preajma.
Ajuns în parculet, Omu se aseza pe stinghia îngusta a îngraditurii de fier, undeva mai la umbra, sub ramurile unui corcodus, crescut acolo la o margine într-o stufosenie de nedescris. Încerca sa-si odihneasca picioarele, asa ca le întinse de câteva ori si le retrase pe masura, în trosnete de lemn vechi si noduros. Era o zi foarte calda de iunie, cu un soare atâta de stralucitor si un cer atâta de senin, încât era clar ca vara îsi intrase pe de-a întregul în drepturi. Parculetul era pustiu la acea ora, copiii nemaiavând mare lucru de facut în acel loc fara mijloace de joaca, iar pentru baietii si fetele de cartier, care se adunau acolo seara de seara la o poveste, o tigara postita si bere la pet mutata din gura în gura, nu sunase înca ora adunarii, la aceasta vreme a anului ea fiind mult încolo spre lasarea întunericului. Chinuit de dureri si schimonosit de pozitia cu totul neconfortabila pe acea stinghie îngusta de fier, Omu se lasa usor
într-o parte, în iarba, poate-poate s-o mai linisti cumva pe acea moale si proaspata cuvertura. Se întinse cât era de lung, si Omu era îndestul de lung ca sa fie unul dintre cei mai înalti oameni din cartier, înfofolit în nelipsitul sau palton, cu caciula de blana pe cap, sucita într-o parte de lasarea la rasul solului, si-si scoase din picioare bocancii cât toate zilele, dupa care îsi puse o mâna sub cap si încerca sa se linisteasca închizând ochii si evitând pe cât se putea sa fie abstras de punctisoarele rosii care-i jucau tontoroiul în întunericul din fata ochilor. O durere mare îl cuprinse dintr-o data la piept, dar care disparu apoi pe data, ca si cum nici n-ar fi existat. Un fulger în piept, în plina vara, dupa care, sfârsit, Omu atipi acolo sub corcodus, în iarba multvisata o iarna întreaga.
Când s-a trezit, tresarind din tot trupul, Omu a avut impresia ca a trecut foarte mult timp.
Soarele nu se vedea si nu se simtea, era cumva o anumita racoare, ca dupa o ploaie sanatoasa de vara, când înca norii n-au disparut de pe cer, iar în jur, acolo în parculet, în adânciturile formate an dupa an în pamântul batatorit, aparusera vreo câteva baltoace. Iarba era si ea uda binisor, semn ca într-adevar o ploaie se abatuse din senin si turnase apa cu galeata peste oras. Atunci Omu se ridica în capul oaselor si privi mai atent în jur. Parculetul era tot pustiu, dar golit parca doar pentru o scurta vreme de sumedenia de copii care îi dadusera viata cu putin timp în urma, alungati pe la casele lor de ploaia neasteptata. Simtea asta pentru ca, de necrezut, parculetul arata ca odata, cu leagane si hucine, cu scaritele binecunoscute si cu toboganul ala de tabla argintie, pe care Omu si le amintea foarte bine, ca si când ar fi privit o fotografie. Omu îsi freca de mai multe ori obrajii, de sus în jos si invers, îsi scoase caciula de pe cap si o scutura de câteva ori peste iarba, dupa care si-o puse la loc pe cap, îsi încalta bocancii, apoi se ridica în picioare si se scutura pe pantaloni si pe palton de apa care le îmbibase si care-i patrunse pâna la camasa si la izmene. Dupa câteva clipe de scuturat, Omu privi cu aceeasi uluiala cum începura sa apara înapoi în parculet copiii. Ieseau cu repeziciune din scarile blocurilor dimprejur, multi, tot mai multi, unii cu mingi sau cu palete rudimentare în mâini, altii rostogolind cercuri subtiri de lemn, colorate în rosu sau în portocaliu sau în albastru. Se adunau gramada cu tipete si gesturi energice, sa reia jocul de unde îl lasasera. Cei mai mici erau adusi în parculet de parintii, târâs-grapis afara din blocuri sau catarati pe umerii celor mari, chiar si copilasi de doi-trei anisori fiind pusi de ai lor, mama sau tata, bunici sau frati mai mari, în leaganele atârnate pe lanturi, sus pe scarite sau pe scaunul îngust al hucinelor. Copiii aceia, dar mai ales parintii cu mogâldetele dupa ei, trecând pe lânga Omu, îl priveau pe acesta cu mirare, ca si când ar fi vazut pentru prima oara un astfel de om. Iar la un moment dat, unul dintre acei oameni mari, un tata ce-si purta catre un leagan, ramas ca prin minune înca liber, o fetita de vreo patru ani, chiar îl lua pe Omu la întrebari, ca cine e, ce cauta acolo în parcul de joaca al copiilor, în cartierul lor de vaza, si sa faca bine sa plece de acolo ca se sperie aia mici.
Nemaiîntelegând nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui, Omu îsi lua talpasita de-acolo spre aleea binecunoscuta, din traseul sau zilnic, care îl scotea în strada dintre blocuri si case pe care se gasea crâsma de la Boboci. Iesi din parculet la repezeala, dându-si seama într-o strafulgerare ca nu-l mai doare nimic. Absolut nimic. Iesind din parculet catre centrala termica parasita si în ruine, nimeri în plin soare si în plina canicula de dupa-amiaza. Soarele stralucea pe cer, înca foarte sus, iar rotocoale de praf de zbenguiau în aer si faceau sa tremure nuantele infinite de verde ale ierbii si arborilor. Dupa câtiva pasi, pe aleea de dincolo de parc, dadu nas în nas cu nea Traian, om vechi al cartierului, locatar al blocului de alaturi de parculet, fostul sau vecin de scara, care de la distanta înca lua pe fitecine în raspar, de buna-cuviinta de altfel, nu de rautate, adica îi si zise, mai Omule, ce mai faci mai, nu te-am mai vazut de câteva zile, cum o mai duci mai acolo la Trabant, mai Omule, cam târziu spre crâsma, ai dormit de-amiaza, te pomenesti. Omu ramase oarecum stana, dar nu într-atât încât sa nu-i dea binete omului si sa-i zica, nea Traiane, ce ploaie a dat, nea Traiane, ai vazut, asa din senin, ce mai ploaie, de mi-a luat toata durerea din oase, parca cu mâna, oare ce-o fi asta? Nea Traian îl privi atunci cu mirare, de parca ar fi vazut o stafie, nu un om, raspunzându-i ca, mai draga Omule, tu înca nici n-ai ajuns la crâsma si esti deja gata beat, unde-ai vazut tu ploaie, apa, care va sa zica, mai Omu, ca n-a mai plouat de doua saptamâni bune.
Omu n-a mai asteptat nici o clipa si, neîncrezator în spusele fostului sau vecin, zbughind-o pe strada pustie catre Boboci, urias în paltonul sau negru si cu caciula ruseasca pe cap, începu sa pipaie, din goana, iarba si frunzele arbustilor de pe margini, cu aceeasi mirare si în aceeasi stare de surescitare, ba chiar înspaimântat de faptul ca era totul uscat, mai mult, ca izbind iarba cu talpa bocancului se ridicau în aer rotocoale de praf vechi, ca pe frunzele tinere se putea vedea si simti un strat foarte fin de praf alburiu. si abia daca mai auzi glasul lui nea Traian ramas undeva în urma între tufele mari de ploaie de aur si de lamâita, cum îl dojenea parinteste ca, mai Omule, stai sa-ti povestesc de fiica-ta, c-a fost pe-acasa saptamâna trecuta, cu un baiat dupa ea, stai frate,
sa-ti spun ce si cum. Altadata Omu ar fi alergat mort-copt sa afle de la fostul sau vecin câte ceva de fata lui, studenta la Bucuresti în ultimul an de facultate, atunci când venea acasa la ma-sa si tatal vitreg, în apartamentul din blocul
de-alaturi de parculet.
Dar Omu era deja departe, si nicio veste, chiar si despre copilul lui, n-ar mai fi putut sa-l opreasca din goana catre Boboci. Desi la un moment dat avusese tentatia sa se întoarca în parc, sa mai vada odata cu ochii lui baltoacele si copiii întorsi la joaca, leaganele si scaritele încarcate de ei, pustanii croindu-si corabioare din hârtie si suflând în pânze sa le împinga câtiva centimetri pe luciul efemer de apa. Nu s-a întors, gândindu-se ca e incredibil ca a scapat de durerile de oase, daca ma apuca iar, asa era iarasi usor la trup si zbura la joasa înaltime ca o mare pasare neagra spre localul de cartier.
6.
Poate ca era iarasi prin Tibet.
Omu a ajuns la Boboci pe la cinci si jumatate, aflase el imediat ce a intrat pe poarta gradinii cu ciment pe jos si mobilata cu mese si scaune de fier vopsite cu alb si cu verde, asezate sub umbra de verdeata a vitei de vie, care acoperea peste tot partea de local în aer liber. Stelica avea ceas si îi striga imediat ca, ba Omu, da-o dracu, e cinci jumate, ba, si abia acum apari, iar ai stat si-ai plâns dupa Atunci. Omu se opri în poarta ca fulgerat, e cinci jumate, auzi, cum dracu, la cinci am plecat de-acasa, cum dracu, ce-o fi domne cu toata povestea cu somnul si cu parcul si cu copiii, bai fratilor, le striga ortacilor asezati care-cum pe la mesele din curtea Bobocilor, azi a plouat sau nu, ca fiti atenti, am paltonul ud si caciula uda, sa fiu, am adormit afara în iarba si m-a udat ploaia.
Atunci au început sa râda cu totii, auzi frate, ca l-a plouat în gât pe Omu, ba frate, asa-i daca n-ai cap, sau poate te-ai pisat pe tine, mai bine hai si sezi, uite-aici e loc liber, lânga slabanogul tau de AllyMcBeal, hai ca-l trimitem pe Haiceau sa-ti aduca una mica sa te întremezi, poate ca nu mai scapi pe tine, ca, atâta cât o ai de mare, si cantitatea trebe sa fie pe masura, de-aia esti ud ca Atunci când alerga ca nebunul prin ploaie si latra la tren.
Omu s-a asezat cuminte la masa, exact acolo unde îi indicasera baietii, adica lânga Vasilica, zis si AllyMcBeal, iar Haiceau, voluntar de profesie, se si arunca înauntru în local sa-l roage pe nea Ion sa-l cinsteasca pe Omu cu o rachie, ca are nevoie, face pe el, e ud tot, a intrat în anul mortii, nea Ioane, despartirea de Atunci l-a dat gata, omul cel mai scump din cartier si cu cea mai mare scula din împrejurimi, uite ce-a ajuns.
Exact atunci am intrat si eu la Boboci. Nu intru acolo prea des, ca-mi trebuie bani seriosi, nu c-ar fi scump, e cea mai ieftina crâsma din oras, dar nu se face sa intru si sa nu le dau de baut la baieti, iar daca-l cinstesc pe Omu sau pe Stelica, sare si Gripa imediat cu gura, ca ea ce cusur are, hai dom’ profesor, da-o-ncolo, esti boier, nene, da la toti ca se noteaza si te duci direct în rai, o sa te trezesti acolo numai dumneata si Sf. Petru, ca numai dumneata, dom’ profesor, ne mai dai de baut si ne dai senzatia ca nu pe degeaba, e adevarat, cine mai manânca asa ca dumneata tocana de urzici o luna încheiata pe an, si numai vârfuri vinetii si fragede, ce stie lumea de azi ce-i bun.
Ca de obicei le-am dat de baut la toti, mai ales ca unii erau deja cam facuti si cu chef de vorba. A baut si Omu, prima rachie adusa de Haiceau si dupa aia înca vreo doua beri la halba. Vorbeau toti odata si strigau în gura mare, se hlizeau si faceau giumbuslucuri, au facut, spre disperarea mea ca îsi fac si mai mare chef de baut, si concurs de flotari.
În tot acel timp, Omu a stat tacut acolo pe locul lui, încotosmanat în paltonul lui negru si cu caciula pe cap. Contrar obiceiului, el fiind de cele mai multe ori în centrul atentiei, cu povestile si vorbele sale întoarse pe dos, parea ca se afla undeva în alta parte, era cu gândul dus pe alte plaiuri. Dar nici acest lucru n-a parut ciudat celor din jur si, marturisesc, nici mie, poate ca era iarasi prin Tibet, la poalele unui vârf de piatra seaca, în bataia vântului taios. Sau poate se ruga în gând pentru Atunci, poate-i transmitea acestuia, acolo la celalalt capat al orasului, sfaturile si îndemnurile sale de bine, odata chiar povestise ortacilor ca el crede în telepatie, dar nu între om si om, ci între om si animal, mai ales câine. Sau daca nu câine, macar lup. Însa ne-am privit ochi în ochi de câteva ori. Mi-a zâmbit, ba chiar o data a si dat din cap afirmativ, abia perceptibil pentru cei neatenti din jur.
7.
Cât de complicata devine viata atunci când moare un om.
Omu a murit catre opt seara, în scaunul în care statea asezat în curte la Boboci.
Eu plecasem deja cam de vreo jumatate de ora, am vrut sa prind deschis la aprozarul din cartier, ca de aia iesisem, dupa ceva legume de-o ciorba. A murit cu zâmbetul pe buze, iar ortacii lui nu si-au dat seama ca a murit minute bune, Omu fiind foarte tacut în aceea zi. La început au crezut ca a adormit, toropit de caldura si lumina rosie a soarelui care apunea urias la orizont, în dreptul turnului bisericii vechi de la marginea orasului, si de cantitatea de alcool, destul de consistenta, pe care-o îngurgitase.
Prima reactie a baietilor, când au vazut ca Omu nu misca, nu respira si nu vorbeste, a fost de neîncredere, ba asta poate ca ne-o face, ca stie tot felul de tertipuri, chestii din alea cu calugari tibetani, cred ca se face, ba. Dar s-au prins apoi ca nu-i de gluma. Au încercat sa-l miste cumva, sa-l gâdile, sa-l traga de barba, pâna când trupul omului se apleca într-o parte ca un proiectil mare si negru, iar apoi se prabusi sub masa de tabla, care se zgudui ca la cutremur, iar halbele si paharele de pe ea se rasturnara si se sparsera cu mare zgomot pe ciment.
Atunci a iesit nea Ion sa vada ce se întâmpla, a crezut probabil ca baietii s-au îmbatat atâta de tare încât se iau la trânta sau chiar la bataie, poate ca Haiceau s-a dat iar la Gripa, ca i-o mai trasese aleia si altadata, sau poate ca Stelica, asa ca sa faca pe cocosul, s-a apucat iar de unul sau de altul, sau poate chiar o bate pe nevasta-sa, asa ca sa-i fie învatatura de minte, ca el e barbat în casa. Nea Ion si-a dat seama imediat ce s-a întâmplat. Bai, futui, a murit la mine în crâsma, acuma bai baieti trebuie sa chemam salvarea, sa vedem ce si cum, ca aia stiu cum se procedeaza. Stateau cu totii stane, le trecuse betia de tot si au început sa plânga. Plângeau înca atunci când a venit salvarea, dupa ce nea Ion sunase la 112, spunându-le alora ca e un om la el în crâsma care e foarte bolnav si aproape nu mai misca. Când a venit salvarea, i s-a spus asistentului ca mortul n-are pe nimeni, ca e om al strazii, ceea ce se si vedea cu ochiul liber, iar crâsmarul a insistat ca trebuie dus de-acolo, eventual la spital, sau altundeva, ca statul e raspunzator acum de soarta omului, ca daca pâna atunci statul n-a avut grija de el, acum ca e mort trebuie facut ceva cu el. Asistentul de pe salvare a întocmit rapid un certificat constatator al decesului, în care a scris ca mortul s-a numit Omu, pentru ca nimeni dintre cei din jur
nu-si mai amintea care a fost numele adevarat al acestuia, iar Omu nu mai avea acte de mult, si i-a sfatuit sa-l duca pe mort acasa, sau daca n-are asa ceva, sa-l transporte la vreo firma de pompe funebre, de unde sa fie apoi dus la groapa, nu înainte însa de a se merge la primarie pentru a se obtine un certificat de înmormântare. La toate acestea, ortacii lui Omu si nea Ion au ramas înmarmuriti, unii, cei care mai avusesera decese în familie, amintindu-si, ceilalti, care nu se mai întâlnisera cu astfel de lucruri, dându-si seama pe moment, cât de complicata devine viata atunci când moare un om.
8.
La Trabant ca acolo a fost casa lui.
Asistentul a plecat de la Boboci lasându-le pe masa la care statuse Omu hârtia în care scria ca acesta e mort.
S-au apucat si si-au ridicat prietenul înapoi pe scaun si i-au pus caciula la loc pe cap, adunând-o de pe jos dintre chistoace si cioburi de halbe si pahare, înjurându-l în gura mare pe nea Ion care le spusese, bai, fratilor, eu zic sa-l duceti acasa la fosta nevasta, ca aia poate ca mai stie cum l-a chemat si poate ca-i face hârtie la primarie si-l îngroapa ea, ca asta-i la noi la români, bai fratilor, nevasta, chit ca mai e cu tine, chit ca nu, trebuie sa-si îngroape omul. De fapt, si-au dat seama ortacii lui Omu, nea Ion vroia sa scape cât mai repede de mort, nu i-a cazut bine deloc ca Omu a murit la el în local, chiar daca a murit afara, în curte, nu înauntru, în localul propriu-zis. I-au îmbumbat paltonul, i-au asezat mai bine caciula pe cap si au încercat sa-l ridice pe mort si apoi sa-l scoata afara din curte, ba, îl ducem la Trabant, ca acolo a fost casa lui de ani de zile, si vocea lui Stelica a sunat grav în linistea serii de iunie si-n lumina ca sângele care acoperea orizontul, ce sa caute la curva aia de la bloc, pai ce crezi, nea Ioane, ca aia ne primeste cu Omu mort dupa noi, aia cu procurorul ei suna la politie si ne leaga, esti nebun, mai bine zi mersi, domne, ca a murit cu ochii închisi, a stiut el ce-a stiut, ca altfel trebuia sa-i închidem noi, si nu ne-ar fi fost totuna.
Daca pe moment betia le trecuse, alcoolul îsi facea însa treaba mai departe. si treji sa fi fost, si ar fi fost greu peste masura sa-l care pe Omu atâta drum pâna la marginea cartierului. L-au apucat cu totii, care cum, de mâini, de picioare, de cap, de palton, înghesuiti unul în altul, aplecati de sale, încercând sa-l scoata din curte pe mort si sa ia calea spre linia ferata. Omu fusese un om înalt, dar slab, mai ales în ultimii lui ani, când hrana devenise pentru el un lucru de nebagat în seama. Dar baietilor li s-a parut ca acesta e atâta de greu încât le va fi imposibil sa-l care tot drumul pâna la Trabant, nu-i nimic, fratilor, si vocea lui Stelica se auzi în mijlocul strazii, în întunericul care se lasase deja peste cartierul natal, întarita de sprijinul vocal al Gripei, aflata lânga umarul lui si tinându-i capul cât mai sus lui Omu, mai lasam jos, ne mai odihnim, trebuie sa-l ducem acasa la el, asta-i datoria noastra de onoare pe ziua de azi, iar dupa aia trebuie sa facem priveghi, cu tot ce trebuie, ba Haiceau, întoarce-te repede la nea Ion, sa nu închida, sa ne dea pe datorie de baut, ia vreo câteva sticle de tarie, nu putem sa-l priveghem pe Omu fara bautura, stam acolo la Trabant toata noaptea.
9.
S-a dus saracul Omu, ce sa-i faci, n-ai ce-i face.
Aproape ajunsesera cu Omu în parculet când le-am iesit înainte. Am mai zabovit si eu prin cartier, cu unul, cu altul, în povesti, dupa ce m-am aprovizionat cu legume si zarzavaturi. Ma îndreptam cu grabire spre casa si iesisem din parc pe aleea dintre blocurile vechi ale cartierului, când am dat nas în nas cu gasca de la Boboci. Mi-am dat seama imediat ca Omu a murit, pentru ca era întins pe jos, undeva în iarba si în buruieni la marginea aleii. Omu n-a fost dus acasa niciodata pe sus, chiar daca era baut manga. Macar atât, daca tot sunt betivan clasa întâi, spunea el câteodata, sa ajung acasa pe picioarele mele. Când n-o sa mai ajung în felul asta, atunci înseamna ca-s mort. si iata ca era chiar asa cum prevazuse, pe ultimul lui drum de la crâsma spre casa.
L-am lasat jos, dom’ profesor, ca-i greu de nu mai putem, si-am baut si noi pe rupte azi, ce sa facem, am fi baut si mai dihai daca am fi stiut ce se va întâmpla, se auzi din întuneric vocea lui Stelica, printre câteva fumuri repezi din tigara. Stam si hodinim si pipam, ca nu mai putem, si mai e înca drum pâna la Trabant, se mai auzi înca o data vocea lui Stelica, acompaniata de vocile guturale ale celorlalti, dintre care se distingea, în tacerea noptii si în lumina putina a lampii chioare de lânga fosta centrala termica a cartierului, vocea ascutita si gâfâita a Gripei. S-a dus saracul Omu, ce sa-i faci, n-ai ce-i face, asa ne ducem toti, dom’ profesor, nu scapa nimeni, macar Omu n-a
dus-o chiar rau în ultimii ani, a avut liniste si chiar multumire sufleteasca, l-a avut pe Atunci, iar acum uite ca are cine sa-l duca acasa si sa-l privegheze. Numai cu îngropatul nu stim înca ce sa facem, s-a auzit iarasi vocea lui Stelica, pentru chestia asta trebuie acte si bani, Omu n-are nici de unele, nici de altele, iar noi nici atâta, poate ca facem cumva si rezolvam, dom’ profesor, cu dumneata, cu oamenii din cartier, poate facem si pomana la nea Ion în curte. Le-am raspuns ca o sa discutam asta mai târziu, ca este timp destul, dar numai dupa ce-o sa-mi povesteasca ce s-a întâmplat cu Omu, abia ce ne-am despartit la Boboci si Omu e mort si dus acasa la Trabant. Le-am mai spus ca pâna ajung ei acasa la Omu, eu dau fuga pâna acasa ca sa las plasa de cumparaturi si sa aduc niste lumânari, ca daca tot a murit fara lumânare la cap, asa cum îmi imaginam ca s-a întâmplat, macar priveghiul sa-l întocmim cumsecade.
L-au ridicat pe Omu si au plecat încet si cu mare grija, iar când aproape au ajuns sa dispara dupa coltul de verdeata salbatica de la intrarea în parculet, am auzit vocea groasa a lui Vasilica strigându-mi ca, dom’ profesor, adu si de baut, ca stim ca ai destul în pivnita, ca nea Ion nu ne-a dat pe datorie decât doua jumatati de rachiu.
10.
Un urlet a sfâsiat atunci tacerea noptii luminate ca ziua.
Am ramas o clipa locului privind în urma gastii de la Boboci disparând în parculet. Am luat-o dupa ei încet si pentru câteva clipe mi-au aparut din nou în raza privirii, o îngramadire de umbre vociferând, disparând apoi iarasi între gardurile vii din cealalta parte a parcului. Am taiat parcul prin mijloc si m-am asezat pe stinghia îngusta de fier a vechii îngradituri. Mi-am aprins o tigare si am tras câteva fumuri cu sete, unul dupa altul. Am ridicat ochii spre cer, mirat ca se facuse lumina în jur ca ziua. O jumatate de luna uriasa si portocalie se afla deasupra blocului din fata, printre vechile antene de televiziune, ramase acolo pe acoperis ca niste ramuri uscate de copac. În câteva minute, pâna am terminat tigara, întregul astru straluci pe bolta senina, albita de stelele lui iunie. Am dat drumul tigarii si am calcat-o cu talpa pantofului. Mi-am dat seama într-o strafulgerare ca o aruncasem într-o mica baltoaca, iar eu însumi stateam cu pantofii în acea baltoaca, astfel încât eram ud pâna la glezne. Am privit în jur cu mirare si am observat ca erau mai multe balti de acest fel, ici si acolo în parculet. Ciudat, m-am gândit, doar n-a mai plouat de mult, dar n-am mai stat o clipa locului, m-am ridicat, am luat sacosa cu legume din iarba de lânga îngraditura si am plecat repede spre casa. Dintr-o data, ca un fulger alb, un câine tâsni dinspre aleea din fata. M-am uitat cu atentie, era un ciobanesc latos care se opri brusc în fata mea. Un urlet a sfâsiat atunci tacerea noptii luminate ca ziua. Apoi câinele tâsni iar într-o goana nebuna spre iesirea din parc. L-am privit disparând în verdeata întunecata de la marginea de vest a parculetului si apoi am plecat spre casa sa aduc lumânari, mâncare si bautura.